Privilegiul căpitanului III

Deci zeii chiar există.

Mă simt răscolit pe dinăuntru căci ceea ce văd depășește orice imaginație. Sunt într-un culoar metalic vopsit în culori stinse, luminat discret de lumini ce nu par făclii, care dau o lumină de un alb pur și rece. Pe pereți șiruri lungi de țevi ce par învelite în argint. Din loc în loc uși ovale cu o ferestruică mică, rotundă dintr-o sticlă groasă, înăuntru, beznă. Încerc să deschid una dar nu știu de unde. Nu pare a avea nici un mâner, ori clanță, sau ivăr. Avansez dar culoarul parcă nu se mai termină iar setea a revenit, chinuitoare.

În sfârșit o ușă deschisă. O încăpere metalică ce pare că a fost un dormitor. Paturi, mese, totul din metal. Locul a fost părăsit în grabă căci așternuturile dintr-un material asemănător mătăsii sunt împrăștiate. Peste tot obiecte aruncate. Toate sunt acoperite cu un strat foarte fin de praf. Ridic ceva ce pare o podoabă. E un disc din argint frumos șlefuit care se punea la mână cu două cordeluțe dintr-un material necunoscut, moale și negru. Îl șterg cu degetele și, oroare, brusc se luminează și apuc să văd niște semne cabalistice înainte de al arunca, reflex, cât colo. Devin mai prudent. Pe una din măsuțe cutii transparente care se pare că au conținut cândva mâncare, acum doar mucegaiuri ofilite. Văd un bidon ca din sticlă: apă? Uit de orice frică. Mă reped la el, îl scutur. Lichidul pare într-adevăr apă. Dar cum se deschide? Mâinile îmi tremură. Brusc, mișcările mele haotice au un rezultat. Cu un fâsâit abia perceptibil un capac din capul obiectului se răsucește. Îl desfac de tot, gust. Pișcă la limbă, dar e apă. Beau cu nesaț. Genunchii mă lasă. Mă așez pe marginea unui pat și beau cu înghițituri mari, convulsiv.

Rămân cu bidonul în mână savurând mulțumirea organismului ca pe o plăcere orgasmică. Încet privirea mi se focalizează pe o inscripție de pe bidonaș. În josul ei altele mai mici. Realizez că astfel de inscripții sunt peste tot: pe cutiile ce-au conținut mâncare, pe pereți, pe țevile, nelipsitele țevi, care șerpuiesc pe tavan, pe ușă.

O scriere. Socotesc peste 20 de simboluri diferite. Dacă vreau să mă descurc aici trebuie cumva să învăț această scriere, dar prima grijă: ușa.

Mă apropii de ea. E masivă, groasă de un lat de palmă și se rotește pe două balamale solide. În mijloc are o degajare rotundă cu o scobitură. Bag mâna în scobitură și simt un mâner. Trag și o roată iese silențios spre afară. Rotesc și observ mișcare. Niște forme trapezoidale, patru la număr par a ieși din ușă odată cu rotirea mânerului.

Aha! Dau să închid ușa și-apoi mă ia cu frig: Dacă rămâi încuiat aici?  O altă ușă. Să încerc la altă ușă.

La nici 10 pași o alta. Mai mare, dar tot ovoidală și tot din fier. Bag mâna, scot mânerul și răsucesc. Dau un țipăt și cad pe spate în încercarea de a fugi. În stânga, pe perete încep să clipească un șir de luminițe iar o voce ce parcă vine din pereți, mă dojenește într-o limbă necunoscută.

*

Caut îndurare. Sufletul mi-e țăndări căci eu am profanat lăcașul zeilor chiar de părea părăsit. Aștept în genunchi, cu fruntea lipită de dușumeaua de metal, să primesc pedeapsa divină.

Nu se întâmplă nimic.

M-am născut într-o zodie norocoasă! Ridic temător privirea. Totul nemișcat. Ușa unde am lăsat-o, doar luminițele clipesc în stânga ei.

