Orizont incert (provizoriu) I

Ne apropiem de coasta dealului. Trag ușor de hățuri iar Agata, iapa mea de patru ani, se oprește ciulind urechile și fornăind ușor în aerul rece al dimineții.  Cu un mic efort, căci implantul nu a mai fost folosit de mult, inițializez vederea panoramică. În spate, urcând poteca îngustă și bolovănoasă, îi văd pe cei patru trégheri călări ducând de dârlogi câte un cal, iar în ariergardă pe fiul meu cel mare Cyril.

Ridic brațul drept cu pumnul strâns. Cinste lui, băiatul e vigilent. Micul convoi se oprește, iar eu mă cobor de pe cal. Îmi iau binoclul și caut un loc bun pentru observare.

Așezat strategic, între patru dealuri, castelul îmi apare ca un bătrân anaconda străduindu-se, cu ultimile puteri, să ucidă o broască țestoasă. Lovitura nucleară l-a ratat cu puțin, domul central fiind doar fisurat, dar spirala zidurilor de apărare a fost spulberată în partea vestică și nimeni, se pare, nu s-a mai obosit să repare. Acum se ridică, mohorât și dezolant, din cețuri. Nici o mișcare, nici un semn. Îmi privesc cronologiul și fixez binoclul pe turnul de apărare din dreapta.

Un spot verde și două roșii. Semnalul. Ridic semnalizatorul și răspund. Doar un flash de confirmare și totul redevine static.

 

Când, a patra soție mi-a murit în brațe, la doar șaisprezece ani, și fără a-mi lăsa un urmaș, războinicul din mine a acceptat înfrângerea dureroasă și umilitoare. M-am retras, în dezonoare, pe domeniile mele așteptând să mor, încet, odată cu lumea asta care mi-a fost cămin atât amar de timp. Doar fiul cel mare m-a urmat și sihăstream de mai bine de șase ani atunci când am primit acea ciudată și neașteptată vizită.

Cyril mi-aduce dinainte un omuleț cam la cincizeci de ani ușor cocârjat, îmbrăcat într-o sutană neagră, prea largă, murdară de noroi și speriat foarte. Repede am priceput că e doar un actor prost căci privirea lui iscoditoare scanează cu colțurile ochilor, absolut profesionist, încăperea, iar de pe fața lunguiață, plină de crețuri mici, prefăcătoria și șiretenia se pot aduna cu polonicul.

− L-am găsit dând târcoale și norocul lui a fost că Cezar și Aristotel erau legați căci îți mai aduceam doar anteriul. Spune că vrea să vorbească cu un mare războinic al războaielor clone. I-am zis că nu se află pe aici nici un războinic și să-și vadă de drum, dar a insistat făcând aluzie la un semn de recunoaștere pe care războinicul l-ar avea și-atunci m-am gândit să-l aduc dinaintea ta.

− Ia spune, străine…: Ce nevoi te îndeamnă la drum primejdios prin vremile astea tulburi?

− Prea buna mea stăpână, căreia îi sunt credincios secretar și trezorier, începe mieros, pe care viteazul nostru războinic o cunoaște, m-a însărcinat cu un mesaj pe care să-l înmânez personal și de la care să aștept un răspuns, indiferent care ar fi acela.

− Și… cine este stăpâna ta, mesagerule?

− Numele stăpânei mele este Isabela.

Isabela, aaa, ce tinereți tumultoase… Prea frumoasa Isabela, la fel de alunecoasă precum mesagerul ei. Isabela maestră a artelor interzise, dar și în cea a iubirii și care, cândva, de mult, parcă prea de mult, m-a adăugat și pe mine în panoplia trofeelor sale. Prea bine! Este timpul pentru o revanșă.

Parcă citindu-mi gândurile, cocoșatul grăi:

− Deci… acesta să fie acel războinic căruia trebuie să-i înmânez mesajul?

− Este posibil. Să văd mesajul și-apoi vei vedea.

