Piper pe coadă

Duminică după amiază. Toată lumea pe la case, liniște de-ți țiuiau urechile. Stăteam tăvălit în canapea, cu un desert lângă mine, și ronțăiam în tihnă un roman S.F. când… aud un vâjâit, o bufnitură, mai de nu mi s-a ridicat tensiunea.

Mă uit pe geam, ni’ca bre! Liniște. Și-o fi scăpat vecinul Maloș boașele pe jos, rânjesc interior și, cum eram în plină acțiune, revin la citit.

Da’ ce… se poate? N-are omu’ tihnă, dom’le! Nici duminica.

Mârâieli înfundate, Luky latră de-și scuipă bojocii, iar apoi un schelălăit jalnic și, iar liniște.

Măi, să fie!

Las cartea și ies în spate. Mă uit pe de după gard.

−Luky, Fido! Aici!

Luky apare cu coada între picioare, nici o dată nu l-am văzut așa, el bătăiosul lumii, Fido…

−Fidooo! răcnesc. De undeva de prin spatele magaziei se aude un scâncet înfundat.

Grav.

Mă uit de jur împrejur, găsesc la îndemână grebla: Bună și asta. Deschid poarta și, cu Lucky la picior, avansez prudent:

− Care ești mă, că-ți frig una la creer, de-ți greblez neuronii!

Mă ridic pe postamentul de beton și… văd groapa.

Apare Fido (cu ochi lăcrămoși și trufa arsă, pe care o tot linge și-i dă cu laba, ba strănutând, ba pufnind) și se așază la piciorul meu.

− Măi, să fie! Nu ne-am procopsit cu-n meteorit , că ne-a pus ăla mâna-n cap, mărunțesc ca pentru mine, iar din groapă se aude mai întâi un schelălăit și apoi, stâlcit: mâna-n cap!

− Oops! Ăsta nu e tata…

Mă apropii precaut, în protestele lui Lucky care mă apucă cu colții de cracul pantalonului. În fundul gropii o chestie neagră, precum o smoală  topită, se vălătucește și un miros, puturos, de ulei ars de tractor îmi strâmbă nasul.  Când, cumva, mă simte, ia forma lui Fido, un Fido stilizat, și sare spre mine.

− De-așa procopseală eu, unul, mă lipsesc…

Sar în spate  și-i frig o greblă cam pe unde ziceam că e capul. Drăcia se prelinge pe metal și apoi, în valuri unduitoare avansează, pe coada de lemn, spre mine. Arunc scula cât colo și, cu părul zburlit, fug spre poartă. Luky cu Fido nu așteaptă explicații, mai iuți ca mine îmi trec printre picioare și, de la o distanță strategică, încep să latre fioros.

Drăcovenia s-a extins până aproape de poartă, dar se pare că atât poate. Mă uit mai atent. A ocolit bălțile de la ploaia din ajun, iar acum se retrage în groapă. Brusc, întinde un pseudotentacul și pipăie nucul. Nu-i place. Se întinde către măr.

Asta nu-i bine, abia anul ăsta face primele mere. Am grijă de el de 3 ani. Așa ceva nu se face! protestez mental, iar cu glas tare și arătându-i pumnul:

− I’ll be back!

Mă reped în bucătărie:

Ei, las’ că te învăț eu bunele maniere.

Mă uit de jur împrejur.  Pun mâna pe caserola cu sare, sare grunjoasă, fără iod, să facă gușă. Umflu toate plicurile cu condimente primite cadou, pe care niciodată nu le-am folosit, dar nu m-am îndurat să le arunc și strig:

− Eeee! Acuș să te văz! În ce să ne batem? În șosetele tale murdare, sau în condimente mele?!

Luky m-apucă iar de cracul pantalonului dar, când îi dau pe la nas cu plicurile, fuge strănutând și lăcrămând.

Ahaaaa! La atac!

Dihania s-a urcat până la jumătatea copacului, nu se știe cum, dar mă simte și, fără a renunța la captură, întinde un tentacul unsuros și spre mine.Îi bag, de control, Boston SSQ RUB.Se face ghem și se înroșește:

Ahaaa, am enervat-o!

Arunc și conținutul plicului cu condiment de chiftele de la Fuchs. Ăsta-i place dom’le. Se umflă și-o ia spre mine. Desfac în pripă încă trei plicuri: Pizza, Pește și Paprika  și le scutur, panicat, pe făptură. Se face vânătă și se burzuluiește la mine:

Procopseală! Mă lipsesc! Mă lipsesc!

− Vezi că știi!? exclam. Lasă-mi măru-n pace! Și arunc niște Boia de Ardei Iute.

− ’n pace, ’n pace, se aude din fundul gropii.

− Acum vrei pace? Iaca pace!

Aplic lovitura finală: Piper Negru de Ceylon de mi l-a adus soră-mea de când a fost în vacanță în Indonezia, mi se rupe inima…ăsta chiar nu era de aruncat.

S-aude un sfârâit și-odată ce văd un ghem negru care țâșnește, ca din pușcă, către cer și parc-aud  un blestem purtat de vânt:

− I’ll be back!

***

Prefăcutele fețe ale nopții

De ce m-oi mai fi împingând de la spate?

De ce?

Dacă nici de-acolo de sus, pe unde-am fost,

nu dezlușesc labirintul?

De ce nu mă resemnez al destinului hoinar?

Toată această zbatere e doar o luptă cu mine.

Piatră peste piatră, speranțe din iluzii de

căi regăsite și

poteci pierdute,

din nou în vâltoarea timpului necruțător.

Tu, labirint orfan.

Doar visul, visul e integru, curat și limpede.

Același.

Și aceiași indeterminare, lutul silos care-mi încleștează picioarele și face evadarea un calvar, zborul planat asupra proprie-mi identități, doar ca observator, umil observator, apartamentul supradimensionat atât de bine localizat mental, cu verandele sale ce dau înspre prăpăstii abisale, personajiile în trăsături gotice, conturate alienant; impresia că sunt stăpân pe situație până în ultimul moment, decisiv, când ceea ce fac nu mai este relevant, impresia că totul e o eroare cumplită și mă agăț cu unghiile de un colț de piatră nedezarmând, dar înciudat, speriat de o greșeală pe care nu mi-o asum, dar care simt că îmi aparține.

O vibrație abia simțită, o trezire a nervilor la atingerea unui fir de păr, o stare de preconștiență ancestrală.

Și sunt pe o pajiște , într-o atmosferă idilică. Copii aleargă  de-a v-ați ascunselea, o femeie către care simt empatie și vibrația, acum mai pronunțată, priviri uimite în ochii celor mici, panică mică în atitudinea ei.

Cerul cristalin, doi nori bucălați, albi și impertinenți sunt mânați de vânt către apus.

Copii aleargă și-mi cuprind picioarele. Ea, mai reținută, vine și-mi prinde antebrațul.

