Amnezia (II)

− Acesta este un telefon? Jucăria asta? Începu să râdă, iar Ioana se făcu mică.

„Ce-ai făcut, toantă? Dacă-i vreun nebun fugit de la un ospiciu…?”

Bărbatul întoarse capul către ea și-i înmână mobilul:

− Nu reușesc să-mi amintesc. În capul meu e un vid uriaș. Mai scutură odată capul, un cap mare, leonin, iar părul purtat pe-o parte îi căzu în ochi. Îl dădu reflex pe spate, iar Ioana se trezi privind fața aceea parcă dăltuită de un sculptor nepriceput. Doi ochi de o culoare incertă, nas acvilin, buze cărnoase, cu cea de jos un pic pronunțată ce-i oferea un aer îmbufnat, terminată cu o bărbie lată și ieșită în afară. Chipul acela radia o energie ascunsă, abia stăpânită, iar femeia se trezi dârdâind.

Observă și el asta:

− V-a luat frigul… Nici nu știu cum să vă mulțumesc… Mergeți! Mergeți acasă. Eu mă descurc. Am să mă descurc.

− Nici nu mă gândesc să vă las aici, uite, numai în pulover, amnezic… rănit… Ioana se blestemă din nou în gând „Ai înnebunit de tot, fată!”. Stau aici, aproape. Al doilea bloc. Veniți, să vă pansez, stați un pic la căldură, poate… Așa se întâmplă după un șoc traumatic, creierul se protejează, dar apoi amintirile revin.

− Spuneați că e seara de revelion… probabil că vă așteaptă familia, cred că deja s-au îngrijorat.

− Maria? Maria să se îngrijoreze? Pfff! Mergem!

Se ridică și-l privi de sus:

− Nu sunteți vreun criminal în serie, nu?

El zâmbi, iar în colțul ochilor se adunară zeci de crețuri.

− Presupun că nu… Peste ăștia nu prea dau mașinile așa, de fraieri! Nu vreau să vă încurc…

− Am hotărât! Puteți merge?

− Să fac o probă.

 

− Mamăăă! Pe unde umbli? Nu găsesc… O puștoaică cam la 15 ani năvăli în hol unde, aproape izbindu-se de bărbat, dădu un chiot de spaimă și fugi în dormitor.

− Maria… Maria! Domnul e cu mine. A avut un accident…

− Da? Ce accident?

Capul fetei apăru de după ușă și baleie inedita prezență masculină din casa lor.

Bărbatul păru că se fâstâcește sub privirea insistentă a fetei:

− Mai nimic. I-am zis Doamnei că nu vreau să deranjez…

− Nici un deranj. Las că vă pansează mama! îl concedie fata, cu aplomb. Mami! Nu știi ce-am făcut cu rochița aia neagră? Ufff! Acuși e Revelionul și eu nici nu m-am pensat…

− Poftiți în bucătărie. Luați loc. Numai o secundă.

Mai că nu alergă în sufragerie de unde luă sticla de coniac din vitrină și se năpusti înapoi. Din ușa dormitorului Maria îi făcea semne insistente.

Ioana arătă la sticlă apoi spre bucătărie. Fata făcu botic.

Bărbatul stătea aplecat și privea absorbit; întoarse capul:

− Ce este acest dispozitiv?

− Ăla? Ăla e micro, adică „cuptorul cu microunde”. Am adus coniac. Turnă în pahare și-l îndemnă pe bărbat:

− Să ne mai vină inima la loc! Simți că-i va tremura mâna așa că luă bărbătește paharul și aruncă coniacul pe gât.

− Și cum funcționează? Bărbatul luă și el paharul, mirosi precaut, apoi o imită pe femeie. Aaa?! E tare!

− Cum să funcționeze? Habar n-am…

− Mamiii!

− Scuză-mă o secundă. Mai toarnă dacă vrei…

De dincolo se auziră voci pe tonuri din ce în ce mai ridicate:

„Ia vezi! Acu’ nu mai pleci nicăieri!”

Bărbatul zâmbi ca unei amintiri, rămase brusc încremenit încercând să o urmărească, dar ea se destrămă și rămase iar senzația aceea ca de după o extracție dentară. Înciudat, se așeză la masă și mai turnă un păhărel. Ana îl surprinse cu mâna încleștată pe păhăruț și fața crispată într-o încercare dureroasă de a-și aminti.

− Încet. Îți vei aminti. În baie e strâmt. Am adus aici… Avea mâinile pline de tot felul de sticluțe și pansamente. Treci la pansat.

Îi luă, profesionist, capul în mâini și, după ce dezinfectă atent rana, aplică un plasture constrictiv. Cucuiul primi și el același tratament.

− Acum să vedem în rest. Scoate puloverul. Bărbatul se conformă. Sub pulover avea un fel bluză indispensabil perfect mulată pe corp.

− Ce material e ăsta? N-am mai văzut. Cum se scoate?

Reflex, bărbatul duse mâna la ceafă. Bluza, de un alb strălucitor, se desfăcu și alunecă în jos dezvelindu-i torsul puternic.

Ana se stăpâni să nu țipe. Pe diagonala pieptului, până aproape de buric, strălucea roșiatic o cicatrice imensă, încă proaspătă căci firele dese de sutură nu fuseseră scoase și atârnau printre firele de păr negru și cârlionțat.

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s