Privilegiul căpitanului I

Pământul vroia să plece… Sul se cramponă de altar:

− Deci, așa se termină toate: în nimic!

Așteptă să moară, dar zguduirea încetă. De jur împrejur se auzeau strigăte de ajutor, gemete. Marele Preot se scutură de moloz și se repezi în ajutor.

 

Capitala e pe trei sferturi distrusă, iar desele replici îi alungă și pe puținii curajoși care încă mai scormonesc printre dărâmături în căutare de supraviețuitori.

Împăratul cu suita au plecat deja îndreptându-se spre podișul Griggheos deși i-am avertizat că nu fac decât să sară din lac în puț.

Sunt un stoic. Am văzut atât de multe în viața mea încât nimic nu credeam că mă va mai impresiona. Și totuși…  După ce am făcut o ultimă slujbă, de pomenire a morților, am recomandat părăsirea insulei. Eu însumi am ales o junkă cu trei catarge ușor de manevrat chiar și cu puțini oameni și, după ce am aprovizionat-o corespunzător, mi-am luat adio de la preoți și puținii credincioși care mi-au rămas alături și am plecat spre vest, spre continentul barbarilor negri.

În a treia zi, cam pe la prânz, un zgomot gros, ca răgetul la unison a mii de bizoni, pare să răsune chiar din ape. Apoi, ceva ca sfâșierea unor stofe, ne sfredelește auzul cu note din ce în ce mai înalte până ce nu le mai auzim, dar le putem vedea în apa din jurul nostru care face cercuri ca atunci când arunci cu pietre în ea. În liniștea siderală care a urmat ne simțim ridicați pe un munte de apă uriaș. Putem vedea la zeci de kilometri distanță, iar ceea ce ne apare dinaintea ochilor ne umple sufletele cu o groază de nedescris. De la înălțimea valului major putem vedea crestele altor și altor valuri monstruoase, circulare, pe lângă care sărmana junkă nu-i decât o surcică neînsemnată.

Apuc să mă leg cu o funie de catargul principal apoi valul se prăvale cu noi în adâncuri.

 

Când îmi revin din leșin mă descopăr încă legat de catarg. De jur împrejur doar o imensitate albastră și lucie ca sticla ce se pierde imperceptibil în cerul de azur pe care arde un soare nemilos.

Mă dezleg cu greutate și, cu fiecare mușchi protestând amarnic, mă ridic în picioare. Junka se pare că s-a prăpădit, iar eu am avut un noroc chior de a mă fi legat travers pe vergă și nu m-am înecat. Mă pipăi atent: se pare că sunt întreg, cuțitul și plosca cu apă sunt la brâu, iar ranița cu hrană o găsesc încurcată în funiile rupte ale catargului. Beau o înghițitură de apă și încep să mestec o bucată de carne afumată privind trist către orizontul incert. Dacă nimic nu va apărea dinspre acolo mă așteaptă doar o moarte lentă și înjositoare.

Crestez pe catarg ziua a patra. Liniștea este atât de apăsătoare încât m-am descoperit tânguind pe două voci o litanie de spovedire, dar nemișcarea este doar aparentă. Ne deplasăm, chiar foarte accelerat, către est după cum am putut constata comparând siajul invers al catargului pe apă cu poziția soarelui. Mă gândesc la ce cantitate uriașă de apă se deplasează uniform în aceiași direcție încât doar inerția catargului mi-o relevă și simt că mă ia cu friguri, dar și cu mândria de a fi fost ales părtaș la un asemenea eveniment cosmic.

Apa e pe terminate deși am făcut economie la sânge, în jurul meu aceiași pustietate dezolantă de parcă am fost pierdut, pe drum, într-un univers străin.

Mă trezesc sunete și adrenalina toarnă foc în vene. Mă salt în picioare cu cuțitul în mână și gata de luptă. Privesc roată și mă rușinez de stârnirea fiarei din mine.

Sunt trei delfini, doi adulți și un pui, care, cine știe cum, m-au descoperit și se bucură făcând salturi din apă chiar lângă catarg.

Nu mai sunt singur, starea sănătății mele mentale s-a îmbunătățit vizibil căci dacă delfinii au supraviețuit înseamnă că nu este totul încă pierdut. În ciuda optimismului problema apei devine acută. Parcă înțelegându-mă un delfin se întoarce cu burta spre mine. O cuprind în brațe și ea îmi pompează laptele, în jeturi, direct în gură. Are un gust divin.

Ziua a opta. Delfinii dau semne de neliniște. Fac ture în jurul catargului și emit sunete ascuțite, de avertizare. Privesc în jur. Totul în aceiași nemișcare aparentă, dar… Da! Orizontul parcă se ridică.

Delfinii mai dau o tură și-apoi dispar.

Privesc mai atent linia orizontului: se pare că aventura mea se va încheia aici. Un perete de apă vertical se ridică dominând orizontul și acoperind soarele. Mai apuc să mă leg, în pripă, de catarg care este smuls și aruncat brutal în sus.

Îmi pierd cunoștința.

*

Reclame

2 gânduri despre „Privilegiul căpitanului I

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s