La orizont trei bule de săpun imense, sclipind în toate culorile curcubeului se apropie implacabil.  Vibrația devine de nesuportat. Moleculele încep să-și piardă coeziunea.

Cu un ochi supradimensionat, mai apuc să văd, pe un soare cruciș, interiorul sferei celei mai apropiate. Ceva în culori urâte, mâlii, amenințătoare, se mișcă acolo… parcă ar fi….

Explodez, știu asta, dar nu simt nimic.

Alunec către un ”ce” incert

Și mâluri gri

Tind a mă absoarbe

Lent.

Volute în spații ireale

Trec fugitiv: Un ochi, sau o privire

… și-apoi, eu, pur,

Neînceput mă văd, mă judec,

Mă blestem.

Și iar în hora, horei de-nceput

Sunt aruncat,

Un pui de lut.

Mi-ai zis că oamenii sunt răi.

Privesc în jurul meu, plutesc în ceață.

Mă simt, dar parcă nu mă simt, privesc,

dar parcă nici nu văd, doar gândesc…

Vocea se prelinge din nou asupra mea:

Voința ta se va îndeplini. Privește-i cum se bucură.

În disperare se cocoțau pe trepte către tronul cel de aur.

Se zbăteau, se sfâșiau, se mâncau unii pe alții…

Gândesc: Aceștii sunt răii? Doar ei?

Vocea mă străpunge din nou:

Voința ta se va îndeplini!

Și-un foc îi arse pe toți, iar tronul rămase curat,

imaculat în sclipirea lui de aur.

Privește:

Și alții care până atunci se mulțumiseră cu puținul

se năpustiră pe treptele ce duceau către tron,

iar măcelul reîncepu.

Voința ta e lege!

Și focul curăță încă odată, și încă odată,

treptele tronului până când mai rămase doar unul.

Urcă mândru și se așeză pe Tronul de aur.

Acum, îmi răsună în minte, tu ce vei face?

Și mă trezesc cu un genunchi pe treaptă:

Acum voința mea e lege căci unic vreau să fiu.

Mă ridic către tron privindu-l pe ultimul meu oponent

Cu ghearele și dinții ne batem iară într-un târziu,

o voce pe care cu toții am auzit-o până atunci, șoptește:

Voința voastră e lege, dar nu mai apucăm să auzim.

Căci valul de foc se năpusti,

Iar tronul rămase curat.

Imaculat în sclipirea lui de aur.

Și timpul atârnă în coardă,

ca spânzuratul lui Rebreanu.

Și plouă veșted să mă vărs în mine

Apocalyptic.

Ce,

Ce să mai vreau?

Din cețuri cerebrale s-amușinez senzații…

Și…Oooo! Plăceri… Orgasme.

Doar plouă, și îmi pipăi carnea

Nervoasă încă-n noapte.

Și urlă lupii în mine!

În oglinda de apă

Mă sfidez.

Nu văd clar de parcă privesc printr-un binoclu defocalizat.

Rotesc privirea… e acolo, stă lăsată pe un șold sprijinindu-se cu o mână în iarba care mi se pare aproape fosforescentă. Are capul ușor înclinat, iar părul atârnă moale, catifelat, și ochii îi surâd.

Nu o cunosc, dar senzația de familiaritate e atât de pregnantă încât continui cercetarea:

E îmbrăcată într-o rochie de stambă cu imprimeu de maci roșii pe un fond albastru și-i văd genunchii rotunzi, roz… urmăresc curbura lină a pulpei, șoldul feciorelnic, pântecul aproape inexistent, pieptul cu sânii ușor presați de rochie, gâtul suplu, alb, și cu o arteră pe care o văd cum pulsează, bărbia voluntară cu o mică gropită, buzele mici, nerujate care, sub privirea mea, se strâng ușor, nasul cârn cu pistrui portocalii. Trec din nou prin privirea verde, malițioasă, și-i văd din nou părul, parcă abia spălat căzând cascadă pe umărul stâng.

Mă las pe spate și încerc să închid ochii, dar nu am pleoape. Lumina care vine de nicăieri mi-i ard și-atunci mă strâng în mine și încerc să o privesc din nou, dar acolo sunt doar ruine și trupuri fumegând.

Un tanc se ridică din ruine și cade spulberând tencuieli. Aud mugetul celor două motoare și-apoi îl văd cum înaintează, greoi. Vine spre mine și încerc să mă feresc, dar nu am mușchi, nici pleoape n-am, și-l simt cum oasele-mi zdrobește, aud cum craniul, ca un ou, pocnește, simt, așa, ca o durere și mă ridic din pat în întuneric și tăcere.

Perna e udă. Cearceaful, mototolit la picioare, iar eu tremur.

Nu aprind lumina, mă duc la baie pe întuneric. Arunc, adânc, cu apă până ce simt că-mi amorțește fața.

Îmi trag și două palme, zdravene: Era ars tot, ce voiai să-i faci? L-aș fi ocolit, dar a fost prea aprope, n-am putut, n-am mai putut! I-am făcut, de fapt, un bine…

– Am simțit cum ai ieșit din pat. Iar coșmarul acela?

– Nu, iubita mea. Am avut nevoie la baie. Treci înapoi. Vin și eu acuși.

Mai privesc odată oglinda și sting lumina.

În dormitor trec pe lângă masa ei de toaletă și văd rochia de stambă albastră, cu maci roșii, atârnată pe scaun, iar visul se întoarce, strâmbându-mă.

Răcnesc:

– Cât ai să mă mai chinui! Cât?

Așa a fost și nu mai pot schimba nimic!

Seară în orizonturi vaste,

Imensitatea mă absoarbe în neanturi

De amintiri.

Străfulgerări în retină,

atât de vii…

Nimic nu a pierit, toate sunt aici,

le simt, cum mă simt în briza sărată.

Și mă cutremur.

Alte și alte, toate, de-a valma

ascunse printre cromozomi,

Imagini, impresii,

speranțe, iluzii,

victorii, înfrângeri,

viață și moarte,

mă fulgeră într-o avalanșă impetuoasă,

care mi-amintește cine sunt și,

mai ales…,

cine am fost în toți eonii timpului pierdut.

Ceva în culori urâte, mâlii, amenințătoare, se mișcă acolo… parcă ar fi….

Explodez, știu asta, dar nu simt nimic.

Sunt într-un hol de bloc. Îmi este familiar. În mijloc o coloană masivă care adăpostește lifturile, scara în spirală se pierde după colț. Trei apartamente la parter.

Din poziția mea văd, pe primul din dreapta, o tăbliță cu numele meu, nu apuc să reacționez, un individ cu o geantă burdușită sună la ușă. Mă reped spre el, dar pașii mei sunt prinși în gumă, văd ușa deschizându-se, dau să strig: Nu lua geanta …dar ea o ia. Omulețul iese tacticos, iar eu fac pași letargici, o lumină, o explozie, totul s-a sfârșit.

