Foc la cabana prăbușită

4×4 geme și scârțâie din toate încheieturile pe drumul de macadam năpădit de buruieni. P-aci n-a mai trecut nimeni de-un amar de ani, ronțăi pe dinăuntru, cu ficații făcuți terci. Noi ce plm mea cătăm? Ajungem pe culme, și dăm peste o ruină care cândva fusese un adăpost montan. DD se dă jos din mașină se întinde de-i pârâie oasele, admiră peisajul, cei drept, fabulos, și-apoi se întoarce spre noi:

– Hai! Am ajuns!

Ne dăm și noi jos din mașină, nu prea convinși în forul interior, dar, odată ce ne îndepărtăm de offroad-ul puțind a benzină, aerul puternic de munte, ne amețește plăcut, iar universul deschis privirii noastre vrea a ne răpi în imensitate.

Pe DD îl știu de vreo 30 de ani, când mi-a adus primul meu calculator, o sculă rusească care avea și program expert, dar pe care eu am folosit-o ca să joc Super Mario&Co. Așa ne-am înnădit, eu cu electronica aplicată, el cu informatica, completându-ne reciproc, și ne-a mers bine. De vreo ceva timp a găsit și doi băieți destoinici, buni la mecanică, așa că, atunci când pică, mergem și mai facem câte o lucrare, pe-un ban cinstit.

Acum se învârte extaziat, gesticulând:

– Aici montăm eoliana, aici panourile solare, o să fie o chestie fabuloasă, să vedeți voi ce-o să se îngrămădească poporul, uitați ce peisaj, aaa, inspiră adânc: ce aer, mai jos e un izvor… Aur curat, fraților. Aur.

– Știam că ești apolitic, mormăi în barbă, pentru că îi știu labilitățile intelectuale, și cine o să plătească toate astea?

– Eee, nu-ți face griji, totu-i aranjat. Noi, primii conchistadori, să aducem lumina dreptății, ș-apoi or veni și robii domnului să ridice mândră lucrare, de slavă a zeului loz.

Ce mai puteam a zice? Am început să descărcăm din Pajero-ul ce-a cunoscut și vremuri mai bune, iar mie nu-mi dădea pace un gând:

– Mă, că văd că te-ai gândit la toate, dar la ce-o să mâncăm p-aci, la asta te-ai gândit?

– Gândit, gândit! și indică o cutie mărișoară.

Desfac: conserve cu carne de vită și pâine la tavă, nice! dar ce pretenții să ai, bine că n-a pus procesoare.

Se-ntunecă așa că aprindem un foc de tabără în mijlocul cabanei prăbușite și, fiecare cu câte-o conservă într-o mână și-un coldrun de pâine în cealaltă, înfulecăm hulpav.

Focul ridica umbre malefice pe pereți, iar unul din amici zice:

‒ Tot așa eram și eu, acu’ trei ani… Fusesem chemat să pun o poartă la o căbănuță de munte, era în lucru și, cum nu terminasem, le-am zis că eu rămân până mâine. Am făcut un foc strașnic în șemineu, chit că nu erau montate nici ușile, nici ferestrele, și, după ce-am bobinat niște frigărui de porc și-o juma’ de votcă, m-am băgat în sacul de dormit de-am adormit bolovan.

Simt că mă împunge de la spate, cum tocmai visam ultima ceartă cu nevastă-mea, trag prin somn fermoarul de la sac și mormăi: Hai, hai că te-am iertat! S-a făcut o căldură în spatele meu de-am dormit ca-n brațele lui Avraam până ce o rază de lumină s-a abătut peste ochii mei.

Casc de-mi pârâie fălcili și simt mișcare: Hai fată, afară! zic și trag fermoarul.

Apoi deschid ochii.

Un pui de urs tocmai ieșea din sacul meu de dormit, iar o ursoaică imensă mă privea cu un ochi critic. Am încremenit. Ursoaica s-a apropiat de mine și mi-am adus aminte că trebuie s-o faci pe mortul. Mi-am ținut respirația, ursoaica s-a apropiat, îi simțeam respirația pe obraz, îmi venea să fug mâncând pământul, dar am simțit doar o limbă aspră care m-a lins pe frunte. Când am întredeschis ochii, ursoaica și cu puiul tocmai dispăreau în tufișuri.

Umbrele dansează pe pereții prăbușiți și-mi imaginez ororarea tânărului la vreo 35 de ani care rămăsese cu privirea pierdută în gol, frica aia de final, atunci când simți că totul s-a terminat și-o să trebuiască s-o iei de la capăt: aceleași copilării, aceleași greșeli, aceleași bucurii…

Tovarășul lui, mult mai în vârstă, aproape de-o seamă cu mine, căci ei sunt o echipă cu care avem deja o colaborare fructuoasă de șapte ani, îl împinge cu un ghiot în coaste ca să-l scoată din reverie, și continuă destăinuirile:

– Am avut un coleg, poate și-un prieten, Traian. Copilul ăsta era supradotat, sau mai bine zis, o frână pe-acolo, prin cerebel, nu i-a mai funcționat, din născare, așa că sugea ca o sugativă. Era plăpând, iar eu, venit la școală la 10 ani, cu o experiență de maidan, l-am luat sub aripa-mi protectoare. Nu puteam ține pasul cu el, avea o memorie analitică impresionantă, pe vreme ce eu doar una vizuală, foarte bună, dar inutilă la școală, până când el m-a învățat să fotografiez paginile și să le revizualizez mental. Așa m-am dus, și mă duc și-acum, după metoda lui Traian: Gândește-te că ești într-o bibliotecă. Știi unde sunt cărțile, da?! Mergi pe culoar, ajungi în dreptul cărții, o scoți, o deschizi la pagina care trebuie și citești. Așa e mintea mea. O imensă bibliotecă, doar că am început să uit pe ce culoare și unde sunt cărțile. De pagini… ce să mai zic.

