Orizont incert (XII)

Secretarul desfășoară pe masă  mai multe papirusuri:

− Asta-i tot ce am găsit, căpitane, adică… Prea Grațioasa Noastră Regină. Toate tunelurile vechi din construcția palatului.

Isabela are un rânjet:

− Nu poți să-i faci ceva… ceva! Așa e mereu.

− Nici măcar nu știu cum îl cheamă. Îl privesc încă odată, mai atent de data asta: profilul ăsta vulpesc, cu nasul ascuțit, buzele ca o dungă vișinie și bărbia voluntară, cu o gropiță în mijloc, îmi amintesc de altcineva. Deși le am cu fizionomiile nu pot să fac legătura. Blestematul ăsta de stres în care stau de trei zile încoace își spune cuvântul, dar o să-mi amintesc. O să-mi amintesc unde am mai văzut falca asta…

− Anostopius, Prea Mărite Protector. Anostopius Doce, slugă prea plecată.

− Anosdopius, acest cuvânt îmi sugerează o ocluzie intestinală. Regina mea, putem să-l rebotezăm?

Isabela vede privirea mea și-i văd pentru prima oară dinții, după mult timp, într-un rânjet jucăuș:

− Și… cum ai zice să-i zic?

− Păi, cocoșat e! Quasimodo s-ar potrivi.

− Dar e prea lung, se alintă Isabela, iar secretarul tot rotește privirile de la unul la altul. Eu zic să-i zicem doar Quasi, adică, așa și-așa!

− Perfect!

− Bine… Consider că am fost luat destul la mișto. Ailin! se zburătăcește secretarul, am obținut foarte greu aceste hărți, iar tu, Regina Mea, ai grijă: acest războinic are o influență nefastă asupra ta.

Suntem în sala cu hărți a palatului. Prințul se sprijină în brațe pe tăblia mesei de stejar ce ocupă partea centrală a încăperii și ridică privirea spre noi, așa cum venim, eu țanțos nevoie mare, cu brațul stâng ridicat, pe care se sprijină palma mică a Isabelei:

− Vă șade bine împreună… Dar acum avem alte griji. Căpitane! Nu mai am încredere în Marele Stat Major. Am impresia și sper să fie doar o impresie, că-mi coafează situația tactică.

Desfășoară un set de hărți și mă îndeamnă:

− Prezintă-mi, ca un combatant activ ce te afli, situația de pe câmpurile de luptă. Și fără menajamente.

Isabela se desprinde de brațul meu, face o mică plecăciune și dă să se retragă.

− Mai rămâi, Domnișoară Consilier. După ce termină aici îl vei conduce pe căpitan la Regină. Privește și ascultă, mi-ai dovedit până acum o inteligență nativă remarcabilă. Abia aștept comentariile tale pe marginea chestiunii.

Regina mi-a apărut de o demnitate impunătoare. M-a ascultat, politicos, în timp ce eu recitam textul pe care Consilierul și Confidentul Ei, m-a obligat să-l memorez în timp ce treceam prin multe anticamere, urcând și coborând scări încât mă năucisem complet.

Doar în prezența Șambelanului, a Isabelei, și a câtorva apropiați ai tronului mi-a pus în piept medalia Steaua Vitejiei în grad de Comandor și mi-a permis să sărut inelul cu sigiliu de pe mâna Sa dreaptă.

− Acum ești doar al meu, mă ia radioasă Isabela de mână în timp ce eu ieșeam împăunat ca un curcan din apartamentele regale.

Aproape alergând, trăgându-mă de mână, mi-a arătat sala tronului, sala armelor unde am adăstat un pic admirând panopliile cu arme ce-au slujit regatul cale de multe milenii, am trecut prin sala ospețelor cu imensele mese așezate paralel cu masa regală apoi am urcat o interminabilă scară în spirală și am ajuns în turnul reginei.

Privesc chilia minusculă construită din blocuri masive de piatră doar cu o mică fierăstruică zăbrelită cu grilaj din fier forjat: într-un colț un pat din lemn negeluit acoperit cu o pătură grosolană din lână. Sub un candelabru, tot din fier forjat, o masă și un scaun tot din lemn, iar de după un separeu câteva facilități sanitare minimale.

− Aici și-au sfârșit viețile trei regine. Câte una pe mileniu, râde și mă trage de mână afară. Mai urcăm un rând de trepte și ieșim pe acoperiș. În mijloc, fioros așa cum stă încastrat în planșeul de beton cu țevile negre, brunate, ridicate spre cer, se află un tun autoserver antiaerian, iar la cele patru colțuri câte o baterie de rachete.

Pe unul din creneluri se află o lunetă de mare putere. Mă trage într-acolo:

− De aici se vede panorama întregului oraș. Eeee? Nu-i prea rău pentru o orfană găsită într-un coș în fața bisericii St. Eclisse !?

O privesc: e atât de fragedă, de copilăroasă, cu obrajii invadați de o roșeață trandafirie și vârful nasului roșu de la vântul care șuieră printre creneluri.

Și-a dat capul pe spate și mă privește cu ochii ăia violeți, hipnotici, încât simt un frison cuprinzându-mă: o strâng în brațe și-mi strivesc buzele de ale ei iar ea se lasă, galeș, răspunzând patimii mele cu mici gemete.

Nici nu mai știu când am luat-o în brațe și am coborât în camera reginei. Ne dezbrăcăm febrili și ne aruncăm unul asupra altuia pe patul care a cunoscut doar trei regine.

Stăm strâns îmbrățișați, eu cuprinzându-i sânii ca pe doi porumbei, cu palmele, și ea șoptește:

− Privește! Vezi orizontul? Orizontul ăsta incert, dar nemărginit așa cum se ivește el din cețurile dimineții?

Se întoarce și-mi cuprinde obrajii în palmele ei mici:

− Doar tu ești orizontul meu, Ailin. Și-ai să fii întotdeauna!

 

La trei zile după ce am revenit pe front am primit o scrisoare. Îmi spunea simplu:

„Mă mărit! Urează-mi tot binele din lume!”

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s