Nea Alecu, tunde oaia și berbecu’

Ia-mi uitați ce-am visat eu acuș, de dimineață, de m-am grăbit să scriu, să nu se piardă. Visul a fost mai creepy, dar l-am mai spălat, pi cici pi colea, prin punctili isănțiale:

Nea Alecu, tunde oaia și berbecu’

Ora șase dimineața și eu, în redacție, îmi fac o cafea mare. Mă mai uit odată la ceas apoi, convins că până pe la șapte nu văd zare de om, mi-aprind și-o țigară.

Ți-ai găsit! N-are omu’ tihnă, bre!

Secretarul de redacție deschide ușa cu o mână și invită să intre pe o demoazelă minionă: Acesta-i bârlogul nostru, intrați, intrați! Dă ochii cu mine și are un recul. Eu, la rândul meu, prins în flagrant, n-am altă inspirație în a scăpa de corpul delict decât să-l înec în cana cu cafea. Îmi revin primul:

‒ Ce… spuma mării Baltice ca’ți p-aici la ora asta, Alecule? îl întreb, făcând cu ochiul spre demoazelă. Nu mai sunt camere la hotel?

‒ Nu fi… se enervează acesta, am fost la gară de-am așteptat-o pe domnișoara Serafim, corespondentul nostru din Bârlad, și, cum era deja orele înaintate, am zis să venim direct încoace, să-i arăt redacția, să se aclimatizeze… Domnișoara Serafim va fi, începând de, de azi, ce-mai, redactorul nostru la mondene.

Hopa! gândesc și scanez mai amănunțit făptura: un sfârc de fată cu toate alea la locul lor, brunetă și cu niște ochi mari, verzi, care mă priveau malițioși.

‒ Ăăă, continuă Alecu, să vă fac cunoștință.

Mă salt din fotoliu și iau în palma mea mare de tractorist o mânuță mică, moale și parfumată, așa cum am descoperit pe când o duceam spre buze:

‒ Mihail, șoptesc cam răgușit, redactorul de la sportive.

‒ Eee! Dar tu ce cauți la ora asta în redacție, se burzuluiște Alecu, căci eu întârziam să dau drumul la mâna fetii. Ai păianjeni în păr și urme de moloz pe haină. Unde-ai fost azi noapte Mihaile?

‒ Dacă vă zic, n-o să mă credeți! și pun, din nou, de cafea. Azi noapte am salvat o oaie!

‒ Ei, lasă-mă! Blondă, sau brunetă?

‒ Ți-am zis că n-ai să mă crezi! Aseară, după spectacol, ieri au debutat zilele orașului, mă întorc către domnișoară, și după festivități don primare ne-a invitat la o agapă, îi explic, așaaa și ce crezi? Pe la miezu’ nopții, când începea să se rărească lumea, vine un ins și-i șoșotește la ureche primarului. Eu, ce fel de reporter aș fi dacă n-aș trage cu urechea, că doar la ce eram pe-acolo?

‒ Erai ca să-ți umfli burdihanul, de-aia erai. Și? Ne mai fierbi mult?

‒ Ei bine, lipsea o oaie.

‒ Și ce mare scofală? Se mai rătăcesc, îs animale.

‒ Da, așa mi-am zis și eu, doar că oaia asta nu-i o temiricine, îi oaie medaliată, nuș’ câtă lână produce la hectar, o plimbau ăștia ca pe moaștele sfintei Parascheeva, chestii, socoteli, panaramă, omu’ disperat, primarele excedat, îi cheamă pe ăștia de la pază și ordine: oaie vă faceți, dacă până dimineață n-apare oaia vă duceți direct la forțele de muncă.

Râd, cam mânzește, amintirii și-mi pun o nouă ceașcă de cafea.

‒ Aprinde-o, c-alfel ai să mori! râde Alecu, până la opt se duce fumul. Și?

Fătuca scoate și ea din poșetă o țigară subțire și lungă, iar eu mă precipit să   i-o aprind. Alecu iar se enervează:

‒ Haida, bre, c-acuși vin oamenii, zi cum a fost cu oaia, lasă vrăjelile.

