Privilegiul căpitanului V

Mă liniștesc cu greu. Răul provocat de mâncarea străină organismului meu se estompează. Continui să învăț. Am împărțit un papirus în două. În stânga poruncile pozitive, cu verde; în dreapta pe cele cu roșu. Încet, încet, un limbaj s-a născut din neantul unei munci asidue. Probabil departe de adevărata vorbire, dar funcțional până la anumite aspecte incomprehensibile mie.

Am realizat că acest obiect, această corabie, a fost construită de oameni care au trăit cu mult înaintea noastră. Că au ajuns la un nivel de civilizație mult superior dar, vai mie, asta nu i-a împiedicat de la distrugere.

Zeii noștri erau doar înaintașii noștri.

Mă folosesc de caietele de sarcini atașate fiecărui set de operațiuni. Toate au indicații prea complexe pentru a le înțelege dar, la sfârșit, sunt indicații de folosire manuală în caz de avarii. Mă folosesc de aceste indicații pentru a avansa în descoperiri.

Au mai rămas doar trei uși. Toate cu cod roșu de acces. Nu găsesc niciunde o cartelă de acces cod roșu.

Ziua 100. O notez cu o stea verde. Este ziua când am revăzut, în sfârșit, soarele.

Am reușit să scot, manual, periscopul . Periscopul este un fel de ochi care se ridică și poți vedea deasupra apei.

Sunt dezamăgit. Apă, apă, și iar apă. Submarinul, căci acesta este numele corăbiei care merge pe sub apă, are botul prins sub o stâncă uriașă, cu care aproape a făcut corp comun. Am observat infiltrații de apă ceea ce înseamnă că fierul din care este făcut este încet, încet, mâncat de apa sărată. Ultimile evenimente l-au zdruncinat din poziția în care stă de eoni, iar sfârșitul lui se apropie.

Încă nu înțeleg de ce sunt ținut în viață căci, dacă înaintea noastră au fost oameni și mai înainte și mai înainte, atunci și zei trebuiesc să fie.

Privesc prin periscop apusul soarelui. Același soare dintotdeauna, insensibil la toate și, brusc, o reflexie în lentila udată de un val îl împarte în două. Două emisfere. Una orange ca o portocală, alta albastră spre violet.

Mă cutremur.

Două… din nou memoria se joacă cu mine. Unde am citit două…?

O cartelă orange și una albastră.

*

Ziua 300. Citesc cu nesaț. Este incredibil ce au putut realiza înaintașii noștri.

Am intrat în compartimentul motoarelor. Aici unde focul nu a stat o secundă timp de mii de ani. Unde două părticele minuscule de materie sunt izbite una de alta pentru a produce căldură veșnică și totul din apă… Sunt copleșit.

Apoi în sala armelor, unde stau aliniate, în tunuri lungi, arme în stare să distrugă un continent.

Deșertăciune. La ce le-au folosit toată această putere când eu am găsit doar un schelet care scria o patetică și lacrimogenă scrisoare către o femeie pe care nu o iubea și către niște copii despre care știa că nu sunt ai lui. Deșertăciune.

Al treilea compartiment m-a intrigat. Pe lângă frigul ca în congelatoarele din bucătărie, nimic cunoscut. Doar mii și mii de recipiente cilindrice introduse în alveole. Am tras unul afară. Frigul s-a întețit, iar vapori de ger s-au prelins afară. Degetul mic care rămăsese pe bordura tubului mi-a degerat. Când am tras s-a rupt în două și eu nu am simțit nimic.

Am plecat în grabă. Misterele străbunilor sunt încă și mai încâlcite.

Degetul a început să-mi sângereze abia când am ajuns în cabina căpitanului. M-am folosit de trusa de prim ajutor și l-am pansat.

Ziua 500. Starea submarinului se deteriorează. Este posibil ca să se desprindă din încastrarea în care a stat timp de mii de ani și să se prăbușească într-un neant submarin insondabil, căruia cu siguranță nu-i va supraviețui. Și nici eu.

Am descâlcit foarte puțin din camera frigului cosmic. Da. Am aflat că nu doar în adâncuri au răzbit strămoșii ci au ajuns și la stele.

Din câte am înțeles, în fiecare tub se află, în stare de criogenare, mai multe semințe ale vieții, semințe nu ca cele de la fructe ci mai mici. Semințe primordiale din care se naște viața și care în condiții prielnice reînviu din frigul groaznic și se nasc. Pentru ca schimburile genetice să fie mai rapide trebuiesc detonate bombele nucleare.

Scopul meu aici se conturează din ce în ce mai clar.

Exaltarea și melancolia profundă se succed cu repeziciune.

O pârâietură în corpul submarinului mă anunță că dilema mea trebuie cumva tranșată:

Cu ce dreptate să împart totul?

O vrere a șters totul de pe pământ și nu odată, de mai multe ori.

Și viața a revenit, victorioasă, de fiecare dată.

Cine sunt eu, aici, acum, ca să decid?

Pe de altă parte, se pare că extincția a fost de acestă dată totală, iar singura speranță se află în containerele cu azot lichid.

Eu. Eu la mijloc.

Soarta vieții și a morții în două nefericite brațe, într-un trup nevolnic, într-un creier jumătate nebun.

Mă duc în sala de comandă. Introduc cele două cartele și tastez codurile aferente. Ecranele se luminează după mii de de ani.

Am repetat mental asta de sute de ori și totuși degetul care se îndreaptă spre buton tremură.

− Cine sunt eu, răcnesc. Cine sunt ca nu mai ofer o șansă!

Lacrimile-mi umplu privirea:

− Sunt doar eu… Un om!

Privesc sfidător în sus:

− Un suflet viu. O conștiință care se vrea perpetuă!

Apăs butonul. Cu o zguduire, submarinul se ușurează. Urmăresc pe display traiectoriile balistice. S-au împrăștiat pe toată suprafața planetei.

Mă duc la OPPS. Bag cartela Orange și tastez 0017A03.

Luminile roșii se aprind pe tot cuprinsul submarinului:

ATENȚIUNE! ATENȚIUNE! AUTODISTRUGEREA ARMATĂ. ATENȚIUNE!…

Îmi îndrept spatele, mă privesc, și toată viața mi se perindă în priviri. Nu-mi mai reproșez nimic.

Îndrept cu fermitate degetul către butonul roșu.

Viața mai merită o șansă, iar dacă voia a fost ca eu să fiu acela ce-o oferă, atunci, așa să fie!

Apăs.

Privilegiul căpitanului.

***

Reclame

2 gânduri despre „Privilegiul căpitanului V

    1. INSPIRAT DE MIHAIL TOMA: VIAȚA MAI MERITĂ O ȘANSĂ ÎNTOTDEAUNA!
      Mai pune te rog o virgulă: VIAȚA MAI MERITĂ O ȘANSĂ, ÎNTOTDEAUNA!
      🙂
      Ăsta nu-i un răvaș ci un aforism.
      Nu știu să scriu răvașe și mi se pare chiar periculos, pentru că, de obicei, am dreptate… Trebuie condensată în trei-patru cuvinte o viață de om.
      😉
      De exemplu: Viitorul se naște din prezent și stă ancorat în trecut.
      Adică: dacă ai avut în trecut blenoragie și acum ai sifilis, sigur o să mori de SIDA!
      😀

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s