Ai puțintică răbdare

Din anul doi de liceu aveam o colegă nouă. Taică-su, l’ent major de infanterie, fusese detașat la una din unitățile militare din oraș așa că venise cu întreaga familie.

Acuma… ce să zic, făptura era absolut fascinantă prin ineditul prezenței sale: o tătăroaică micuță, cu părul atât de negru și lucios încât părea albastru, pe care-l purta cu breton coborât până la nivelul sprâncenelor bine conturate, doi ochi violeți și pieziși, un nas micuț și oleacă cârn și niște buze mici, rotunde, și roșii.

Ce să mai vorbim, am alunecat pe bec instantaneu! Nu era un coup de foudre ci mai degrabă un atavism căci mi-o doream explicit, carnal, barbar aproape. Dar primele atacuri frontale s-au zdrobit de-o citadelă aparent inexpugnabilă. Atunci, căci feromonii ei nu mă lăsau a dispera, am adoptat strategia asediului.

Un asediu absolut personal căci nu aditivase la nici una din bisericuțele clasei și, în timp ce în pauza mare toată lumea alerga la toneta mandatarului cu batoane de doi lei cincizeci, într-o busculadă veselă, ea rămânea în clasă și stătea la geam, cuminte, dreaptă, și cu palmele mici așezate pe pervaz. Privea undeva înainte și începusem să bănuiesc că lăsase pe cineva drag acolo de unde plecase, de aici și melancolia și împotrivirea galeșă cu care mi se opunea. Mă așezam și eu, lângă ea, la fel de tăcut, cu palmele-mi mari, de plugar, așezate pe cerceveaua de lemn vopsită în alb, și stăteam așa… toată pauza. Nu spun ce greu mi-a fost la început, la cum fierbeau mușchii în mine, eu care înainte n-aveam stare o secundă, la cât de greu am suportat toate miștourile colegilor și șoaptele, lejer înveninate ale colegelor care se simțeau neglijate că nu le mai aduc batonul și nu le mai ciupesc de fund, sau de țâțe în chirăielile lor aparent ofensate, dar hormonal așteptate, ce greu mi-a fost să mă abandonez unei alte condiții, introspective, atotdisecătoare.

Zgomotele păleau încet, încet, iar reflexia geamului se estompa și-n locul calcanului cu cărămizile roșii și roase de vreme ale clădirii învecinate se întrevedea o poiană dintr-o pădure în care fusesem odată, demult, pe când eram atât de mic încât nu se află printre amintirile-mi coerente, și-n liniștea aceea simțeam, ezitandă, o prezență alături.  Doar o privire și un gând:

Să nu-mi faci rău!

Au trecut zilele, săptămânile, mirosea atunci a fum și-a gerul ce urma să vie, caloriferele de sub geamuri începuseră să duduie aburind sticla, parcă viața însăși își domolise fierberea, lăsând în urmă griji, spaime și dureri ascunse, pregătindu-se de hibernare.

Cabana din bușteni zdraveni era gata, ridicată într-un colț al poienii, făcusem un foc strașnic în cămin și i-am făcut semn:

Hai!

A ridicat, sfioasă, cele trei trepte, a mângâiat în trecere masa din lemn negeluit, scaunele, patul cu baldachin, s-a zgribulit în fața focului din cămin și-apoi a văzut leagănul mic așezat într-un colț. Privirea ei s-a întors spre mine și…

În fața ferestrei ne legănăm încet, eu cuprinzându-i, pe la spate,  pântecele cu brațele, lipiți unul în altul, pierduți de ceilalți.

Proful de matematică intră intempestiv, agită în aer catalogul, semn de zburătăcire în bănci și rămâne cu el în aer:

− Porungheilor… ce-ar fi să o lăsați pe mai târziu, se manifestă mucalit în hohotele clasei și noi picăm, brutal, înapoi pe pământ.

Îmi revin primul:

− I-auzi ce zice don Profesor, exclam privind-o cum, rușinată, aleargă spre bancă: să ai puțintică răbdare…

Și-atunci ea se-ntoarce spre mine și privirea îi lucește, scurt.

***