Orizont incert (V)

− Mergi, Xi, și dă-ți silința! Nu vreau să-mi dezamăgesc, încă odată, războinicul!

 

Trégherul mi se dovedi a fi din plastilină moale:

− Nu mă ucide, mărite războinic și slugă, prea plecată, îți voi fi toată viața!

− De unde știi că sunt mare războinic? Și dacă știi, cum de-ai îndrăznit să mi te-opui?

− N-am știut, prea mărite, n-am știut! Abia când am ajuns aici am auzit legendele… că ești un mare luptător din Războaiele Clone și ucizi doar cu privirea, și te-ai întors acasă…

− Lasă gargara! Oamenii tăi așteaptă la Strâmtoarea Dracului. Laserul meu din dreapta sfârtecă ciulinii chiar lângă umărul banditului care este cuprins de groază:

− Mă jur! Mă jur că veneam să le zic să fugim, să …

− Cine te-a trimis?

− Nu știu…

Răcnește și se apucă de claviculă încercând să stingă stofa aprinsă:

− Mă jur că nu știu! Unul înalt, cu barbișon, un aristocrat după haine, dar cu vorbă spurcată, de mahalagiu. Dar are bani, mulți bani, și o vrea pe stăpâna castelului.

Unde trebuia să o duceți?

− Nici asta nu știu, mărite războinic. Trebuia să rămânem la Strâmtoarea Dracului și venea el după ce îi comunicam izbânda.

Îmi scot stiletul și-l apuc pe ins de chică.

− Nu mă omorî, geme din fundul bojocilor, poate, odată, ți-oi putea fi de folos.

Îi trag chica pe spate și mă uit în ochii lui: pare sincer. Mâna-mi zvâcnește și o biluță gri, plină de sânge, se rostogolește în țărână. Iau implantul, îl șterg de carâmbul cizmei, și-apoi îl pun în pieptar:

− N-ai să mori din atâta… Acum, ascultă-mă bine!

 

− Te-ai așezat bine, rânjesc privind tavanul cu tot felul de îngerași cu aripi poleite cu aur.

− Reacționezi la fel ca feciorul tău, râde ea, gâdilat, și se ferește de mine.

− Adică precum un țăran cu sulă mare și creier mic, nu-i așa? Se lasă prinsă și-o sărut aprig. Se smulge, din nou.

− Și ce-i rău în asta? Dacă ați fi toți așa, altfel ar arăta lumea asta.

Îmi pune o palmă mică pe piept:

− Ailin, eu… Eu așa sunt, așa am fost, ăsta-i felul meu.

− Ești nebună, nebună de legat.  O apuc de braț și-o zgudui: În ce pățănii ai mai intrat de a trebuit să-mi ceri ajutorul?

Cade în genunchi și începe să plângă, urăsc asta…

− Știi ce am făcut cu banii tăi? Știi? Lacrimile îi curg șiroaie, parcă nu mai e Isabela mea…

− Nu, borborosesc.

− Mi-am cumpărat poziția de subrétă la palat. Doar eu știu prin ce-am trecut și câte-am suportat.

− Nu mi-ai zis…

− Ție? Și dacă-ți spuneam, ce făceai? Marele războinic de la Allemaine, pufnește, fără-o para chioară.

− Am stat în genunchi în fața ta, ți-aduci aminte? Și nu eram chiar de lepădat, domeniul meu, chiar și acum, valorează o avere, dar l-ai preferat pe acel aristocrat, nici nu-i rețin numele, tu vroiai strălucirea palatului, voiai să fii regină…

− Sunt regină! Ar trebui să te prosternezi în genunchi în fața mea, căci eu sunt, acum, regina acestei lumi.

Rămân încremenit, privind-o:

− E o glumă?

− Nu e nici o glumă, Ailin. Căsătoria cu Lordul de Astoria, prinț moștenitor al tronului, de acum doisprezece ani, mi-a adus pohta ce pohteam și chiar mai mult. Însămânțarea regală. Atunci când femeile au început să moară fără cauze aparente, eu și toți ceilalți membri ai Casei Regale am fost imunizați. Dar degeaba. Femeile au continuat să moară. Acum, eu sunt singura purtătoare a seminței regale iar, după moartea suspectă a Lordului de Astoria, de săptămâna trecută, sunt ultima regină a acestei planete.

− Regina mea. Mă las într-un genunchi și-mi plec privirea.

Face ture în jurul meu și nu îndrăznesc să mișc. Mi-ar putea ordona să mă ucid, nu că nu aș executa ordinul imediat și fără comentarii, dar nu mi se pare un moment  potrivit. Se oprește și-mi ridică bărbia cu evantaiul:

− Pricepi, atunci, de ce trebuie neapărat să ajungem în capitală? Își studie o mică bijuterie de la mână: două zile și șaisprezece ore, timp de grație. Dacă până la această dată nu sunt în fața altarului, spre a fi încoronată, se va institui o regență.

− Putem pleca imediat ce se luminează… mă ridic, iar ea mă privește disperată:

− Și chiar nu pricepi, ticălos cu inimă de piatră, că acum, indiferent ce va fi, este ultimul moment când mai putem fi împreună?

Nu mai înțeleg nimic, dar o primesc în brațele mele, caldă, ușoară ca un fulg și mirosind a lăcrămioare.

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s