Privilegiul căpitanului IV

Sunt de cel puțin șapte zile pe ceea ce cred că este o corabie. Singura metodă de estimare a fost somnul. Am deschis deja mai bine de un sfert din uși. Celelalte nu vor și se aprinde o inscripție roșie, iar vocea paznicului necunoscut capătă inflexiuni amenințătoare.

Cea mai mare realizare de până acum este că am găsit bucătăria. Instrumente de gătit, uși pe care cu greu le-am deschis, cămări cu alimente, am intrat într-o astfel de cameră unde într-un frig cumplit stăteau atârnate în cârlige sute de animale eviscerate și înghețate bocnă. Spaima că voi muri de foame, sau de sete, a devenit  un gând trecător legat doar de ideea de captivitate care se face din ce în ce mai prezentă.

Nu avansez de loc cu scrierea. Am încercat să compar cuvinte mai mici cu locul în care se aflau scrise, dar nu am putut obține o similitudine. Pe scaun nu scrie scaun, iar pe masă nu scrie masă. Realizez că ar fi și caraghios, dar la altceva nu m-a dus până acum mintea.

Continui să explorez și-mi notez pe foi de papirus, foarte albe, subțiri și plăcute la pipăit, toate impresiile, cu instrumentul de scris găsit între degetele scheletului.

În afară de acesta nu am mai găsit nici o altfel de prezență. Totul e pustiu, deprimant și câte odată mă duc să forțez câte o ușă interzisă pentru a auzi o voce, chiar dacă doar a paznicului nevăzut.

Azi, a noua zi, am hotărât să fac o cercetare meticuloasă în cabina căpitanului corăbiei.

Am ajuns la această concluzie în urma unei amintiri fugare. Deși nu prea am avut de-a face cu oamenii mării, odată am făcut un ritual pentru un căpitan de navă care nu a voit să-și părăsească corabia pe care o numea prima lui soție și s-a scufundat împreună cu ea. Nu știu cum această amintire s-a ridicat din negurile uitării, dar ea s-a legat cu altele așa cum se întâmplă în secretul minților noastre și misterios, vălul de peste necunoscut se ridică.

Am făcut o slujbă la căpătâiul căpitanului și apoi l-am depus într-o cutie mai mare găsită în bucătărie.

Dintre rămășițele de îmbrăcăminte au căzut mai multe obiecte. Le-am pus cu grijă pe masă și cutia am dus-o într-o cămăruță mică, în care evident se țineau scule pentru curățenie.

Revin în cabina căpitanului.

La gât avea un lănțișor de argint, dar care nu lăsa urmă pe papirus deci era din alt metal necunoscut mie, cu două tăblițe pe care erau dăltuite câteva cuvinte. Pe prima doar două și am bănuit a fi numele lui. Pe a doua mai mare un cuvânt, iar dedesubt altele trei. Le-am transcris pe un papirus:

Samuel Bott

Căpitan

U.S.S. Enterprise

Al doilea obiect era un fel de punguță pătrată cu mai multe compartimente în care se aflau mai multe dreptunghiuri subțiri. Pe unele se afla o imagine mică a unui bărbat trecut de 50 de ani cu o postură falnică și privire cutezătoare deși puțin cam vanitoasă și inerentele inscripții. Ultimile trei erau niște miniaturi pictate cu migală înfățișându-l alături de o femeie mult mai tânără, frumoasă, dar cu aceiași privire suficientă, și apoi lângă doi copii cu figuri cam șterse.

În sfârșit, mai era un dreptunghi aparent metalic pe care se afla inscripționat

Samuel Bott

Căpitan

Cod acces Orange

0017A03

Stau nemișcat. Ceva vrea să se lege, vine până aproape de conștiința mea apoi fuge, iar…

Cântăresc lănțișorul în palma dreaptă…

− Desigur! Lumina roșie. Ușile interzise.

În stânga, inscripția roșie pâlpâitoare, vocea:

”Only for cod acces Orange”

*

Încă trei zile însemnate de somn.

Am ascultat vocea paznicului de mii de ori. Cuvintele încep să se lege. Când închid ochii văd ce este scris pe pătrățelul căpitanului. Umplu golul: nu are voie decât căpitanul care posedă acest obiect. Mă precipit. Alte obiecte pe care le-am atins luminau inscripții, iar eu m-am speriat.

În bucătărie: Power,  lângă inscripție o mărgică mică. O pipăi. Se mișcă fin sub buricul degetului, apăs!

Ceva s-a pus în mișcare, nu știu ce, dar vibrează…  de unde să-l opresc?

Încă un semn: Stop/Clear, roșu. Apăs pe mărgică. Mișcarea încetează. Notez pe papirus, capul începe să mă doară. Mi-e rău.

Mi-e rău de moarte. Mă târăsc în cabina comandantului și mă întind în pat.

 

Am bolit trei zile în care nu am băut decât apă. Parcă m-am întors de unde am plecat. Stau întins în pat și privesc urmele de vomă și fecale de pe jos. Trebuie să curăț mizeria înainte să mor de tot.

Îmi ies din minți și în timp ce frecam cu unul din cearceafuri pe jos, murdar de propriile fecale pe încheieturi, răcnesc:

− De ce nu mă lăsați să mor? Ce v-am făcut?

Privesc în sus, la tavanul de metal plin cu țevi frumos împachetate în argint:

− Acesta să fie blestemul meu? Să mor pe bogăția pe care mi-am dorit-o de mic? Dar nu am fost eu. Mereu am fost altul. M-am schimbat, mereu m-am schimbat. Mă cutremur:

Câte am făcut…

În liniștea lugubră a corăbiei părăsite, urletul meu reverberează la nesfârșit.

*

Reclame

7 gânduri despre „Privilegiul căpitanului IV

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s