Zâmbesc abscons și-i fac cu ochiul demoazelei. Asta se-nroșește și-ncepe să-i tremure țigara între degete: Nu trebuie iertat, Nhihaile, îmi zic în gând, sunt semne bune, și expir adânc, spre ea.

‒ Daaa, păi, le-am luat urma. Orașul pustiu, noapte, un’să cauți o oaie? La un moment dat, un băiat tânăr, proaspăt angajat, vine și-i zice șefului că parcă i s-a părut c-aude un behăit din subsolul unui bloc. X3, turnul din dreapta primăriei.

Ne adunăm toți acolo, blocul acesta are demisol tehnic și niște orificii de aerisire pătrate, cam de douăzeci pe douăzeci, din loc în loc. Într-adevăr, trăgând cu urechea la unul din orificiile astea ni s-a părut că, din timp în timp se-aude un behăit de oaie. Acum, cum să intri… În casa scării, sub prima rampă descoperim o trapă metalică cu un lacăt strașnic pus pe ea. Se făcuse de două noaptea, am mai înconjurat blocul de vreo câteva ori, căutând un loc pe unde să fi intrat oaia, nik, frate. Unde să găsești pe administrator la două noaptea ca să vină cu cheia de la lacăt. Tot puștiul ăsta, îi prevăd un viitor glorios, se uită mai atent la capac și-i zice șefului: Lacătul îi pus pe două scoabe sudate. Dacă băgăm o rangă și tragem eu zic c-or să pocnească din sudură că nu pare mare artă. Zis și făcut! Aleargă unu’ la primărie, la punctul PSI, vine c-o rangă boită cu roșu la capete, o băgăm în scoabe, ne opintim, și hopa! una din ele pocnește cu un zgomot de împușcătură de cred că s-a auzit până aici.

‒ Da’ te-ai implicat, nu glumă, râde Alecu.

‒ Păi, doar mă știi, nu mă rabdă să stau deoparte. Unde-i o belea, hop și eu! Așaa, săltăm capacul, coboară puștiul cu lanterna din dotare, eu după el cu becul de la telefon. Uscat, curat, păianjeni cât încape pentru că, de când lumea și-a pus centrale individuale țevile au rămas de decor și n-a mai intrat nimeni. Încălecăm câteva țevi, ne sucim în dreapta, ne sucim în stânga, oaie, canci! Și totuși… la un moment dat se-aude un behăit panicat de oaie.

‒ Că știi tu cum face o oaie speriată, se hăhăie Alecu, iar domnișoara intervine:

‒ Bine, bine , dar ați spus că ferestrele de aerisire erau mici, capacul încuiat, pe unde putea intra o oaie acolo?

‒ Mister! Mare mister. Cum vă zic: auzim clar un behăit de oaie, se simte băi Alecu, tunde oaia și berbecu’, se simte-n glas când ești speriat, și la oameni și la animale. Ne luăm după sunet și-ntr-un colt al demisolului găsim o gaură spartă cu picamerul probabil pentru o intervenție la subsolul propriu-zis. Cinste lui! Puștiul s-a băgat fără frică, aș fi intrat și eu, dar nu-ncăpeam, și-mi strigă: E aici, domnu’ ziarist, e aici, am găsit-o!

Oftez și-mi mai aprind o țigară.

‒ Și-ați scos-o?

‒ Am scos-o! Eu trăgeam de labele din față, puștiul o împingea din spate, behăia asta în frica morții, ba m-a și mușcat, și le-arăt mâna stângă.

‒ Da’ asta ce-i? Arată Alecu spre mâna mea, de când porți tu ceas? Și-i un ceas de damă…

Mă uit la ceas, un ceas mecanic cu brățară, auriu, cum se făcea pe vremuri, foarte frumos:

‒ Eee, măi copii, ăsta-i cel mai mare mister pe care l-am întâlnit în viața mea. Oaia asta avea în jurul gâtului o eșarfă tricoloră cu medaliile pe care le primise pe la concursuri. Când am tras-o afară, printre medalii am găsit și ceasul ăsta, agățat la eșarfă. Culmea e că merge, și chiar e la ora exactă.

‒ Păi cum? De unde? bâiguie Alecu, iar domnișoara face ochii mari.

… și-aici s-a rupt filmul. Voi ce ziceți, ce continuare ar putea avea?

😀