Alerg pe mii de scări în sus, tot mai sus, la ultimul etaj, la Dana, nu trebuie să fie acolo, apartamentul ei era deasupra celui al meu, dar alerg.

Am chei, multe chei, nici una nu se potrivește. Mă las a aluneca la pământ, ceva teribil se va întâmpla, am făcut tot ce îmi stă în puteri.

Ușa se deschide. E ea:

– Asta am visat amândoi, spune și se întoarce spre mine.

Din nou, și din nou. Caut, pipăi, în beznă, cușca e încă acolo, impenetrabilă și becul roșu s-a aprins.

Agonizez.

Bubele migrează de la o bucă la altă se contopesc cu bubele celorlalți se produce o unică, gigantică, bubă și buba crește… se mărește, crapă, șiroiește; zoile se scurg, șiroaie se cumulează, se amestecă, se potențează… puroiul răzbate , puroiul ajunge la gură , te îneacă, te sufocă, mori.

Și renaști.

Te cauți, nici o bubă, dar ieși afară…

În fața ta numai bube , plutesc, aerian, decorativ, întinde mâna, ia și tu buba ta , arde-o cu fierul de călcat, fă-o dreaptă, îndreapt-o să se potrivească cu linia gurii, cu linia curului, cu linia pe care trebuie să o urmăm pe drumul de căcat care se varsă într-o bubă de rahat cu miliarde de rahați cu ochi, dând din mâini, gesticulând, urduitori, grași, slabi, cuminți, obraznici, proști, șmecheri, varză , apă și pământ, zare de oase răsărind din neant, dezastru ecologic urmat de teraformare în spirale genetice înghesuite în aburi de alcool pur expirat pe gură, văduve vesele încarcerate în oglinzi de metal ariind impresii uitate, dinamică sufletească pierdută în spații uitate, jalea pruncului nenăscut uitat în pântece pe când răsărea soarele, jalea interstațială a neuronului rămas fără sinapsă, belirea pe dos a ursului hibernatos, usturimea inghinală a unei penetrații ascunse, neavenite pe direcții compromise , pe trasee interzise, din spații nedefinite, ascunzișuri de forță pentru băieți de băieți unde în ropote de aplauze să o scoată să dea cu ea de masă  ca să crape obrazul fetei de rușinea dintre picioare, în octombrie pe seară, când ia pus-o cu un bec nou la wc, pe unde un gândac se răscrăcăna vioi că acum are lumină poa’ să mănânce rahat în tihnă luându-se la întrecere cu plasma de tre’pă trei de pe covoare rupte de trecători grăbiți în lupta cu diavolul.

Carnagiu uman răuvoit de voi, înțeles de noi, uman, mereu la fel în catacombe grecești răsunând în salve de tun pe șanțurile urdiilor noastre, printre pupile de lașe orizonturi incerte, pe margine de șanț acolo unde te-a aruncat mă-ta .

Și simt așa… o pierdere de conștiință

Mă vărs în ale haosului ape

Plutesc incert în muza morții

Mă vrea, dar sunt indiferent

Și repede se plictisește:

– Ori vrei? Sau timpu-mi irosești?

             Voiam să ne jucăm oleacă,

             Să te încalec, și să îmi fii o sclavă.

Betoane. O pasarelă mare, două dube de salvare. O fătucă îndesată, într-o costumație verzulie și cu o mască atârnându-i de bărbie, mă interpelează:

– V-ați sculat Don’ Doctor? Hai c-or mai venit o tură…

Și atunci văd șirul de tărgi aliniate pe parapetul de beton.

– Mai trăiește vreunul? întreb ca prostul.

– Vai! Don’ Doctor, ce-ați dormit, nici de autopsie n-avem timp, dați de-o cauză,  și-o semnătură. Trezirea!

Salt un cearceaf: Mutra mea, mai salt unul, tot eu. Mă duc la capătul rândului : eu, eu, eu peste tot. Și se aud sirene de salvare. Curtea se umple. Forensici descarcă grăbiți zeci de tărgi pline cu mine și mă scol în cur:

– Hopa! Am murit!

Beznă. Mă sucesc și încerc să scap de cearceaful care vrea să mă ștranguleze.

– Hopa! N-am murit.

S-aprind numa’ becul!

***

Biohazard

− Ia te uită la ăsta! Îi praf.

În lumina celor câteva becuri anemice, împletecindu-se pe picioare, un individ se aburcă cu greu pe cele două trepte ale rulotei și, moșmondind adânc, reuși să deschidă ușa. Nici nu intrase bine că ușa se dă de perete și tipul trântește un șuvoi de vomă chiar din prag.

Cei doi homeless schimbă priviri rapide estimând situația:

− Îl lucrăm?

− Tu intri…

− Eu intru. Din interior se aud bufnituri și apoi un plescăit. Eu intru, nu vezi că-i varză!? Stai de șase.

Cel mai înalt dintre cei doi borfași se strecoară către rulotă ținându-se pe cât posibil în umbră și intră, ferit, pe ușa lăsată deschisă. Deodată, în liniștea nopții se aude un răcnet inuman, iar individul țâșnește afară și-o ia la fugă mâncând pământul.

− Cei Johny? De ce fugi?

− Fugi, fugi!!! Fugi nenorocitule!

*

Aerul tremura, un soare de dimineață se ridică din munți aruncând, brusc, cu o seceră de lumină portocalie. Trei cintezoi curtează o fecioară, încă somnoroasă. În fundal, la țarcuri, doi cai se fugăresc. Patru bărbați urcați pe scări se străduiesc să bată în cuie mai multe ghirlande multicolore și un banner cu inscripția:

Bine ați venit la Rodéoul Mc Martin.

Prin fața gardurilor, pe un drum pietruit, trece o mașină de poliție cu inscripția Sheriff , încetinește în dreptul porții și-i claxonează pe lucrători care-și saltă pălăriile și chiuie. Mașina frânează în scrâșnet de pietriș la intrarea unui parc de rulote.

− Ce-avem aici?

− Mizerie.

− Și nici n-a început rodeoul. De la an la an e mai rău.

Șeriful Truman, cam la 45 de ani, solid, blazat, își așează cu dedicație pălăria pe cap și, pășind ca pe ouă, se apropie de rulotă.

− A mai fost careva?

Se lasă pe vine examinând o urmă netă de carâmb lăsată într-o vomă la fel de netă.

− În afară de administrator… Și n-are cizme.

− Poate-l prindem acu’, pân’ se trezește lumea. Pune băieții să verifice cizmele de pe la rulote…

− I-am pus!

− Nu-i musai să le fi lăsat în față…

− Le-am zis!

Ajutorul de Șerif era venit tocmai din Transilvania, țara lui Dracula. Era flegmatic, scump la vorbă, iar când o făcea se exprima într-o romgleză ceva mai peltică.

