Moarte profesionistă

Ucenicul vrăjitor era pur și simplu îngrozit.

Maestrul, care abia ce-l călăuzise trei luni, dădea să moară. În disperare de cauză dăduse fuga în târg, dar nici un doctor nu a vrut să vină. Cu mare chin și doi bani de argint a îndurat un spițer care, după ce i-a luat sânge lui Salieri, l-a vărsat în fața unei mâțe. Aceasta se zburli toată și sari cât colo, dispărând după o uluce:

– Are sângele otrăvit. De la licorile pe care le tot face. Ia de aici sare amară și dă-i să bea cu apă fiartă. Pune-i cârpe fierbinți pe burtă și, dacă găsești, ia o lămâie și stoarce-i zeama în gură.

Amadeus mulțumi și reveni în atelier. Privi toate cele înconjurătoare și, după o scurtă senzație de glorie prostească, își veni în fire: „Nu știu nimic. Or să mă alunge cu ciomegile”.

Se întoarse la căpătâiul bolnavului. Salieri avea burta umflată, tare, și gemea încetișor. Ucenicul îi puse un rând de cârpe fierbinți pe burdihan și-l obligă să bea sarea de magneziu. Vărsă aproape jumătate și blestemă în gând soarta și pe taică-su.

Afară sună clopoțelul. Îl acoperi pe vraci cu pătura de lână și merse să vadă cine sună.

În fața ușii, un personaj în sutană gri de răspopit, cu glugă largă pe cap și doi ochi fumurii, ridică o mână scheletică spre ucenic:

– Am venit la Maestrul Vrăjitor Salieri.

Amadeus mai că nu se scăpă pe el.

Moartea în persoană îl onora pe Maestru. Ștrangulat de gât se dădu deoparte și… cu o mână tremurândă arătă spre chilia în care acesta zăcea.

Necunoscutul intră, își îndreptă spatele, dădu o roată cu ochii-n jur, apoi se plecă și intră în chilie. Privi cale de câteva secunde, în tăcere, trupul învelit în pături apoi se aplecă asupra lui.

Încremenit, la un pas de ușă, Amadeus privea holbat cum Moartea suge viața din nefericitul său stăpân.

Vălătuci sângerii începură a se ridica din vrăjitor, iar Moartea părea că îi absoarbe. Ucenicul simți că-i ies ochii din orbite, dar era complet încleștat de spaimă, așa cum picase, în genunchi, la intrarea în chilie. Și totuși… Ceva nu era în regulă. Alți nori, de data asta mâloși, de zloată de porci, se ridică spre Moarte și din chilie veni un miros pestilențial.

Amadeus se apucă de nas, încercând să nu borască, și holbă și mai tare ochii:

„ Aici e ceva necurat”.

O luă de-a bușilea spre cuptor de unde luă polonicul cel mare, de cositor.

Tot pe coate și genunchi se apropie de chilie.

Spectacolul era de nedescris: în toate părțile țâșnea sânge și otrăvuri verzi, iar Moartea era aplecată în pântecele Maestrului, cotrobăind de zor.

Asta nu era Moartea din istoriile pe care le auzise. Nu se mulțumea doar să ia sufletul celui mort și să-l ducă până la răscrucea de unde să-și găsească fiecare drumul…

Asta se înfrupta din mort! Se zgudui de o răzvrătire a nervilor și mâinile i se încleștară mai abitir pe polonic:

„ Sufletul ca sufletul da’, ce facem noi aici? Tranșăm porci? La dracu’ cu ea de moarte!”.

Trecu, încetișor, pragul cu mâinile încleștate pe polonic și, când să pălească cu toată puterea, sutana ridică un braț scheletic:

– Lasă naibii polonicul.  Eu sunt Paracelsus. Mai bine pune la fiert încă un rând de cârpe. Hai! A avut peritonită. Nu-ți imaginezi ce-am scos din burta lui… Acu-i cos mațele  și-l închid. Hai!

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s