Ailin- Ultimul Noe VII

Privesc cu oarece milă caricatura de om din fața mea. Implantul meu se burzuluiește:

Cei peste 200 000 de ani nu au adus deloc îmbunătățiri asupra aspectului fizic al vostru. Ba parcă dimpotrivă, se sparg oglinzile pe lângă care treceți, stafii ale unui trecut ultarațional. Nu realizați că noi suntem idealul asgard tot așa precum asgarzii au fost idealul vostru? Nu pricepeți că ideea de evoluție nu se face în linie dreaptă ci ezitant, prin încercări și chinuri? Nu realizezi că societatea asgard a fost mai bună decât a voastră iar cea umană a întrecut-o pe cea asgardă?”

Copil fără minte, îmi răsună în creier răspunsul, tu nu realizezi că nu ești nici amfiot, nici asgard și nici om? Tu ai buric? Ai fost născut de o mamă în chinurile facerii? Habar n-ai cine și ce ești.

„Ce bâigui acolo?” dar simt că mă iau niște transpirații.

Ce ți-au spus asgarzii? Ce ți-au spus pământenii, Consiliul galactic, frate-miu, fătuca aia Ella, curvele de ”neprihănite”? Ce ți-au spus? Toți ți-au spus ce le convenea. Asgarzii că ești un experiment genetic, pământenii că ești zeul lor Zalmoxis întors din morți, Consiliul galactic că ești supraomul lui Nice, iar curvele că ești animalul perfect de prăsilă. Și-ai pus bot, copil fără minte. Te-au jucat cum au vrut, te-au folosit cum au dorit și deja devii o amenințare. Ai încurcat planurile multora și-n sentimentalismul tău n-ai terminat treaba. În loc să-i ucizi i-ai lăsat în nădejdea unei judecăți strâmbe făcută și desfăcută tot de ei. Dușmanii tăi s-au repliat și-acum își ascut săbiile așteptând o greșeală. Te vor linșa public și fără milă doar pentru a mai prelungi agonia acestui sistem măcar pe cât trăiesc ei.

NU! NU TE CRED! PIEI DIN FAȚA MEA!

Niciodată VOCEA nu a ieșit mai puternică, mai pregnantă, din laringele meu, din mintea mea.

Aloxidrus, infam, dar demn urmaș al Amfioților, prima rasă care a colonizat galaxia , se strânge în el, se zbârcește, se decuantemizează:

− Adevăr spun, șoptește cu un ultim glas. Tu nu ești ca noi. Tu ai venit de departe, din alte timpuri și alte zări.

− Spune. Spune atunci și varianta ta. Ca să închegăm panoplia de minciuni.

− Tu ai fost găsit într-o capsulă de stază care se rostogolea între cvadrantul alfa și gama. Proiecția estimativă a traiectoriei acestei capsule te scoate din Calea Lactee. Se pare că vii dintr-o altă galaxie și-ai plutit în stază miliarde de ani pământeni. Vii de pe o galaxie mai bătrână, o galaxie față de care a noastră e doar un copil în fașă.

Se ridică cu greu din fotoliul imens:

− Uite. Privește. Am aici totul despre tine și-i adevărul, adevărul gol-goluț.

Gena falsă, incompatibilitatea mea, aaa și toți au tăcut, am fost înconjurat de un zid al tăcerii… Mă așez în locul lui.

Masa display mă duce oriunde vreau numai concentrându-mi voința. Le văd pe Violeta și pe Ella parcurgând un tunel, îndreptându-se către nodul central al insulei. Violeta pare mai grea. Maximizez, are o încărcătură termonucleară: Așa fetelor. Brava! Trădare, trădare, dar s-o știm și noi.

− Cine-i tipul care m-a adus aici? Ăla cu fălci late…

− Locotenentul meu…

− Adică? Nu mă fă să folosesc iar vocea că s-ar putea să-ți deregleze de tot sinapsele alea bătrâne…

− Locotenentul Strobe, gâfâie scrumbie.

− Locotenente?

Ăsta tresare violent când mă vede.

− Ăăăă?

− S-a produs o rotație de cadre. Mai nou eu sunt Șef aici. Și mi te adresezi cu Căpitane Ailin, clar?

Mă uit către Aloxidrus.

− Da! Confirmă, El este noul stăpân. Asculți de el ca și cum ai asculta de mine.

− Sunteți prizonier?

Aloxidrus  flutură mâinile scheletice:

− Se poate spune că am fost, dar acum nu mai sunt… Realitatea Obiectivă a lucrat impecabil. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Ce era de făcut s-a făcut, iar acum văd clar: Eu am fost doar Mijlocitorul. Adevăratul Conducător abia acum a venit. Să-i dăm ascultare.

− Cum zici tu Șefu’, se pronunță placid Locotenentul, ce vădea în mod clar că nu contează din ce direcție vin ordinele, dacă sunt legale. La ordinele Dumneavoastră Domnule Căpitan Ailin!

− Vezi că prin tulelul de retenție nr. 4, vin spre nucleul central tovarășele mele Ella și Violeta care nu au cunoștință de aceste modificări aduse la nivelul conducerii. Trimite o echipă de profesioniști, dar meserie, căci fetele sunt periculoase, să le imobilizeze. Vezi că au cu ele un focos termonuclear. Folosiți mai întâi un EMP. Clar?

− Tare și clar, Domnule Căpitan. Ce fac cu… domnișoarele?

− Adu-le aici.