− Nu-i ciocată care să nu fie sub lupă, nu-i agent de-al nostru care să nu știe cum arată o borală de Sterno… Îl găsim. Treaba groasă îi înăuntru.

Șeriful săltă cu un deget pălăria:

− Îi chiar așa de nașpa?

Yan Brad deschise gura, dar văzând o mașină apropiindu-se, o închise la loc.

Doctorul legist săltă cu un gest familiar banda despărțitoare și, rostogolindu-se către șerif, exclamă:

− Nu-i tihnă, frate, nu-i tihnă! Am și eu o vârstă.

− Nu l-ai lăsat pe Steve să-ți ia locul…

− Steve, caș la gură, ochii după puță, să mai învețe! Ce-avem aici?

− Yan știe! Mutu’ a zis destul ca să nu-mi vină să intru-năutru!

− Interesant, interesant! Dacă l-a marcat pe amicul Yan… Să vedem, să vedem!

Doctorul e înăuntru de juma’ de oră, Yan e impasibil, a scos un smartphone și baladează cu degetele pe ecran în pase cabalistice. Truman se trântește în mașină și începe să se certe prin radio cu toți agenții. Se aude scârțâind ușița de la rulotă.

Parcă mai palid, doctorul Fleming coboară cele două trepte, ocolește cu mare băgare de seamă borâtura, și se îndreaptă către mașina șerifului.

Yan se ridică după parul de adăstat caii și se apropie și el.

− Ee? întreabă șeriful.

− O ții minte pe Rebeca?

− Care Rebeca? Rebeca aia?

− Aia! După ce i-ai dat papucii, ca un măgar ce-ai fost, noi am ținut legătura. E în Austin. Se caută în agendă: ăsta-i numărul ei, sun-o, zi-i că-i un caz 6-11.

− De ce eu?

− Pentru ca să fie oficial. Dacă o sun eu nu va avea nici o relevanță, va trebui să ceară informații pe cale ierarhică și vom pierde timp.

− Ce-i un caz 6-11?

− Cred că va trebui să instituim carantina, zise Yan.

− Și tu de unde dracu’ știi?

− Paragraful trei, alineatul 5: în cazul unei amenințări evidente cu orice substanțe solide, lichide, sau gazoase care pot provoca îmbolnăviri în masă, se instituie de urgență starea de carantină reglementată la cap.V paragraful 1.

− Oh, nu acum Yan, nu acum! Știi câți oameni vin la rodeo? Știi? Ce dracu-i acolo în rulotă?

− Sunați-o de d-na doctor Young. Carantina-i deja aproape instituită… Garda Națională și Corpul Voluntarilor Ebola sunt pe drum.

− Ebola? Ce? Ești nebun?

− Îmi pare rău șefu’. De’aia nu te-am lăsat înăuntru: nu-i un spectacol prea agreabil…

− Ai atins vreun fluid? Doctorul pare preocupat.

− Nu cred. Eram atent să nu corup probele, iar voma de la intrare m-a pus, cu atât mai mult, în gardă.

− Bine. Rămâne administratorul…

− L-am consemnat la domiciliu. Rulota, consultă smart-ul, 56.

− Deci, mai e cel care a intrat peste el.

− Și cei cu care a fost în contact înainte.

− Vaiii! Sunt prea bătrân pentru asta. Cine m-a blestemat?

O mașină de poliție vine în trombă.

− L-am prins, Yan! țipă agentul. Ăsta-i! Nici nu i s-a uscat sterno de pe carâmbi!

− Ține-l în mașină. Te-ai atins de el?

− Dacă m-am atins? Era ca o fiară. Mai că nu m-a mușcat.

− Treci și tu în mașină. Nu ieși până nu-ți zic.

− Da’ ce-am făcut Yan?

− Tu să faci cum zice ajutorul de șerif, se burzului Truman.  Marș! Avu o conversație telefonică presărată de interjecții apoi își îndreptă spatele:

− Rebeca a zis că va fi aici cât de rapid cu putință.

Din depărtare se aude zgomot de elicoptere. După bătaia înfundată Yan le identifică imediat: CH47- Chinook.

Au ancorate module metalice și camioane tactice. Aterizează cam la doi kilometri.

− Șefu’? Yan șoptește la urechea șerifului. Poate e bine să delimităm și noi perimetrele.

− Adică cum?

− Adică, aici focarul, să-l împrejmuim total. Aria unu, care să cuprindă rulota administratorului și aria doi, în care a fost capturat individul.

− Mă sperii Yan! Aflu lucruri pe care nu le știam despre tine…

− Nu era nevoie, patroane! Hai! Curaj! Că se uită lumea la noi și nu-i frumos să picăm de papagali adică, suntem ofițeri de poliție.

− Mi-e frică Yan!

− Și mie, Șef! Da’ dacă noi ne căcăm pe noi, adică, ne panicăm… ce-o să facă ăialalți?

*

Rick, după o scurtă ezitare și în totală contradicție cu etimologia numelui său, o luă și el la goană. La un moment dat se opri gâfâind. Cei câțiva neuroni funcționali îi șopteau la ureche: Johny, you assholle mather fucher , vrei să mă traduci?

− Unde ești, nenorocitule?

Undeva se aude o ușă de rulotă trântindu-se:

− Liniște lichelelor!

Administratorul iese cu lanterna și luminează printre rândurile de rulote:

− La culcare lepre înțărcate cu wisicky. Vede balta de vomă: Ted, nenorocitule! Tu să ștergi mizeria asta. Nici ușa n-a închis-o… Mâine ai să zici că-ți lipsește plasma din sufragerie. Urcă, greoi, în rulotă, și icnește: Santa María, Madre de Dios, ayúdame! Cu ochii holbați și lanterna tremurând în mână, se dă înapoi, ocolește borala și aleargă cu șuncile-i dansând pe burtă spre rulota lui.

− Șeriful?! Să vină urgent! Cum unde? La rulote! Nu știu, da-i împrăștiat peste tot și se uita la mine! Cum cine? Capul! N-am băut nimic. Ia, uite fătucă…! Știi cine sunt eu? Yan? Yan! Vino repede!

De sub rulota sub care s-a ascuns, Rick auzi toată conversația răcnită a administratorului: Așa care va să zică. Johny ai intrat în rahat până la gât.

Îl găsi leșinat la doi pași de rulota lui. Îl buzunări peste tot și nu găsi nimic.Târziu observă cum din urechea lui John se ridică unduind ceva subțire, ca o andrea. Înainte de a face chiar și-un singur pas, andreaua i se înfipse-n nas. Zăcu tremurând mai bine de un sfert de oră apoi se ridică, se scutură atent pe haine, aruncă o privire către Johny, îl păși, și se îndreptă în pas alert către ieșirea din parcul de rulote. Acum avea o motivație. Realiză ce viață mizerabilă avusese… Acum știa exact ce are de făcut.

