Șanțul

Puiul de pisică avea o lovitură groaznică la ochiul stâng. Sângele se amestecase cu părul și se uscase într-un ghem roșu încât nu-și dădea seama dacă mai are, sau nu, ochiul întreg și nici nu prea îi păsa de asta. El trebuia să-l pună undeva, nu-și amintea bine unde, la marginea unei pietre, dar nu era nici o piatră în șanțul plin cu noroi prin care umbla sub cerul gri și stropii de apă care-i lipiseră cămașa de spate.

Puiul de pisică se agăța stângaci, cu gheruțele, de degetele lui așa cum îl ducea în palma adunată la piept, încercând să nu cadă atunci când el se împiedica în noroi, alunecând în șanț. De sus, când și când, îl priveau oameni. Stăteau cu mâinile în buzunările pantalonilor, ușor cocârjați sub ploaia care nu voia să se oprească, apăsați de cerul gri.

Voia să îi întrebe unde să găsească o piatră lângă care să pună puiul, dar ei îl priveau cu ochi goi și-i întorceau spatele.

Și nu găsea nici o piatră în mâlul prin care mergea.

O piatră unde să pună puiul de pisică.

Sub cerul gri și ploaia care nu voia să se oprească.

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s