Orizont incert (VIII)

Trece fără să mă vadă și încep a mă ridica.

Se oprește, brusc, și se rotește pe tocuri.  Privirea ei mă fixează și virează rapid, de la determinarea aprigă de mai înainte, spre uimire, și apoi spre o reverie galeșă care-i înmoaie trăsăturile feței. Ochii mei consider că rămân impenetrabili, deși o lacrimă svâcnește în colțul unuia din ei.

Totul a durat o secundă, apoi ea revine, agresiv:

− Poate îl cunoașteți pe căpitanul Ailin. Învingătorul de la Allemaine!

Îmi pocnesc călcâiele, iar ea continuă:

− El și batalionul lui au ținut piept unei întregi divizii, și n-au cerut bani…

Cei doi generali mă privesc, aproape cu ură, iar unul găsește o replică:

− Toți au murit, doar el a trăit… onorabil.

− Ce vreți să insinuați? Mă înfig cu pieptul în față.

− Eu nu insinuez nimic, mi-aruncă în fugă. Evidența spune totul. Doar lașii au scăpat!

Îmi ies din minți, mă caut sub mâneca stângă, dar batista nu este acolo, atunci îmi rotesc privirea și văd eșarfa de la gâtul Isabelei. O smulg, fără menajamente, și-o arunc în fața generalului:

− Domnule, este o insultă peste care demnitatea mea de ofițer al regatului nu poate trece. Vă provoc la duel!

Îndepărtează, cu un gest scârbit, eșarfa care i se agățase de un umăr și răspunde:

− Căpitane, nu meriți atenția mea nici chiar dacă mă provoci la duel cu cârpa unei curve!

Mâna pleacă fără mine și-l apuc de gât, și strâng. Holbează ochii și ridică mâinile în aer încercând să spună ceva. E o liniște sinistră în care se aud doar vertebrele generalului pârâind.

Apoi, o palmă se așează peste brațul meu:

− Ce se întâmplă aici?

Prințul de Astoria, înalt, mai înalt decât mine, demn, cu o alura aristocratică șlefuită în timp de secole, mă fixează hipnotic cu privirea-i de un verde fosforescent și voința mea cedează. Mâna mi se moaie, iar generalul se prăvale horcăind:

− A vrut să mă omoare! A vrut… se îneacă într-o tuse convulsivă.

Mă așez într-un genunchi și plec capul:

− Cer scuze, maiestate. Acest om m-a dezonorat în public așa încât l-am provocat la duel.

− Ciudat duel, zâmbește fin prințul. Așa v-ați înțeles? Să vă strângeți reciproc de gât? Nemaiauzit! Și cine sunt martorii?

Liniștea este profundă. Prințul se încruntă:

− Ce se întâmplă aici? Căpitane?

− Nu pot să mai adaug nimic, maiestate.

− Generale?

− A sărit la gâtul meu… Eu, eu…

Prințul începu să se balanseze pe vârfurile pantofilor din piele de căprioară. Îl privi cercetător pe al doilea general, care plecă privirea, se roti pe vârfuri către Isabela, apoi se așeză pe tocuri și se duse la majordomul care păzea ușa cea mai apropiată:

− Ai văzut tot ce se întâmpla?

− Da, maiestate, se albi la față tânărul majordom.

− Fă-mi un rezumat.

Pe măsură ce auzea relatarea dezlânată a feciorului, se întuneca din ce în ce mai mult la față.

− … și-apoi o zâs că nu să bate iel p-o batistă de curvă ș-atunci căpitanu l-o luat dă gât…

Isabela plecă capul în pământ.

Prințul făcu un semn și o gardă de corp îi dădu un pistol.

Liniștea deveni sinistră. Mă rotesc pe un picior, fără a mă ridica și implor:

− Prințe…

Isabela e stană de piatră.

Doar generalul nu pricepe ce o să se întâmple:

− Așa, prințe! Trebuie să facem curățenie…

Pe când glonțul i-a trecut prin frunte încă mai avea o privire infatuată, care s-a stins apoi, atunci când creierii i s-au împrăștiat pe mozaic.

− Nimeni nu jignește o femeie, nici măcar cu prilejul unui duel, și cu atât mai puțin pe Consilierul și Confidentul Personal al Reginei, concluzionează prințul. Ce-ați încremenit? Căpitane! Oferă brațul doamnei. O văd cam pătrunsă de evenimente. Măcar atât să faci, căci ți-am răpit satisfacția duelului și…, urmați-mă!  Generale Anastasia, pune de șterge pe jos și să-mi zici mâine, la ședința Marelui Stat Major, cum îi șade mai bine unui ofițer să moară: în fruntea ostașilor săi, pe front, sau adunat cu mopul de pe culoarele palatului?!

Brațul începe să-mi tremure atunci când simt atingerea diafană a palmei ei și încep să blestem toate femeile din lume. O strângere viguroasă și-o uitătură piezișă mă liniștesc subit și continui să calc demn, cu falca înainte, și-o privire interiorizată, în urma prințului.

 

Deși cam mototolit Monetti, Prea Înaltul Prim Ministru, se ține tare și mă sfidează cu o privire impertinentă:

− Am să caut cea mai insalubră pușcărie în care să vă arunc, de să vă mânce șobolanii coaiele, șuieră pe nas și se alege cu o scatoalcă zdravănă la ceafă care-l face să cadă în genunchi.

Îmi vine să râd, să râd nebunește cum n-am mai râs… ohh, oare de când? Strâng din dinți, dar râsul, deja isteric, mă năpădește. Toți mușchii mi se contractă și izbucnesc într-un hohot homeric.

*

Reclame

2 gânduri despre „Orizont incert (VIII)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s