*

− După o analiză amănunțită, la fața locului, și odată cu sosirea rezultatelor de laborator, de la trei institute independente, suntem în măsură să concluzionăm că, în aria Mc Martin, nu a fost și nu există nici un agent contagios. Astfel decretăm:

Încetarea carantinei.

Doctorul Ernest mai flutură odată dosarul cu concluziile anchetei epidemiologice și coborî de la tribuna improvizată.

Truman se apropie, tangențial, de Rebeca:

− Deci pot să dau drumul la rodeo?

− Nu am fost de acord cu concluziile lui Ernest. Aici s-a întâmplat ceva care sfidează practica medicală și chiar bunul simț, dar nu mă pot opune unei hotărâri oficiale.

− Deci, se impacientă șeriful, îi dau drumul, sau nu? Nu de alta, dar am o droaie de crocodili atârnați de dos.

− Poți să faci ce vrei, Julius. Rebeca îl privi pieziș și ocolindu-l larg se îndreptă către Yan:

− Putem vorbi câteva clipe?

− Desigur!

− Poți să mă pui și pe mine la curent cu ancheta Poliției vis a vis de caz? Dacă nu e secret!?

− Nici un secret! Exploda… adică, decedatul, era un muncitor cu ziua și concurent la rodeo care a venit acum 10 zile din Buffalo Gap, undeva pe lângă Abilene, nu stau prea tare la geografie. Am trimis un fax, n-a venit încă nici un răspuns, dar l-am găsit pe NET, tipul ăla de cowboy singuratec care lucrează pe unde se găsește.  Vine în fiecare an, în sezon, și stă mereu la rulote. Îl cunosc toți de băiat bun, muncitor… Nimic special.

− Știi? L-am rugat pe Papa Fleming să păstreze trupul, mă rog… ce-a mai rămas, la morgă. Apropo: felicitări echipei tale de criminaliști. Nici la Austin n-am întâlnit mai capabili. Aș vrea să rog un patolog, un expert, să-i mai facă o autopsie. Până la nivel celular dacă se poate. Zici că nu o să revendice nimeni trupul?

Sută-n mie, adică, mai mult ca sigur că nu! Fleming să înainteze o cerere: … în numele științei, bâra, bâra, știți voi și se va aproba fără probleme.

− Dar Julius? Nu se va opune?

− Șefu? Julius o să aibă două săptămâni de foc. Ce crezi c-o să-i mai ardă de  explo…, cadavru? Deja ne-am împărțit atribuțiile.

− Asta e bine. Voi face cererea. Acum, mai departe. Ai mai făcut ceva cercetări?

Doi coțcari, la sprâcenele ridicate ale doctoriței se corectă, găinari, adică… doi homeless, mici furtișaguri… L-au văzut venind clătinându-se și s-au gândit să-l jefuiască. Rick Martin a stat de șase, adică la pândă, iar Johny Traumb a intrat în rulotă.

Pe Troumb l-ai avut la consultație…

− Da. Cancer la plămâni, maxim jumătate de an. Era epidemiologic curat, dacă nu punem la socoteală bacilul Koch, și tovarășul lui?

− A dispărut fără urmă. Din declarația lui Troumb rezultă că nu au avut contact fizic după ce Johny a intrat în rulotă și, pe întuneric, a intrat exact în cadavrul eviscerat. Unul a fugit într-o parte, iar celălalt în partea opusă.

Agentul Bill Corson l-a găsit leșinat la marginea din fund a parcului, plin de sânge închegat. S-a trezit brusc și a făcut o criză de isterie. Mai departe știi…

− Celălalt?

− A dispărut. Mai mult ca sigur se ascunde. Când apare îl umflu pentru tentativă de jaf.

Rebeca văzu gestul grăitor al ajutorului de șerif, care semnifica, clar, strânsul cuiva de gât și nu mai avu nevoie de nici o traducere.

*

Sătul, Itl visa. Se vedea unduind prin apele mâloase din balta în care de curând ieșise din ou, flămând, în căutarea unei prăzi pe care să o golească de sânge, dar vai, în balta aproape secată nu se mai afla nici o viețuitoare.

Se pregătea să moară eliberându-și iidul, substanța vitală, pentru a evita agonia sfârșitului când… ceva pătrunse în băltoacă, ceva enorm și mirosind demențial a iid.

Se trezi brusc la viață și se năpusti.

− Au! răcni nimul săltând piciorul.

− Ce-i? îl întrebă tovarășul de vânătoare.

− Nu știu! M-a mușcat ceva. Ridică piciorul și, într-adevăr, pe gambă se vedea o înțepătură din care încă mai curgea o șuviță de sânge.

− Halal luptător! Mergem la vânătoare și se vaită de-o pișcătură. Când te-o mușca gulamul de gât cum ai să mai faci?

*

− Yan? Un individ cu semnalmentele lui Rick Martin tocmai a jefuit un băcan de pe Backer Street. Am trimis un echipaj.

− Zi-le să nu se atingă de nimic. Vin și eu imediat.

− Ce s-a întâmplat?

− Amicul nostru… Rick, Rick Martin, ăla de ziceam că se ascunde, tocmai și-a dat în petic, ăăăă, adică…, adică a jefuit un magazin.

− Pot să vin și eu?

Dacă nu te deranjează

*

Doctorul Emmerson privi cadavrul aflat pe masa de autopsie și clătină nedumerit din cap: Lu’ ăsta i-a explodat o bombă în burtă? Se scărpină, în virtutea obișnuinței, cu dosul antebrațului pe chelia lucioasă și apoi începu să preleveze mostre de țesut.

Doctorul Fleming era cel puțin la fel de nedumerit:

− Scuză-mă Yan, dar asta este o lovitură de profesionist. Asasinul a lovit cu arma o singură dată, dar cu precizie de chirurg. Trupul  vânzătorului are în zona toracelui o plagă înjunghiată penetrantă, care a secționat plămânul stâng și inima.

Moartea a fost cvasi instantanee de aici și cantitatea mică de sânge scursă din rană. Pur și simplu nici nu s-a murdărit pe mâini.

− Imposibil! E un nenorocit în paștele mă-sii. Numai de când am venit eu a fost arestat de vreo 4 ori… Chiar eu i-am făcut acum un an un proces verbal de violență și distrugere. E un coleric, un scelerat fără minte. Imposibil să fi procedat cum susțin martorii, că a intrat calm, s-a dus la raionul de articole casnice, a luat un cuțit, l-a înjunghiat pe la spate pe vânzător, a luat banii, și doar banii, din casierie, și a ieșit calm, sub privirile a peste 10 clienți complet năuciți.

− Ciudată schimbare de comportament… Rebeca părea gânditoare. Mi-ai zis că și cowboy-ul era un băiat așezat, nu bea, era un om muncitor și brusc se îmbată ca un porc și cu ce… cu cea mai proastă băutură când avea destui bani în buzunar și am înțeles că și pe card.