Plecasem într-o excursie școlară în Bucegi. Am campat pe un platou calcaros și nu vă mai complic, căci mi se rupe inima acum, că-mi amintesc. Dimineață, parcă aud vocea profesorului de sport: Sculați, voi oropsiți ai sorții! Trag fermoarul și rămân încremenit. Mă uitam ochi în ochi cu o viperă cu corn care se ridicase, brusc, în coadă. Nu mai știu, timpul parcă se dilatase, ochi în ochi, în privirea acea era ceva implacabil, dar și o teamă abia camuflată, o conștiință superioară… Nu știu cât timp a trecut, doar că soția profului de sport, profesoara de biologie, a venit la mine la cort:

– Hai, Costel! iar eu am bâiguit: Vipera!

Apoi a început nebunia. Pe acel platou calcaros obișnuiau să iasă viperele să se încălzească la soare. Mai mulți copii au fost mușcați, iar eu, împreună cu alți băieți am alergat în vale după ajutoare. Pe vremea aia nu se prea găsea ser antiviperin, iar până l-au dus la București, Traian s-a stins. O minte care putea să schimbe lumea…poate era prea devreme, poate deranja acolo, printre spiritele superioare, pentru că apăruse așa… fără de aprobare.

Și tu, Mihail?

Eu… Eu, copii mei, era să omor un înger.

Tot așa, eram cu gașca, până și profu’ de sport corespunde, doar că nevastă-sa era de geografie, prin munții Vrancei, ne rătăcisem urmând indicațiile cabanierului de a merge după funicular, doar că funiculare erau multe și abandonate așa că am urcat pe urma unuia, pe stive de copaci tăiați, acum aflați în descompunere și am ajuns într-o culme de jnepeni. Acu’, cale-n’toarsă, cam greu, că se-ntuneca, așa că am campat acolo, în vârf de munte. Nu prea aveam de mâncare pentru că urma să ajungem seara la o altă cabană, dar fetele, gospodinele, au mereu ceva în rucsacurile lor: Am mâncat dulceață de caise și trandafiri, cu biscuiți, de ni s-a aplecat.

Trebuie spus că, pentru vremea aia… Cei care eram combinați ne-am culcat împreună, iar fetele și băieții, de-a valma. După ce chirăielile s-au domolit și lumea a adormit, eu m-am tras de lângă Gabi ca să fumez o țigară.

M-am îndepărtat destul de mult, pentru că pe atunci era mai ușor să explici un viol decât să fumezi.

Stăteam pe spate, în iarba reavănă, și simțeam cum universul se prelinge-n mine. Calea Lactee era o năframă aruncată peste orizont, iar puzderia de stele te reduceau la infinitul mic, dar gânditor, care erai.

Deodată, o sfâșiere a cerului. Eram pierdut în propriile-mi aserțiuni, încât am prins doar cu coada ochiului de prădător. Ceva se prăbușea. Nu era un meteorit, la vârsta aia știam că trebuie să ardă în atmosferă…

N-am ezitat nici o secundă. În chiloți, dar cu bocancii în picioare, am alergat spre locul în care prăbușirea lăsase o luminiscentă ce se întrevedea printre arbori. Lumina devenea din ce în ce mai puternică, de un roz sidefat, încât îmi pun palma la ochi. Privesc printre pleoapele strânse și nu-mi vine a crede: un înger, un înger într-un cocon de lumină. Mintea mea o ia din nou razna, căci parcă aud: Vin-o! Hai la mine! Mă apropii, acum fără frică, și-o văd: idealul meu femeiesc: o minionă roșcată și cu ochi verzi mă ademenește cu mișcări lascive: Vino, altfel am să mor!

E ca un fulg, dar mă cuprinde cu brațele într-o încleștare mortală.

„Sunteți atât de grei”, geme, și eu îmi dau drumul.

„Ooo!” mai aud în minte și frumoasa minionă de sub mine devine transparentă și-apoi dispare.

De undeva, de aproape, o săgeată fulgeră cerul, iar eu mă scol cu greu din buruieni. Am visat? Iarba tăvălită și un iz ciudat, astringent, dar plăcut, ce vine dinpre vintrele mele înfierbântate vrea să mă contrazică.

Ronțăi, așa, ca pentru mine, în timp ce-mi aprind țigara de după: „înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat dumnezeu…”

Dimineață, Gabi m-a amușinat îndelung:

– Unde-ai fost azi noapte? A cui e parfumul ăsta?

Amicii zâmbesc în lumina jăratecului ce mocnește iară DD pune punctul pe „I”:

– Femeia tot femeie, și cu-n înger de-ai înșelat-o ea tot geloasă-i. Ok! Cornul la somn, că-i doișpe noaptea, iar mâine avem de treabă.