Ana nu e moartă*

− Nu aș deschide acea ușă dacă aș fi în locul tău.

Ana s-a oprit cu mâna pe clanță.

− De ce?

Cum nu a primit un răspuns, a dat drumul la clanță și s-a întors. Femeia o privea pe Ana de pe o canapea maro în care ea stătea întinsă, cu un braț și un picior legănându-se pe margine.

Păreau identice-același păr blond, aceiași ochi verzi-cu excepția că cealaltă Ana avea o gaură de glonț în frunte din care picura un sânge întunecat, iar pielea ei era albă ca de cadavru.

Ana holbă ochii și făcu un pas în spate.

− De ce să nu deschid ușa? a repetat trăgând cu ochii la apariția grotescă.

O scânteiere și canapeaua și-a schimbat culoarea, de la maro, la roz strălucitor ca un ou de Paște.  Cealaltă Ana s-a ridicat în șezut și și-a șters sângele din nas cu mâneca.

− Știi unde suntem?

− O cameră.

Semăna cu un container de transport maritim, doar că era un cub perfect și mobilat ca în vitrina unui magazin de mobila-canapele, mese laterale, lămpi, un covor… Nu existau ferestre și doar o ușă.

Totul se simțea neclar ca într-un vis. Ana avea doar o vagă amintire a modului în care a ajuns aici. S-a oferit voluntar pentru un experiment. Avea nevoie de bani.

− Aceasta este mai mult decât o cameră, ia răspuns Ana, de pe canapea. Aici, orice este posibil.

− Ce vrei să spui cu asta? Și, oricum, de ce m-aș opri să deschid ușa? ”

Cealaltă Ana a zâmbit. Încă o pâlpâire. Lucrurile parcă s-au clătinat și acum stătea pe un pat cu baldachin drapat cu o pătură verde, iar gaura glonțului dispăruse. În schimb, avea un cuțit înfipt în piept.

− Știi răspunsul, i-a zis această nouă Ana. Știi pentru că eu știu. Doar că nu vrei să recunoști. Suntem la fel.

− Nu! Tu ești moartă.

− Și tu ești în viață. Ți-am spus, aici orice e posibil. Cel puțin, atâta timp cât nimeni din afara cutiei nu observă ce e înăuntru. În cazul în care se întâmplă…

O amintire i-a venit în minte lui Ana din ceea ce i s-a spus atunci când s-a oferit voluntar. Părea că a fost  cu o viață în urmă.

− Posibilitățile de colaps, a șoptit ea, cuprinsă de frică și tremurând ca varga.

− Exact.

Pâlpâire. De niciunde a apărut un tonomat. Ana s-a apropiat de el, era plin de discuri. A ales unul. În cameră începe a răsună melodia Blackbird a Beatles, și iar se produce acea strălucire urmată de un val de incertitudine.

Pereții erau acum acoperiți de perdele albe, ce unduiau în bătaia unui vânt inexistent, în spatele cărora părea că se zăresc ferestre. Cealaltă Ana o privea de pe canapea doar cu un ochi, cealaltă parte a feței era zdrobită oribil încât i se vedeau oasele însângerate ieșind prin carne și piele. Cuțitul dispăruse.

Ana simți că nu o mai țin picioarele și se așeză pe canapea lângă sosia ei rănită de moarte. Perdele adiau mătăsos și ea putea simți un miros de șuncă prăjită venind de undeva din apropiere.

− De ce ți-ar pasa dacă dispari?

Cealaltă Ana ridică din umeri.

− Moartea este doar un alt statut al existenței. Nu e același lucru cu a fi ștersă din întreaga istorie a universului.

− Înțeleg, și mie mi-e frică, spuse Ana, tremurând literalmente. Sudoarea i-a îmbrobodit fruntea, rece și lipicioasă. Nu pot rămâne aici, totuși. Am o viață în afara acelei uși. Familie, prieteni, un iubit, o slujbă.

O nouă pâlpâire și totul se transformă. Era înconjurată de oglinzi. Jumătate din oglinzi o arătau vie și în aceste reflexii ea și-a văzut tatuajul de pe umăr cu o pisică neagră care-și lingea laba dreaptă. Cealaltă jumătate îi arăta moartea.

− Dacă deschizi această ușă, tu și cu mine avem o șansă egală să încetăm a exista.

– Știu!

− Ești în stare să o faci?

− Da!

A început să rătăcească printre oglinzi. Alte Ane se reflectau, înainte și înapoi, de la oglinda la oglinda, zeci de ea, în descreștere, mai mici și mai mici, tinzând spre minus infinit.

Încă câțiva pași prin labirint, iar Ana stătea, acum, în fața ușii. A apucat mânerul.

− Nu, a strigat cealaltă Ana. Chiar dacă sunt moartă aici pot să fiu vie…

− Îmi pare rău, a șoptit Ana, dar eu nu pot sta în această incertitudine. Trebuie să aflu dacă sunt într-adevăr vie, sau moartă de demult.

A întors mânerul și a deschis ușa.

***

 

* A se vedea Pisica lui Schrödinger pe Wikipedia.

Reclame

5 gânduri despre „Ana nu e moartă*

      1. Adica „Genial”. Uneori mi-e asa de foame de litere ca nu ma pot opri sa le mananc, ciugulindu-le cu poftă ici si colo 😦 … Mi-e frica intr-o zi c-o sa-mi lipseasca propozitii intregi din ceea ce-am scris… Sau o sa scriu cea mai faina carte si-apoi o s-o inghit inainte sa aiba cineva o sansa s-o devoreze

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s