− Un drog nou? N-am auzit de nimic care să aducă astfel de radicale schimbări de comportament.

− La analiza toxicologică n-a ieșit nimic anormal, dar ce-i drept nici nu s-a insistat pe linia asta, căutam un agent bacterian, sau viral… Am să-l pun pe Steve să repete analizele.

− Mulțumesc Doctore! Domniță, adică D-na Rebeca, aici nu mai nimic de văzut. De acum intrăm în proceduri strict criminalistice. Vă mulțumesc!

Simțindu-se concediați, cei doi doctori se luară de braț și părăsiră, demni, încăperea.

− Și acum noi. Ajutorul de Șerif se întoarse fioros către patron și cei doi agenți: Unde-i camera de supraveghere?

− A fost dusă la revizia anuală.

− Și de ce nu s-a montat alta, așa cum se specifică în regulament? Or să cadă capete! Vreau toate înregistrările pe o rază de un kilometru. Alfonso să-mi facă un montaj începând cu ora crimei. Să fie gata într-o oră. Restul de agenți să ia câte o poză și să întrebe peste tot, începând radial de aici. Prin magazine, crâșme, autogară, aeroport… Individului îi trebuiau bani. Bani ca să facă ce? Mare lucru ca la ora asta să nu fie la 100 de kilometri de noi. Hai! Într-o oră ne găsim la secție.

− Și tu?

− Eu ce?

− Unde te găsim de e vreo urgență?

− În bodegă la Alvorado. Mă duc să mă îmbăt! Îi bine?

− Perfect, Șefu’!

Generalul  Frederick Dent Grant ciocăni cu degetul în dosarul legat cu o sforicică pe care scria Strict secret:

− Cine mai știe?

− Nimeni nu are un puzzle complet. Norad a confirmat distrugerea unui meteorit și am lăsat lucrurile așa. Treaba s-a îngropat. La sol am fost suficient de rapizi și n-a rămas nici o urmă. Rușii…

− Ce-i cu rușii?

− Și la ei s-a activat Protecția Globală din Iakuția. Au urmărit cu sistemul antiballistic și au văzut că a picat la noi.

− Și?

− Vor să le confirmăm dacă a fost un atac extraterestru.

− Confirmă astfel: Protecția Globală a identificat o rămășiță prezentând caracteristici asemănătoare celor asgarde. La probabilitatea de 68% s-a declanșat contraofensiva, obiectul fiind distrus în totalitate. Nici un cuvânt mai mult. Las’ să-și mânce ficații… dismiss!

Aghiotantul nu se dă plecat.

− Ce mai e?

− Poate nu are nici o legătură, dar m-am gândit…

− Dar zi odată!

− A fost declanșată o alarmă bacteriologică… Într-un orășel de lângă Austin, nu s-a confirmat, dar…

− Dar e aproape de locul prăbușirii. Bravo! Chiar dacă nu are nici o legătură tot te felicit pentru perspicacitate. Aghiotantul roși violent. Da’ tot fătălău rămâi, hăhăie generalul. Iaca cum roșește ca o fată mare când vede prima oară sula. Bine! Trimite o echipă. S-o facă pe reporterii băgăcioși. Altceva? Bun. Elicopterul?Am plecat!

*

Doctorul Emmerson își frecă chelia cu dosul antebrațului: Nu se poate!?

− Alicia!!! Cine mi-a contaminat probele?

Alicia, minionă, dolofană, și cu multe dioptrii, apăru în fugă:

− Vai, domnu’ Doctor, se poate? Le-am pus imediat în carantină. Nu s-a atins nimeni…

− Și-atunci de ce-mi ies rezultatele astea aberante? Uită-te!

− Vai, dar nu se poate… poate gelul de agaroză a fost contaminat. Să aduc un set nou și repetăm electroforeza.

− Bine. În timpul ăsta eu am să fac un PCR. Cheamă-l pe Andrej de la histologie, să-mi facă o hibridare in situ. Nu-mi place deloc ce văd.

− Da, Domnu’ Doctor. Vai!

*

Itl se simțea vulnerabil. Nicăieri nu întâlnise minți atât de suspicioase. Se blestemă pentru proasta inspirație de a încerca o asolarizare pe această planetă. O planetă neafiliată, o planetă interzisă, abia acum aflase, după ce naveta aproape fusese spulberată de jeturile de plasma ale unei apărări planetare impenetrabile.

Lansă încă un val de enzyme care să domolească creșterea celor trei ouă pentru a nu ajunge în situația de a fi mâncat de viu și privi, prin ochii purtătorului, în lungul străzii.

Acum știa că este vânat. Făcuse numai prostii. Nu se aștepta la o așa intensă contaminare, la gânduri atât de puternic refulate pe care odată stârnite să nu le mai poată controla. Unde era disciplina mintală a celor pe care-i călărise înainte. Sălbatici, sălbatici și extrem de violenți. Masochiști până la autodistrugere. Trebuia să-și șteargă urmele și apoi să fugă, să fugă cât mai departe de aici.

În sfârșit, prada pe care o aștepta. Costumul de 600 de dolari se îndrepta către tripoul ilegal pentru jocul de poker de la sfârșit de săptămână. Se minună încă odată de perversitatea gândirii acestor oameni și se strecură în spatele lui. Îl cuprinse într-o încleștare de fier și-l doborî la pământ. Transferul era întotdeauna problematic. În minutele dintre contacte rămânea doar el, cu propria informație limitată la cei patru ganglioni nervoși. Abia după ce contacta creierul următoarei prăzi putea să-și dezarhiveze întreaga personalitatea. Transmise un ultim val de hormoni către cel posedat, încleștându-l pentru încă un sfert de oră apoi începu să se desfășoare de pe coloana vertebrală. Străpunse traheea chiar sub ligamentul cricotraheal și se strecură prin oropharynx spre nas. Resigilă atent rana, nu trebuia să lase nici o urmă. Mâna care astupa gura victimei era prea sus, se strecură cum putu printr-o nară și simți cum cartilajul moale pârâie. Nu avea timp acum… Era complet expus. Se subție cât de mult putea și se scurse în victimă. Aceasta se zbătea cu înverșunare. Lansă o ploaie de biotină, o enzimă a carboxilazelor care trecând direct în sânge aduse creierul victimei într-o stare cataleptică. Avansă spre coloana vertebrală unde înmuguri fixându-se pe toate terminațiile nervoase. Prada era a lui. Abandonă posedatul care se prăbuși într-un somn letargic. Acum se orientă spre interior: trunchiul celiac, se fixă cu cele trei ventuze chiar deasupra arterei abdominale și mușcă. Simți imediat aportul de oxigen și nutrimente și avu un fior de plăcere. Își întinse partea dorsală până la colonul sigmoid și-și înfipse ventuzele deasupra rectului. Acum era perfect funcțional. Totul durase 15 secunde. Se relaxă, compilând informațiile primite din sistemul vegetativ al victimei. În sfârșit un organism sănătos, atât cât putea fi unul care căuta să se autodistrugă permanent cu tot felul de compuși chimici. Acum creierul. Înmuguri prin canalul ependimar și ajunse în ventriculul III, de aici se capilariză. Creierul era al lui. Informația începu să curgă. Ronțăi încet până când simți ceva:

− Hei! Voi de acolo? Ce dracu’ faceți, morții voștri de homălăi?!