− Am înțeles!

Pe masă un punct roșu, pulsatil îmi atrage atenția. O navă a Neprihănitelor Fecioare:

”Identificare!”

”Nava Calipso a Mastresei Feon.”

”Și ce p..a mea face?” Tăblia are o ezitare apoi răspunde:

”Conform cu traiectoria, vine în impact direct cu Arca”

”Fă-mi o legătură.”

− Știu că nu pot trece cu armamentul prin câmpul vostru asgard, dar intru cu nava în voi și vă fac praf.

− Da’ cine te-a supărat țumpi?

− Să-l eliberați imediat pe…. dar cu cine vorbesc?

Tac.

− Ailin? Ailin asta nu e glumă. Ailin… te iubesc. Spune ceva, că am confirmarea vocală. Ailin intru cu nava-n tine, nenorocitule, măgar nesimțitor, șacal laș ce ești…

”Deschide o poartă în câmpul asgard, doar cât să treacă nava Calipso și dirijeaz-o la sol”.

− Locotenente? Cum merge cu fetele?

− Aveți imagini în direct. Acum le-aduc.

− Lasă pe alții. Vezi că aterizează nava Calipso. Adu-o pe Domnișoara Mastres Feon aici.

− Am înțeles!

− Vezi că-i mai nervoasă ca alea două…

− Am înțeles! Locotenentului îi zâmbărește mustăcioara: Începe să-mi placă de Dumneavoastră. Mă ocup personal!

”Fă-mi o legătură codată cu Șeful Regional al Biroului Galactic”

Scrumbie apare în toată splendoarea lui:

− Frate! dar se turtește instant când dă cu ochii de mine.

− Frate, frate, dar mămăliga-i pe bani. Mulțumesc!

− Pentru ce? Foaia de hârtie din mâna lui tremură vizibil.

− Pentru această ultimă misiune.

− Ultimă?

− Ultimă. M-ați prostit destul. Acum îmi iau singur frâiele în mâini.

− Adică?

− Adică… Don profesore, ești pe-acolo?!

− Aici! Apare  în spatele lui Scrumbie ținând în mâna dreaptă un dispozitiv ciudat și, evident, artizanal. Mai știm și noi să deschidem uși electrorezonante. Nici o mișcare, acesta este un disruptor molecular. Te împrăștii pe pereți cu o apăsare pe buton.

Scrumbie scapă foaia de hârtie din mână.

− Cum stăm profesore?

− Am clonat satelitii mai importanți. Transmisiunea va fi preluată în direct de majoritatea emisiunilor de știri.

− Vă las să scoateți castanele fierbinți cu propriile mâini. Deschide și tu un televizor, că ziceai că ai. Daaa! Se transmite pe toate posturile. Toți pământenii vor afla cum au fost prostiți și… ține-te bine: steaua ta se clatină din nou, mi-e că te așteaptă iar spațiul ăla drăgălaș din inox și ca să nu te plictisești ți-l trimit pe frate-tu.

− Ce-ai făcut Aloxidrus…

− Ce trebuia să fac, frate.

− Eiiii, las că vă explicați voi în tihnă. Umflă-l!

− Fii atent scrumbie, o mișcare dacă văd și-ți trimit o nucleară direct în fotoliul ăla. Clar? Vreau pârtie curată până la Pluto, de-acolo nu mai e responsabilitatea ta.

− Bine!

Ne privim în ochi. Scutură hârtia aia precum un stindard:

− Mult noroc Ailin!

− Măi să fie… dau să mă înduioșez, dar ușa se deschide și Ella împreună cu Violeta sunt împinse înăuntru de doi sergenți fioroși.

− Ce-i asta Ailin? protestează Ella.

− Asta e că s-a schimbat modificarea. Acum eu sunt șef pe-aici. Mă răstorn în fotoliul imens și mă întind de-mi pârâie toate încheieturile: Ai voit să devoalăm o conspirație, iaca, am devoalat-o. Și chiar mai multe.

− Adică?

− Adică ceața în care m-ați ținut în tot acest timp. Am aflat totul despre tine Ella. Târziu, dar am aflat. M-am lămurit acum și ce era cu obsesia aceea… provii de pe Zeta Secundus, nu-i așa? Strămoșii voștri au fost asgarzi, ei v-au învățat. Nu să stăpâniți VOCEA căci nu aveați suficient talamus, dar să creeați stări de spirit… Ești o strănepoată a lui Ambitus, nu-i așa? M-ați supravegheat timp de peste două milenii. Eeee, acum supravegherea încetează. Te salut, fată frumoasă!

− Ailin! Ailin, te iubesc!

− Da! Am mai auzit asta. I-ați pohta ce-ai pohtit, arăt către Aloxidrus și… să auzim de bine.

− Deci, fugi!

− Înainte de a muri, tata Ambitus, mi-a zis: ”Acesta-i jocul vieții și al morții. Bătrânii trebuie să lase loc celor tineri”. Am bântuit destul prin această galaxie. Am lăsat pe cineva mai tânăr…

Ella păli și se apucă de pântec:

− Cum?

− Violeta aici de față poate să-ți dea amănunte…

Violeta-și coboară privirea și abia ce șoptește:

− Dansul nostru, Ella. Dansul nostru în trei.

− Da, iubirea mea, a fost un ”menage a trois”. Viloleta are abilități nebănuite… Eu plec să-mi împlinesc destinul, dar el… sânge din sângele nostru, este în totalitate al tău.

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s