Un paznic. Zeii au lăsat un paznic când au plecat. Paznic care m-a avertizat că nu e bine ce fac. Și totuși, când am umblat la cealaltă ușă nu și-a făcut apariția. Creierul mi-e încleiat. Mă ridic cu greu și realizez că abia mă țin pe picioare. N-am mai mâncat de patru zile: Pe unde o fi sărmana delfină, salvatoarea mea până la capăt. O lacrimă mi se prelinge și voința mea, care dintr-un sclav m-a făcut Mare Preot al Zeiței Șra, se impune: Câtă vreme sângele-mi mai curge-n vine… Curaj muritorule. O singură viață ai, iar speranța e a ta și nimeni nu ți-o poate lua!

Altă ușă. Acum nu mai ezit. Rotesc de mâner, luminițele se aprind, vocea bolborosește, dar eu învârt și învârt… Cu un pocnet și un pufăit ușa se deschide.

O cameră micuță. Un pat lipit în perete, nelipsita măsuță, iar pe scaunul de lângă ea un schelet.

Mă cutremur. Oare aceiași soartă să am și eu? Mă apropii. Nu pare a fi vre-un zeu. E un schelet de om. Poate mai înalt, în jur de doi metri înălțime, dar om. Stă într-un scaun metalic abia atârnând în cartilagii pietrificate, cu capul înclinat lăsat pe tăblia mesei și-n falangele descărnate cu un instrument de scris. Categoric a murit scriind ultimile gânduri pe papirusul de pe masă. Scrisul a fost pătat de descompunerea trupului dar este încă lizibil și seamănă deși mai cursiv, mai cântat, cu cel de pe pereți.

Misterul se poate dezvălui citind aceste ultime gânduri ale unui muribund, gândesc.

Pe masă mai multe cutii desfăcute și câteva asemănătoare nedesfăcute. Mucegaiul uscat, ca o pădure încremenită, e fără echivoc. Acolo a fost mâncare.

Deja realizez că trebuie să uit tot ce-am știut și am învățat. Dacă vreau să supraviețuiesc trebuie să învăț și asta repede. Ridic una din cutii și o examinez cu toată puterea mea de pătrundere. Este ovală, din tablă aurie. Fundul pare dublu căci grosimea e mai mare deși greutatea nu confirmă o masă compactă. Deasupra se află o altă foiță de metal care se părea că fusese lipită cumva de cutie. Un mic ineluș este fixat cu un nit pe ea. Logic, a fost pus pentru a se trage de el.

Iau o alta, nedesfăcută. Pe ea este o pictură frumoasă în culori vii cu un fel de mâncare necunoscut și nelipsitele inscripții. Nu are nici un inel. O sucesc pe toate părțile și trec la alta din stiva care se află în stânga mesei. Iată una cu cerceluș, dar fără desen, doar cu o inscripție mică făcută din puncte. Îmi strecor degetul și trag. Insist. Deodată materialul cedează iar foița superioară se cojește descoperind interiorul. Când mă holbam în interior cu balele deja curgând, realizez că începe să-mi frigă degetele. O las precipitat jos și mă îndepărtez panicat.

Asta ce-o mai fi?

Mirosuri cumplit de îmbietoare se răspândesc în cameră, iar din cutie ies vapori.

Aha! Un fel de încălzire… fundul dublu… Ahaaa!

Mă apropii. Mâncarea miroase demențial. Dau să apuc cu mâna și mă înfrânez cu greu. Gândește ca ei, îmi poruncesc, nu cred că mâncau cu mâna. Într-adevăr. Pe o laterală găsesc o scobitură mică. Bag unghia și trag. O altă foiță se desprinde și o linguriță care, deși pare din argint e prea ușoară a fi din metal, se ivește în lăcașul descoperit.

O iau și duc la gură o primă îmbucătură.

– Niciodată nu mi-a fost dat să gust o asemenea minunăție!

Vocea mea reverberează în cameră și pe holul pustiu.

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s