După o scurtă ezitare, secretarul face o pasă cabalistică extrăgând de sub sutană un pergament făcut sul și, așezându-se într-un genunchi, mi-l înmânează cu amândouă mâinile. Coțcar, coțcar, dar individul nu a uitat bunele maniere, desfac sigiliul și citesc:

„Dragul meu prieten, drag.” Ahh, mică și netrebnică făptură, acum suntem prieteni, ai? „Vremuri tulburi și agitate ne-au îndepărtat unul de altul, dar eu ți-am păstrat în suflet toată dragostea ta” dimpreună și cu toți banii din pungă, scrâșnesc aducerii aminte, dar și cu o doză de umor: ce naiv mai eram! „Ultimile evenimente, ce nu decurg prea bine pentru poporul nostru, atât de încercat în luptă, m-au convins că este timpul la o schimbare. Călătorului îi șade bine cu drumul.” Aha! Fugi, lașă mică! Apoi mă-ncrunt pe dinăuntru: că parcă eu oi fi mai breaz: cine s-a ascuns în capătul ăsta de lume ca să moară precum leul bătrân și rănit? Eeee? Isabelo, Isabelo, joci murdar. Special ne-ai aruncat în aceiași oală, ca să nu te mai pot refuza… „ Dar a pleca la drum  acum, când totul se prăvale în jurul nostru, ar fi o nechibzuință vecină cu moartea dacă nu ai avea un tovarăș priceput care să înlăture primejdia rea; și-atunci eu m-am gândit la tine. Neînfricatul meu spadasin, artist în ale războiului, doar tu ești acela care ar putea să ne scoată, teferi, la liman.” Așa fată dragă, periuța moale pe spinarea mea, strânge mrejele în jurul prăzii. S-apoi? Are și ea dreptatea ei. Ce-ți oferă? O aventură, poate ultima aventură, o alternativă demnă de luat în calcul hibernării letargioase în așteptarea unui deznodământ umilitor. Ai făcut tot ce-ți stătea în puteri să faci, dar nu-i de demnitatea ta de soldat să vezi cum îți mor femeile în brațe la nici șaisprezece ani încercând, în chinuri, să nască, să vezi trădarea din jurul tău care a condamnat această lume printr-un atac mârșav, sub centură, în chiar structura ei genetică. „Această aventură ar putea fi prilejul stingerii unei datorii pe care o am către tine, înzecit, căci dobânda va fi pe măsură. Nu ezita, drag prieten căci, deși nu ai nimic de pierdut, ai avea atât de mult de câștigat!

A ta, cea care nu te-a uitat niciodată, Isabela!”

*

Reclame

6 gânduri despre „Orizont incert (provizoriu) I

    1. Desigur! Nevoia de adrenalină se transformă în drog, dar nu și la profesioniști 🙂
      Nefiind călăuzit de un ideal, sau sub apăsarea unei ideologii, adevăratul războinic va căuta metodele și mijloacele potrivite pentru a învinge cu cât mai puține pierderi și va evita, întotdeauna, o luptă cu șanse incerte de câștig. 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      1. Mă duce cu gândul la povestirea pe care i-am citit-o aseară lui fiu-meu, dintr-o carte de ”Povești și legende rusești, care mi-a rămas înfiptă în memorie.
        Citez: ”În timp ce Sviatogor călărea, simțea că o forță deosebită îi curge prin vine; dar negăsind pe nimeni care să-și măsoare puterea cu el, tăria aceasta i să părea o povară (…)”

        Apreciat de 1 persoană

  1. …sărmanul cal! Nu era îndeajuns să-l care pe Sviatogor, mai trebuia să-i suporte și „povara” întărită de la o forță tinerească care-i curgea prin vine…
    Pot spera că Sviatogor a găsit, până la urmă, cui să-i împărtășească din vigoarea lui, și nu a adăstat la umbra nucului bătrân înspre o rezolvare personală!!!
    😉 😀

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s