Copilul meu, ce acum lumea începi a osebi, ascultă la bunul tău:
Întâiu ridică ochilie, fără uși și fără ferești. Fă-o largă, pentru tine, căci multe vei mai pune-n ea, dar strâmtă, mortală, pentru dușmanul de-o vrea să intre. Pune o sobă, căci ea te va încălzi, un pat căci pe el te vei odihni, un scaun căci pe el vei ședea și o masă căci la ea vei mânca, iar pe ea o lampă căci ea te va lumina. Așează acolo mintea ta apoi te hodinește.
Odihna muncii asteia să nu fie prea lungă căci afară clopotele bat secunde, iar timpul trece.
Apoi, de jur împrejur, ridică iar pereți, pereți grei, cu uși din oțel și zidește un alt rând de camere. Să nu vrei prea multe, căci nu vei izbândi a le termina, dar nici prea puține căci aici, în fiecare, și fără se le amesteci, îți vei așeaza visele.
Trageți sufletul și pe masă, la lumina lămpii tale, scrie cu pana-n pergament spre neuitare, numele la fiecare.
Acum o apă să-nconjoare totul, doar punți, zig-zag înșelător tu țese, dragoni de foc să-i pui de pază și apoi, mândru, așează-n fața ta câmpie. Câmpie primăvăratecă, de-un verde crud și-atât cât, cu privirea, poți cuprinde.
Realizările tale ridică-le pe platoul vast din fața ta și bucură-te văzând cum orașul se ridică! Trofeele, doar ce-i mai scump, neprețuit, le trece peste cele zece punți, peste zece ape, prin cele zece uși ferecate în cele zece camere și le vei da hrană viselor tale, să se îmbogățească și să crească, iar sclipirea… în ceas de taină, în chilia minții tale, la lumina lămpii sufletului tău, așeaz-o pe hârtie.
Munca să nu-ți fie stearpă.
Îngrijește-te, atunci când timpul ți-a venit, de-o femeie, pe măsura minții și sufletului tău, cu care să împarți belșugul strădaniilor tale, care să-ți lase urmași care să continue ceea ce-ai început tu.
Mulți vor râvni la ceea ce ai ridicat, dar tu să-i amăgești pe cele zece punți și să-i îneci în cele zece ape.
Târziu, când tigrul din tine-a obosit, când leii tineri își cer obolul… le dă la fiecare câte-o bucățică, lasă-i să zboare în cele patru zări unde să-și ridice și ei zidirea lor. Nu le da prea mult ca să nu se mulțumească, dar nici prea puțin ca să să nu izbândească și-i vei privi mulțumit că au grijă de ele și înfloresc cum tu n-ai știut, poate, s-o faci.
Și-i simți pe cei care de-o viață s-au înecat în labirinturile punților tale cum de-au trecut redută, după redută, și-acum bat în ultima poartă.
Și-atunci să le deschizi viselor tale loc de zbor, să meargă la alții, cum s-or ști și pricepe, dușmanii să nu mai găsească nimic de folos, iar tu…
Închis în chiliuța ta, la strălucirea slabă-a lămpii, mai scrie un ultim cuvânt.
Și-apoi în patul care te-așteptă, te-așeză… să hodinești!
***
Mihail stories 