Mai întâi în patru labe apoi, pe măsură ce sistemul simpatic răspundea mai bine, o luă la fugă și se pierdu în întuneric.

*

− L-am prins! L-am prins Yan!

Agentul avansă cu un Rick Martin încătușat și cu priviri tulburi spre centrul  de primire.

Yan tocmai ajunsese pe la jumătatea montajului video. Ridică privirea și prin geamurile ce despărțeau biroul lui de restul secției văzu figura descompusă, plină de-o uimire bovină, a homeless-ului.

− Stai acolo. Sări peste birou, deschise ușa și strigă încă odată: Înțepenește acolo unde ești.

− Da’ ce-am făcut, Șefu’? L-am prins! E ca un mielușel. Nici nu știa cum îl cheamă.

− De-aia! Să stai unde-ți zic. Nu mă fă să scot arma. Și… Apucă-l mai bine. Atenție! Declar stare de necesitate. Scoate-ți suspecții și duceți-i în arestul de la tribunal, apoi puneți-vă în carantină în sala de conferințe. Ai mai atins pe cineva?

− Eu? Nu, nu cred… Parcă m-a bătut Ben pe spate, de felicitare. Și eu care ziceam că iau o primă…

− Ai să iei! Ben? Treci încoa. L-ai atins pe Adalbert?

− Posibil! Nu mai știu…

− Treci și tu lângă el. Unde ție ajutorul?

− S-a cerut dimineață, o treabă în familie, a zis că vine până la prânz.

− Bun!

Adalbert holbă ochii. Se aștepta la o muștruluială zdravănă. De când cu mortul de la rulote ajutorul de șerif se schimbase cu totul.

Yan îi aruncă cheile de la celule:

− Intrați acolo, vă încuiați, și-mi aruncați cheile. Marș!

Cum naiba-i spune? Mărunți din buze căutând în repertoarul de pe birou. Ianoș! Ianoș, Ianoș. Aha, Ianos Fazecaş, număr de telefon…

Sună:

− Deratizare, dezinsecție, dezinfecție? Yan Brad la telefon. Cu Ianoș Fazecaș… Köszöntések, Ianoşi! A vállalkozás jól megy? (Să trăiești Ianoși! Merg treburile?)

− Lám, lám! Nem, igen, mi történt? (Binișor, dar care-i treaba?)

− Ne aggódj! Nem ghiaurii bort!(Fii calm. Nu dau ghiaurii năvală!)

Ianoș începu să râdă gâlgâit:

− Hogyan segíthetek? (Cum pot să te ajut?)

− Vreau să-mi faci o dezinfecție la secție. Plătim pe căi legale.

− Da’ ce, te-or năpădit păduchi d-ăia negri și cu păr cârlionțat?

− Nu fi rasist. Vreau o dezinfecție ca-n sala de operații. Poți?

− Sigur că pot da’ să știu și eu…

− Pe-aici sunt o mulțime de documente, calculatoare, alea, alea… Nu vreau să mișc nimic. Ai ceva care să distrugă tot ce-i viu, dar să-mi lase hârțoagele intacte?

− Mă sperii Yan! Am. Bag Hyproxil, nu mai rămân nici retroviruși pe-acolo, dar trebuie să sigilez clădirea și nu mai calcă nimeni pe acolo 10 de ore, iar apoi trebuie aerisit bine.

− Bun. Cât de repede?

− Două ore… nu vrei să-mi spui ce se întâmplă? Are legătură cu chestia aia de la rodeo, nu?

− Ți-o spune… Altădată. Acu’ ține-ți limba în gură că de nu ți-o bat în cuie de gard…  Discreție. Vii deseară după ce se întunecă. Hai, că ai să te umpli de bani! Adu-mi acum o lampă cu ultraviolete pentru mine. O lași la poartă.

Yan se ridică de pe scaun și se întinse de-i pârâiră oasele. Duse brusc mâna la frunte: Draci, Ioaneeee, te prostești și tu? Șterse sudoarea cu dosul palmei și deschise fișetul Șerifului. Alese o sticlă și dădu câteva înghițituri zdravene: Scuze șefu’ da’ tre’ și-o dezinfecție pe interior.

− Fleming? Ce faci?

− Refăceam analizele împreună cu Steve. Ce s-a mai întâmplat? Vocea bătrânului Doctor pare a tremura.

− Nu mare lucru. L-au prins pe Rick Martin. E la fel de confuz ca și ăllaltul. L-am băgat într-o celulă împreună cu doi agenți posibil contaminați. Vreau să mi-i iei de aici în condiții de maximă siguranță. Voi dispune doi voluntari care să te ajute. Lasă-l pe Steve să continue, iar tu și cu doctorița mutați-vă hoiturile-ncoa.

− Yan, tată… Ai băut ceva?

− Am făcut o dezinfectare cu bourbonul lui Truman.

− Se simte. Vin cât de repede.

− Aaaa! Vezi că la poartă ai să găsești o lampă cu ultraviolete lăsată de Fazecaș, ăla cu gândacii… Adu-o sus. Vreau să mă bronzez oleacă.

− Șefu’?! A venit o reporteriță. Cică să vă ia un interviu.

− Mie? Șeriful Truman se săltă în picioare. Bun! Bine! Zi-i că vin acuș!

Șeriful începu să se foiască de colo-colo. În baraca în care improvizase Punctul de Poliție, cu ocazia rodeo-ului, nu era nici o oglindă. Mărunți din buze și-și aranjă părul, cât mai era, cu mâinile, apoi se hotărâ să-și pună pălăria. Se mirosi la subțiori și mârâi din nou înfundat: nici deodorant.

Într-un sfârșit, mai sudui odată, își îndreptă spinarea și, deschizând ușa, coborî cele câteva trepte din lemn.

Reporterița era la vreo 30 de ani, de o frumusețe cam înghețată la fel ca privirea ochilor verzi. Lângă ea un cameraman cu ditai camera pe care acum o coțopănea dezinvolt pe umăr.

− Truman, Julius Truman! Se prezentă cam intempestiv și săltă pălăria doar de-un deget, să nu se vadă chelia. Zona reporterilor e în secțiunea 1B. Acolo sunt și colegii D-voastră și aveți un unghi de filmare excelent…

− Natalia Smith, de la KEYE-TV, îi flutură o împuternicire pe la nas. Cameramanul meu, Jake Owen… De fapt doream un interviu cu cel pe umerii căruia atârnă răspunderea desfășurării în condiții optime a rodeou-lui de anul acesta.

