Orizont incert (XV)

Anabelle împlinea pe atunci frumoasa vârstă de șaisprezece ani.

 

Mă preling prin tuneluri scunde și năpădite de pânze de păianjeni atent să fac cât mai puțin zgomot. Am oprit toate facilitățile costumului mai puțin cele motoare și mă ghidez doar după harta giroscopică în care am inclus rețeaua de tuneluri secrete. Chiar și așa, marea concentrare de energie potențială pe care o reprezint ar putea apărea pe scanere mai performante precum o umbră grotescă care se deplasează prin pereții palatului.

Las să zică că-s fantoma templierilor, rânjesc pe dinăuntru și-mi verific statusul:

Da! Pe-aici pe undeva trebuie să se afle ușa mascată.

Desfac furtunul de la fitrul de aer și salt viziera căștii. Mare greșeală. Aerul stătut și plin de aerosoli mai că-mi blochează plămânii. Îmi vine să strănut. Ar fi un sfârșit hilar și dezonorant:

Căpitanul Ailin capturat în timp ce spiona delegația străină pentru că a strănutat în front!

Trag repede viziera la loc și pufnesc înfundat de câteva ori cu ochii holbați și lacrimile curgându-mi pe obraji:

Ah! Isabela, Isabela, dar n-ai să ajungi tu, până la urmă, în ghearele mele?!

Aștept să mă liniștesc și-apoi curăț în jeturi scurte de aer peretele din dreapta. Ușa se profilează sumbră și bine încastrată în cărămizile mâncate de carii timpului. Desfac, cu mii de precauții, ferestruica de vizitare:

Huebner stă la o masa-birou plină cu dosare pe care le scanează cu aplicație, bifând, sau tăind, cu un corector de text.

Ne cunoaștem bine. Ne-am aflat de trei ori față în față și de fiecare dată l-am învins, ultima oară umilitor, capturând întreaga celulă de comandă printr-un atac de noapte scurt și devastator. Surâd amintirilor și-apoi mă încrunt: pe-atunci eram amândoi căpitani, acum el e ditamai generalul de patru stele, iar eu… tot un pârlit de căpitan.

Viața e nedreaptă, ronțăi mental și arunc, prin ferestruică, viespea. Asta face un tur scurt de scanare apoi se poziționează astfel încât închide într-un triunghi ascuțit ușa și cu biroul generalului și explodează într-un EMP capabil să blocheze temporar orice dispozitiv electronic aflat pe o rază de câțiva metri.

Sincron, împing ușa secretă și, plin de pânze de păianjen, năvălesc în încăpere.

Generalul are un moment de stupoare, dă să se ridice din fotoliu, dar îl fixez cu o privire rece:

Nu mișca!

Vocea se insinuează printre sinapsele nefericitului, ajunge la centrul obedienței și-l încremenește ca pe o statuie. Doar ochii i se mai mișcă, cuprinși de angoasa morții, în orbite. Scot duplicatorul holo și-l arunc în aer. Dispozitivul îl scanează pe general din toate unghiurile posibile apoi se stabilizează în unghiul mort al încăperii. O imagine holografică a ofițerului începe să se miște prin cameră efectuând activități banale, apoi se întinde pe canapeaua din fundul camerei și adoarme cu o palmă pe piept.

− Perfect! și-l eliberez pe general. Se prăbușește înapoi în fotoliu și bâiguie:

− Căpitanul Ailin! Ai venit să mă ucizi?

− Nici vorbă! E musai să avem o discuție, ca de la soldat la soldat. Scuză mise-en-scène, dar nu doresc spectatori la ceea ce vreau să-ți spun.

Generalului îi revin culorile în obraji:

− Ai niște abilități absolut remarcabile, căpitane Ailin. Se freacă demonstrativ la tâmple. Încep să înțeleg victoriile tale pe câmpul de luptă…

− Timpul nu are răbdare cu noi, încep să mă enervez.

− Scuze! Încă nu mi-am revenit. Oricum, trebuie să fie ceva colosal de ai riscat atât.

− Este!

− Sunt numai ochi și urechi!

 

Ambele capete ale tunelului sunt păzite și mi se cere parola. Habar n-am de așa ceva așa încât răcnesc de după colțul gangului:

− Mă fut în ea de parolă că n-am timp de pierdut. Sunt Căpitanul Ailin!

Brusc se face loc.

Intru în salon. Aici e o foială imensă. Femei care, mai de care, intră și ies cu tot felul de boarfe în brațe…

Văd negru dinaintea ochilor:

− Afară! Și-apoi mă răsucesc către Avalon: Ce ordin ți-am dat eu ție?

− Prea mărite… generalul…

− Ce general mă? Îl iau de gât și mănușa îi strânge beregata de se aud oasele trosnind. Ce ți-am zis eu ție?

Îl arunc cât colo și mă îndrept către Xi care stă impasibilă în dreptul unei uși.

− E ultima oară, să știi! Norocul tău e că o păzești pe Anabella.

Chinezoaica nu schițează nici un gest.

În atmosfera aproape congelată apare Anoxdopius. Dă o privire roată, ochii îi sclipesc viclean și se îndreaptă direct spre mine.

− Căpitane! Domnul Prim Ministru vă transmite, prin prezența mea, că toate pregătirile în vederea înscăunării sunt încheiate. Ceremonia poate începe oricând veți ordona.

Mă rotesc spre el:

− Anoxdopius…  Perfect! Transmite-i mulțumiri domnului prim ministru. Mă caut prin buzunările centurii și scot un Napoleon din aur. Il pun în palmă:

− N-am mai mic. Schimbă-l și-l facem fifti-fifti!

Tresare și iese, cumva nelămurit, cu banul de aur strâns în palma dreaptă.

Intru intempestiv peste Isabela. E doar în furou prin care formele i se conturează amăgitor, iar cameristele fac scut în fața ei.

− Spune-le să iasă! Și mă las greoi pe o canapea.

Face un gest și rămânem singuri. Se apropie în pași mici de mine, parcă nevenindu-i a crede, și mă atinge pe frunte cu două degete:

− Nu te-au ucis!

− Mda, mormăi, m-au ratat și de data asta…

− Și-acum ce-o să facem?

Mă uit la ea: e atât de fragilă în furoul transparent prin care i se văd sfârcurile întărite ale sânilor și triunghiul isoscel al pântecului încât îmi ies din nou din minți.

Doar o comandă și costumul se desface precum pielea de pe anacondă, iar eu mă preling asupra ei:

− O să facem ce știm mai bine!

− Oh, Ailin! Fii blând cu mine, te rog!

*

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s