Chef la Pângărați (II)

Ieșirăm din beciurile mânăstirii, ca din niște adevărate catacombe, unde răceala ne supse tot sângele din față și rămăsesem palizi ca niște morți; cel puțin pe Grigoriță nu-l mai cunoscui când scăpătarăm la lumină; în loc de cap, avea între umeri o enormă alămâie cu păr și ochi, și numai vârful nasului ascuțit și vânăt mai întruchipa o mica pată mohorâtă pe o întindere gălbie…

Către seară ne duserăm direct către odaia unde era așezată masa și unde călugărul ne aștepta:

– Îți fi obosiți și flămânzi- ne zise el- ia poftiți.

– Flămânzi ca flămânzi, dar mai cu seamă însetați, cuvioase, răspunsei eu, uitându-mă sub masa.

De data asta erau două vase de tinichea, din care garăfile negre își ridicau gâturile afară din gheață, ca broaștele din baltă…

Ne așezarăm la masa și începurăm a lua, care de unde apucarăm… Grigoriță icre negre, eu păstrăv, călugărul o saredea de cutie…

– De care poftiți, întrebă Vavila, scoțând două gărăfi de sub masa- Odobești ori Cotnari?

– Cam la grea alegere ne pui părințele; Cotnariul de-ar fi, mai ales, din viile roznăvărești…

– Tocmai de acolo și vechi de 20 de ani, mă întrerupse călugărul.

– Apăi atunci, de ne-am pune în poară cu el până la sfârșit, ne vâră sub masă; mie  toarnă-mi Odobești; Cotnariului am să-i fac loc mai pe la urmă.

Se aduse supă de clapon, și, pe urmă, însuși claponul însoțit, după alegerea fiecăruia, ori de usturoi, ori de muștar.

Eu mă dădui de partea usturoiului, măcar că era usturoi de toamnă, iute, de-ți sărea căciula-n podele, când gustai; Grigoriță și Vavila se dădură de partea muștarului.

– Bine, cuvioase- observai eu- înțeleg pe Grigoriță să mânce muștar, că, dă, cea Precistă, măcar că nu e tocmai mare boieroaică, dar e, totuși, foarte gingașă la nas, și Grigoriță urmează să dea mâine ochii cu dânsa; dar sfinția-ta… drept să-ți spun, nu înțeleg ca, tocmai un călugăr să strice vechile canoane: canonul claponului e să fie mâncat cu usturoi.

– Da’ nu-ți spuneam c-aici boieroaicele se țin lână? Uite,  numa ce poimâne e duminică da or să-nceapă de mâine a curge la calești din toate părțile: ce vrai? Să-și pună lumea basmaua la nas când s-a apropia de mine?

– A!… Când s-a apropia de sfinția-ta… Ia mai umple cuvioase, ist pahar, că mi-i a dracului de sete; usturoiul ăsta trebuie stins.

– Și muștarul, zise Grigoriță, întinzând și el paharul.

Ne turnă la amândoi, își turnă și lui, și paharele se umpleau și se goleau cu o iuțeală de necrezut…

Lui Grigoriță i se înroșise nasul și începusă să i se încleie limba ca lui Glicherie.

Călugărului îi sticleau ochii ca doi cărbuni; mie… poate că și mie, că nu-i vedeam, simțeam doar, atâta, că-mi ard în cap ca jăratecul.

Se aduse friptura, un mușchi de vițel cât toate zilele de lung și împănat cu slănină.

– Stai, Grigoriță- zisei eu, opridu-l- Friptura are regulile ei; la friptură se țin discursurile și se închină paharele, n-am zis bine, cuvioase?

– Da, da, da, încuviință călugărul, însoțind cam greșit cu capul întreita încuviințare.

– Mă…mă… da… îngăimă Grigoriță și recăzu pe scaun. Își trase cu greu o bucată de friptură în farfurie.

– Toarr..nă, po..pă. zise el întinzând paharul. Dădu să beie.

– Nu, întâi discursul ș-apoi paharul, zisei eu oprindu-l să bea.

– Nu- zise el îndărădnicindu-se- mă…ai întâi ooo…da și ap…poi discursul.

Călugărul se prăpădea de râs.

