Parcă-s fete… (I)

Canicula e infernală.

Toate, de după schismă, fuseseră așa, dar anul ăsta arșița devenea de-a dreptul insuportabilă. Simți cum stropi de sudoare i se preling de pe frunte și picură pe blana cafenie, lăsând pete mai întunecate. Se ridică și aruncă, cu un gest profesional, stetoscopul pe de după gât: Mai degrabă mă boșorogesc eu…

− Și, ce zici doctore, o să fie cu noroc?

Eliot Visser se scărpină după ureche:

− Sarcina merge bine. De mică a tolerat radiațiile, iar faptul că-i un singur pui e încurajator. Inima-i bate bine și puternic. S-ar putea să te scoți, Larry!

− Hai să bem ceva, că ai bătut drum lung.

− Nu mai beau poșirca aia a lui John, îmi face rău. Mersi oricum. Hai! Că trebuie să ajung la frații Hinton.

− Te conduc.

Caii mergeau la trap prin pulberea gri, ridicând fuioare de praf, iar cei doi bărbați se adânciseră fiecare în gândurile lui.

− Ce-i asta?

Undeva, la orizont, un punct negru se mărea văzând cu ochii. O sferă neagră, cam de juma’ de metru diametru, se apropie de călăreți și începu un ocol larg.

Larry descălecă, trase pușca din toc și, sprijinind-o de spinarea calului, luă obiectul în cătare:

− O fi o drăcovenie de-a ălora din buncăre…

− Off! De când vă zic că nu mai e nimeni, în nici un buncăr. Dacă ar fi fost, în cincisprezece ani ar fi apărut. Buncărele au fost printre primele țintite. N-a scăpat nici unul.

− Și-atunci?

Drăcovenia se apropiase, fără frică, la câțiva metri. Plutea silențios și era atât de neagră încât părea o gaură în cer. Doar privită cu coada ochiului părea să-și trădeze forma fizică.

− Nu știu, bărbate. Doctorul simți un fior pe șira spinării. Unde-ai mai pomenit așa ceva?

− Vedem noi acum… Larry luă linie de ochire și trase.

În afară de zgomotul armei și tropăitul cailor neliniștiți nu se întâmplă nimic.

− Am nimerit-o! Jur că am nimerit-o. Puse iar arma la ochi, dar Eliot îl apucă de umăr:

− Unde ai mai pomenit tu așa ceva… Larry, asta nu-i de pe aici, de la noi de pe pământ. Larry, se întâmplă lucruri extraordinare!

Sfera se apropie și mai mult. Se roti în jurul lor și staționă ca pentru inspecție.

Luându-și inima în dinți, doctorul făcu un pas în față.

− Ai grijă, Eli!

− Uită-te la cai, Larry. Uite-te la cai!

Caii ciuliseră urechile spre sferă și amușinau cu nările fremătând. Larry coborî țeava armei.

Se apropiară de obiect. De aproape părea mai natural. O sferă dintr-un metal negru cu puzderie de mici înțepături, ca de ac, pe toată suprafața.

Doctorul întinse mâna și-o atinse. Era călduță și plăcută la pipăit.

Din fundul gâtului uscat îi ieși un geamăt:

− Unde ați fost până acum? Ați venit târziu, prea târziu!

*

Frații Hinton se baricadaseră în casă, iar doctorul trebui să dea dovadă de toată puterea lui de convingere pentru a-i face să deschidă ușa.

− Ai văzut-o și tu? Ai văzut-o?

− Am și atins-o.

Realiză că a făcut o mare greșeală. Cei doi frați puseră mâinile pe arme.

− Huooo! Halal bărbați! Măcar Larry a tras în ea…

− A nimerit-o? Frații lăsară armele și, curioși, se apropiară: A nimerit-o?

− Da.

− Și?

− Nimic. Glonțul a dispărut ca și când n-ar fi fost.

− Ți-am zis eu? Făcătură diavolească. Încep să iasă de sub pământ.

− Terminați cu prostiile. Sunteți oameni în toată firea. Ce credeți că era? Coiul lui Scaraoski?

− Unde-s surorile?

Cumva rușinați, cei doi frați se buluciră dând cap în cap:

− Le-am ascuns în beci.

Kate și cu Dolores ieșiră cu greu prin gaura strâmtă ce ducea în beci.

Amândouă erau însărcinate în aceiași lună, motiv de mare mândrie pentru frați.

− E bine. Inimile bat corect și puternic. O să aveți copii sănătoși.

− Cât să mai fie, doctore?

− Cam două luni, două luni și jumătate…

*

− Doctore, vin!

Larry sări de pe calul, tot numai spume, și năvăli în casă.

− Cine vine, omule?

− Alienii, alienul de-ai pus mâna…

Eliot rămase cu mâinile în aer.

Trecuseră doi ani și aproape uitase extraordinara întâmplare.

− Ce spui tu acolo? A apărut iar sfera aia?

− Daaaa. Da’ nu aia. Una babană de data asta. A aterizat în deșert cam la zece kilometri de ferma mea. Am văzut-o cum cobora. Tot așa, ca aia mică. Nici un sunet. Și-i neagră ca smoala.

Doctorul se lăsă greu pe un scaun:

− Deci până la urmă s-au hotărât, bâigui privindu-și degetele care tremurau ușor. Au venit.

− Ce ne facem, doctore? Lumea a trimis după tine. Oamenii sunt speriați mai ales că știu că tragi degeaba cu armele în ei…

− Să mergem acolo. Va fi ce-o să fie!

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s