Moartea amintirilor vii

Cândva îmi propusesem să-mi păstrez amintirile vii, chiar creasem o încăpere specială pentru acest scop, într-un colțișor de creier – o denumisem camera violet, poate pentru că dacă adaugi un „n” obții violent, căci era multă violență acolo, dar nu în sensul comun ci doar acela al trăirilor care erau (iată un cuvânt mai bun) aprige.

De pildă: când am făcut prima oară sex cu Doinița.

Aveam un loc secret, pe care-l descoperisem într-una din rătăcirile mele, când luasem urma unui câine. Era, în fapt, o cățea care mă fixase cu niște ochi mari așteptând un răspuns în privirea mea, iar atunci când l-a primit a început să alerge. Am urmat-o, mai întâi la pas, apoi alergând, și ea se oprea un pic, doar un pic, întorcând capul să vadă dacă o urmez și-apoi iar alerga… Am trecut peste un pod dărâmat peste albia secată a râului, care-și mutase cursul urmare unei îndiguiri, ne-am strecurat printr-un desiș de arbuști de salcâm, și-am ajuns pe o creastă, ratată de cupele excavatoarelor, care se termina, abrupt, în cursul nou al râului. Într-un colț al acestui petec de pământ acoperit cu iarbă, într-o scorbură putredă am găsit patru pui de câine care scheunau încet. Erau pe moarte pentru că mama lor rămăsese stearpă.

Doinița era în călduri. Se vedea asta după cum se împingea cu Muntele lui Venus în colțul băncii, cum își desfăcea picioarele arătându-ne chiloții…

Emana o sexualitate profundă, ațâțătoare, prin felul galeș în care ne privea cu ochi sclipitori, provocatori, în zâmbetul fără urmă de echivoc. Nu s-a lăsat rugată mult, un cadou cu chiloței colorați a tranșat chestiunea.

Iat-o acum, în locul meu secret, răsucindu-se pe-un picior, cu o mână ținându-și pălărioara, iar cu cealaltă descriind volute în aerul imponderabil, apoi dezbrăcându-se, căderea lunară a rochiei ei pe iarba mea, în spațiul meu vital, pielea ei brună lucind pervers sub un soare torid de iulie. Mă mai văd pe mine, cum aproape tremurând îmi dau jos slipul expunând un penis roșu, aproape vânăt în excitarea lui, și spaima, bruscă, din privirea ei.

Iat-o acceptând, cu un fior ce i-a zguduit trupul, noua ei condiție, și zâmbetul, acel zâmbet galeș, aproape sfios, dar atât de diferit, de parșiv, aproape obscen, al ochilor ei care nu-și dezlipeau privirea de pe membrul meu erect.

Uite-ne pe amândoi cum ne apropiem unul de altul, vibrând ca două corzi întinse prea tare, pentru a ne sfârși unul în altul.

Geamătul ei mic, ochii strânși și buzele strâmbe, horcăitul gâlgâit ce a ieșit din gâtul meu, atunci, și privirea stăpânitoare cu care mi-am privit femeia.

Erau toate acolo, în încăperea mea specială, privirea ei atunci când a deschis ochii și, ridicând capul, mi-a sorbit lacrima din colțul ochilor, stârnirea de vânt ce ne-a stins fierbințeala trupurilor, și buzele fremătătoare, mirosul de iarbă strivită, cintezoiul care-și chema iubirea din pâlcul de salcâmi, și geamătul ei gutural, zbaterea șoldurilor ei, eu explodând apoteotic și-apoi, liniștea, ireală.

Erau acolo toate atunci când am trecut ultima oară.

Acum, constat că a mai rămas doar lista.

***

5 gânduri despre „Moartea amintirilor vii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s