– Al dracului domnule, încercând a-și umple paharul dar nimerind cam pe buză vărsă jumate pe masa. Ia dați paharele…

Grigoriță se muncea și nu nimerea să-și tragă pe farfurie o bucată de plăcintă în foi de brânză și smântână, adusă și pusă pe masa chiar atunci într-o tavă ferbinte de alamă, curat frecată și frumos spoită.

– Mă…smin… mă sminteală, ia scoate-mi și mie…

Îmi umplui farfuria cu o bucată de plăcintă moale și ferbinte de aproape ce sfârâia. Mirosea în chilie de simțeam cum mi se umple gura de bale.

– Dă-mi mă și mie, bâigui Grigoriță, după încă o încercare de a nimeri plăcinta.

– N-ai să mănânci până nu te-ai plăti cu un discurs.

– Da, da, da,  întări călugărul, discursul, domnule Grigoriță, discursul… ai zis pe cinste…

Grigoriță rămase o minută cu capul plecat, ca într-o adâncă cugetare, sau mai degrabă într-un soi de picoteală, apoi, deodată, ca împins de o putere nevăzută și ținându-se strâns de marginea mesei, se desfășură în aer, drept și țapăn.

– O…o…norată… adunare!… ppopă, te ucid, mă smin…titule…

Pauză…

Și ridicând paharul desert:

– Să vă ia dra…dreaaacul pe-amândoi…

– Brava, Grigoriță: te declar cel mai tare orator din univers…

Îl omenesc cu plăcintă.

– Știi ce una, cuvioase? Mă hotărâi eu să zic, golind după plăcintă paharul regulamentar.

– Ce? mă întrebă Vavila vrând a-mi umplea din nou paharul; dar nimerind mai degrabă buza decât gura paharului, vinul curse iarăși pe masă.

– Fiincă auzii cum de-a tocat de polunoșniță, și eu plăcinta am terminat, aș socoti să ne tragem fiecare pe la casele noastre.

– Stai să… toace de utrine… nu-i așa, Grigoriță?…

– Să toaaaa… ce, răspunse el mecanicește, fără să știe de ce toacă e vorba, dar, totuși, cu destulă autoritate poroncitoare în glas.

Lucrul devenea îngrijorător.

Cu fel de fel de viclenii, izbutisem, nu-i vorbă, că nu mai țin minte întregul șir al paharelor, să scap cumva mai teafăr, dar simțeam cum îmi zvâcnesc tâmplele și-mi vâjâie urechile, iar pe Vavila, care stătea la masa în fața mea, mi se părea că de-abia îl mai zăresc la o mare depărtare. Cu mare băgare de seamă îmi puteam, totuși, purta limba-n gură și mintea-n cap; despre picioare nu știam nimic, deoarece nu mă urnisem de pe scaun.

Glicherie intră cu o tavă mare încărcată cu fructe…

– Migdale și alune, nepriceputule, strigă Vavila, făcându-i semn să iasă, fleacuri d-astea să aduci pentru duduci și pentru cocoane!

Noroc cu măiestria de turnat în pahare a călugărului căci jumătate din vin se vărsă pe masa.

Se auzi toaca de utrine.

– Ei, cuvioase, mulțămim și mâni cu bine, zisei eu, sculându-mă încet și cu mare chibzuială de la masa, ținându-mă, bineînțeles, și de speteaza scaunului și de marginea mesei.

Grigoriță se uită împrejur, parcă ar fi căutat sau plănuit ceva; deodată, și cu o iuțeală, de care nu l-aș fi crezut destoinic, față de starea în care se afla, se ridică țăpușă-n sus și, lung cum era, se prăvale de-a dreptul pe patul ce tocmai se afla lângă dânsul și, până ce să-mi dau eu seama de strategia lui, îl și auzii horăind…

Călugărul se sculă și el cu cumpăneală și cu băgare de seamă și amândoi, eu și el, ne îndreptarăm spre ușă cu chibzuială, el pășind metodic ca un cocostârc pe arătură, eu…

De dimineață mă simt cam tulbur și adăst mai mult în pat.

*

Reclame

Un gând despre „Chef la Pângărați (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s