Privilegiul căpitanului II

Categoric, cineva acolo sus mă iubește, căci îmi revin în simțuri aproape imediat după ce al doilea val a trecut lăsând în urmă aceiași liniște absurdă și soare dogoritor.

Apar și delfinii, dar și ei sunt epuizați. Și urcă trupurile pe vergă și rămân letargici. Nu pot decât să le mângâi capetele mari și să le șoptesc cuvinte de încurajare. Mă privesc cu ochi mari, umani, în care deslușesc o spaimă reținută și dau anemic din coadă.

Ziua a unsprezecea. Delfina nu mai are lapte, iar arșița devine cumplită. Presupun că ne apropiem de ecuator. Mi se pare că zăresc ceva la orizont și tonusul îmi revine. Și delfinii au simțit ceva căci își dau drumul în apă și dispar într-acolo.  Ajungem din urmă epava unei corăbii. Delfinii se pare că au făcut o descoperire căci e zarvă mare. Oroare, sfârtecă un cadavru. Nu vreau să privesc, dar impulsul de supraviețuire este prea puternic. Când ajung în apropierea epavei amarez catargul cu un odgon de artimonul rupt al corăbiei și, cu cuțitul în dinți, înot spre epavă. E la limita flotabilității; se poate scufunda în orice clipă așa că nu preget: prima grijă, apa. Mă îndrept printre sfărâmături către cambuza navei și am o dezamăgire. Totul a fost sfărâmat și luat de valuri. Nici epava nu mai are zile multe așa încât mă târăsc grăbit către cabina căpitanului unde se păstrează, îndeobște, o rezervă de alimente specială, pentru ofițeri. Într-adevăr, găsesc mai multe burdufuri cu apă, vin și rom, precum și hrană din belșug, dar cea mai mare descoperire este o cutie de lemn de trandafir în care așteaptă, frumos aliniate, zece mere învelite în foiță de aur. Mai iau un pumn de cuie și un ciocan și mă precipit spre catarg. Abia ce desfac funia că, de parcă înțelegând că menirea ei s-a sfârșit, epava se răsucește gemând agonic și se scufundă sub privirile mele dezolate.

Am încropit o velă și, cu scândurile recuperate din apă, mi-am făcut un acoperiș deasupra capului. Condiția mea de naufragiat s-a îmbunătățit mult dar, deși, efectiv, motive de mare bucurie nu prea se văd, crucea catargului ducându-mi pătimirile către necunoscut prin aceiași apă de sticlă și pe sub același soare arzător, îmi pot permite să filozofez, întins la umbră, sătul și cu burduful cu rom la îndemână.

Fervoarea mea mistică, cea care m-a ridicat din rândul unor umili iobagi pe moșia împăratului până la funcția supremă de Mare Preot, s-a diluat cu timpul amestecându-se cu un pragmatism administrativ, dar și cu o experiență de viață care-mi contrazicea convingerile religioase. Mă revăd, sclav al unor ritualuri ridicole, coborât în colportări josnice, în combinații malefice pentru a mă menține în funcție, în prea multele trădări și cu mâinile pătate de sânge. Și iată, mă recunosc acum, în solitudine, același ca la început, întorcându-mă cu fața către divinitate și implorând iertarea.

Al treilea val. Catargul se lovește de ceva, iar eu sunt proiectat în spume. Funia vrea să-mi rupă torsul încât sunt nevoit să o tai. Aproape sufocat, caut să răzbesc în sus către aer către viață și, instinctiv, mă agăț de ceva.

Când îmi vin în fire mă descopăr strângând în brațe o țeavă groasă. Incredibil, pare a fi din metal, un metal brun, adânc mâncat de apa sărată, dar metal. Nivelul apei scade progresiv deși nu mai revine la netezimea de sticlă iar eu îmi dau, încet, încet, drumul pe țeavă, în jos. Sunt pe ceva dur. Pipăi cu mâinile. Metal. Adrenalina se joacă cu mine: metal!

De jur împrejur apă, apă și iar apă. Crucea catargului cu tot cu provizii este pierdută. Delfinii nu se mai văd. Mă cuprinde o deznădejde amestecată cu furie. Ridic privirea și bâigui: Pentru ce totul? Ca să mă abandonezi aici?

Nu primesc nici un răspuns.

Și totuși stau pe ceva de metal. Mă scufund un pic. Are o formă ovoidală și se pierde în adâncime. Mi-e sete. Mi-e cumplit de sete. Mă mai scufund odată. Văd ceva ca o clanță, ca un mâner. Mă apuc cu brațele și trag. Un val de apă mă ia pe sus… senzații cunoscute: mai mor odată!

Mă dor toate oasele, de sus curge apă peste mine. Sunt într-o încăpere mică, metalică și brusc văd clipind o lumină roșie. Roșu. Sânge. Moarte! Mă apropii. Sunt două. O lumină roșie și una verde: verdeață, viață, aer.

Nu ezit. Apăs butonul verde și mă cocârjez de frică. Zgomotul e cumplit, dar apoi mă gândesc că-i doar opusul liniștii de până atunci. Deasupra s-a tras un capac și apa nu mai curge. Încă mie foarte frică, dar dacă sus a fost un capac, mai trebuie să fie unul… jos. Altfel este ilogic.

Simt schimbare de aer. Mai stătut, dar respirabil apoi, cu un pufăit, se deschide o ușă mare acolo unde nici nu gândeam.

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s