Amnezia (I)

În spate se auzi o bufnitură înfundată. Se întoarse cu precauție pentru a nu aluneca pe trotuarul înghețat și apucă să vadă  o formă neagră rostogolindu-se, de pe capota unei mașini, pe marginea șoselei. Șoferul deschise portiera, dădu să iasă, apoi scrâșnind din dinți: Paștele mamii voastre de bețivi! trânti ușa și demară, derapând pe zăpadă.

− Hei! Apucă să strige Ioana, dar realiză că insul oricum nu ar mai fi oprit. Se uită după ajutor. Țipenie. Toată lumea se retrăsese acasă pregătindu-se de revelion. Numai ea mai umbla de bezmetică. De fapt trecuse pe la maică-sa încercând să o convingă să facă revelionul împreună…

Se uită la ceas: 22.24.

Mărunți din buze și, atât de repede pe cât îi permitea zăpada înghețată, încurcându-se în sacoșa cu cumpărături, se apropie de locul accidentului.

− Sunteți bine? Ridică din nou privirea după vreun ajutor. Nimeni. Domnu’ ? Sunteți bine?

Bărbatul încercă să se ridice, dar păru să se cutremure și rămase în patru labe tremurând ușor:

− Nu știu, mormăi înfundat.

Ioana se aplecă mai mult și, ca un făcut, sticla de șampanie se răsturnă din sacoșă rostogolindu-se spre o iminentă ciocnire cu marginea trotuarului. Încercă să o prindă, alunecă și căzu, nu tocmai artistic, în fund. Bărbatul zvâcni cu un geamăt și prinse sticla apoi se răsuci, gâfâind, pe spate.

Ridică șampania și o privi, ca pe un trofeu, în lumina chioară a unui felinar.

− Nu s-a spart, emise sentențios, iar Ioana sesiză comicul absurd al situației: Ea căzută în fund, iar lângă ea un bărbat încleștat de o sticlă…

− De ne vede cineva zice că am decalat revelionul… Sunteți bine?

− Revelionul… Bărbatul încercă din nou, iar de data asta reuși, să se așeze și el în fund. Curios. Habar n-am că e seara de revelion. Privi de jur împrejur. Iar locul ăsta mi-e străin… Mai privi odată în jur, de data asta mai focalizat și, brusc, preluă inițiativa. Nu stăm bine aici. Poate să mai treacă o mașină.

Se ridică oftând și întinse mâna către femeie.

− Mă descurc, mulțumesc! Ioana se ridică, înșfăcă sacoșa și dădu să-l sprijine pe bărbat.

− Cred… Cred că și eu mă descurc, zâmbi un pic chinuit acesta și păși pe trotuar. Mai privi odată sticla de șampanie, de data asta încercând să citească eticheta apoi, scuturând din cap, o înmână femeii.

− Ia să vă văd? Îl preluă, profesional, Ioana. Aveți o tăietură urâtă pe frunte, probabil de la ștergătorul de parbriz, dar nu mai sângerează… un cucui care promite, niște echimoze… vă mai doare pe undeva? Să nu aveți cumva leziuni interne. Trebuie să mergem la un spital… Acel mergem îi zgârie auzul și iar se blestemă pentru voluntariatul ei care mereu i-a adus numai necazuri.

Bărbatul își îndreptă spatele, iar Ioana îi dădu cel puțin un metru optzeci și cinci, se răsuci, cu prudență, din tors spre dreapta apoi, mai viguros, spre stânga și brusc ameți. Ioana se repezi să-l sprijine. Se împleticiră până la o bancă unde se așezară greoi.

− Eu sun la 112…

− Unde?

− La Salvare. Scoase telefonul, iar bărbatul i-l luă din mână și-l răsuci pe toate părțile:

− Acesta este un telefon? Jucăria asta? Începu să râdă, iar Ioana se făcu mică. „Ce-ai făcut, toantă? Dacă-i vreun nebun fugit de la un ospiciu…?”

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s