− Vă referiți la Blake Mc Martin? o făcu șeriful pe prostul…

− De fapt, ne gândeam la D-voastră.

Dolly, I’m busier than a cat covering shit on a rock pile…, dar pentru ochii tăi frumoși am să mă sacrific câteva minute.

Lumina se stinse brusc. Steve care stătea concentrat la microscopul polarizat, scriind din când în când în când într-un carnețel, se ridică nervos:

− Ei, asta-i! Orbecăi la lumina chioară a plafonierelor de avarie către hol. Unde naiba sunt siguranțele alea? Aha! Văzu ușița deschisă dar nu mai apucă să se mire. Simți un junghi în piept, apoi totul se întunecă. Definitiv.

Costumul negru de 600 de dolari târî corpul într-un colț. Răsfoi carnețelul și-l băgă în buzunar. Începu să deschidă chesoanele frigorifice. Găsi ce căuta, îl trânti pe un cărucior și, trăgându-și mai adânc pălăria pe ochi, îl împinse către ieșire.

Ușile batante se închiseră cu un clănțănit sec.

*

Generalul  Frederick Dent Grant coborî sprinten din elicopter și, după ce salută mica gardă de onoare, se întoarse către Maiorul Blake Shelton:

− Cum merge treaba?

− Încet și prost. Naveta a fost pârpălită ca puiul la rotisor, dar ceva-ceva tot o să scoatem din ea.

− Și pilotul?

− Asta-i altă vorbire… Dar să intrăm.

Coborâră cu liftul până la nivelul V. Generalul se strecură printre operatori cu dezinvoltură, răspunzând la saluturi, și-și băgă nasul peste tot. Se vedea pe el că se bucura ca un copil care a primit o jucărie nouă. La un moment dat obosi și nu-l mai ținură genunchii. Maiorul îl conduse în camera de oaspeți.

− Cât e ceasul? Convoacă o ședință operativă peste două ore. Unde naiba-i barul?

− Este ora 17.14 est, sau zulu… Barul este în spatele oglinzii…

− Aha!

− Am onoarea, Domnule General. Maiorul se retrase cu demnitate, iar generalul scoase, cu un oftat, pantofii din picioare și, întinzându-se comod pe canapea, rămase gânditor cu paharul într-o mână și țigara de foi în cealaltă.

*

− Ce dracu se întâmplă aici? Ați înnebunit și voi? Yan, I don’t know whether to scratch my watch or wind my butt.

− Ne-au năpădit șobolanii… Până deratizează Fazecas ne mutăm în aripa de vest.

− Ce șobolani? Dă să intre, dar Yan i se așează dinainte. Șoptește:

Paza bună, șefu’. Mai bine stai afară. Nici în rulotă nu te-am lăsat să intri…

Truman se îngălbenește:

− Ce? Iar?

Cinci mumii egiptene trecură pe lângă el. Una din ele, cu chipul doctorului Fleming îi făcu cu mâna și împinse înainte o alta cu cătușe și bine ținută din lături. Ultima avea o față mai palidă cu chipul Rebecăi.

Șerifului i se ridică părul pe schinare.

You sweating like a whore in church,  începu să râdă Yan.

− Cum mă-sa să nu transpir… Îi ca-n… „American ghotic”. Măcar o fugă până la fișet…

− Am mutat dincolo. Hai să mergem. Acuș vine bozgoru adică, ungurul să sigileze.

Aripa de vest fusese transformată în arhivă acum doi ani. Tura de noapte improvizase două birouri într-un colț, cu două telefoane de serviciu, iar pentru Șerif și Yan, un separeu de după un rastel plin cu repertoare.

Home, sweet home! Chiar mi-era dor de chichineața asta! Șeriful se întinse spre fișet, scoase sticla de bourbon, o examină în zare, dădu să zică ceva, dar se răzgândi și o duse la gură.

− Ia pune-mă la curent, gâfâi după ce dădu de fundul sticlei.

Locotenentul Natalia Parton, alias Smith, îl trase pe operator de mânecă:

− Sergent!

− Ăăăă?! Jake Owen crăcănă un ochi.

− Ce fac ăia la secția de poliție? Filmează! Acum!

− Se pare că o sigilează.

Dintr-o camionetă cu inscripția: Fazekas & Comp. Pest control, disinsection, disinfection, coborâră patru inși în combinezoane portocalii cărând după ei trei butelii pe care scria BioGienie, Hyproxil, Biohazard și-un cap mare de mort. Le racordară la trei furtunuri care intrau pe laturile clădirii, își puseră măștile și apăsară supapele automate. Se îndepărtară prudent. Totul nu dură decât 5 minute. Apoi sigilară atent orificiile și, după ce depuseră buteliile și furtunurile în saci etanși, urcară totul în mașină. Un omuleț nervos ieși din dubă și făcu un semn către aripa vestică. Apărură doi agenți, voluntarii lui Yan, care după ce strânseră mâna lui Fazecaș începură să patruleze, la o distanță respectabilă de clădire.

− Ai filmat?

− Atât cât se poate la lumina asta și din unghiul ăsta păcătos.

Natalia Parton scoase un telefon militar și apelă:

− Domnul Maior? Ați avut dreptate. Aici se întâmplă ceva. Tocmai ce-au dezinfectat sediul Poliției. Da. Notați: BioGienie, Hyproxil. Ascultă concentrată. Șeriful e un fante bătrân. Păzește concursul local de rodeo… Nu știe nimic. Se pare că adjunctul lui, Yan Brad, e cel care conduce efectiv aici. Da. Yan Brad. Da. Mâine vom continua infiltrarea. Am onoarea!

Se întoarse către somnorosul sergent:

− Aici nu mai avem ce face. Unde ziceai că-i hotelul ăla?

Habar n-avea cât de mult greșea. Mașina făcu un viraj scurt în drum și demară  spre hotel. Meticulos, unul din agenți îi luă numărul de înmatriculare. Un șobolan cât o pisică rupse sigiliul din bandă lată de scotch, ieși pe una din ferăstruicile de la demisol și se târăște spre stradă. Mașina salubrității îl călcă împrăștiindu-l pe asphalt. Un tuciuriu coborî râzând și, apucându-l de coadă cu mâna înmănușată, îl aruncă în benă.

*

− … da, măi Yan, Șeriful atacă la a doua sticlă, auzi tu la ea. Și parfumul îi mirosea a Contrainformații Militare, auzi tu she believed this wheel is turning, but the hampster is dead. M-a sucit oleacă cu rodeo-ul apoi a început să mă ischitească de chestia de la rulote. Că hîr, că mîr, am făcut-o pe prostul. Îți dai seama ce mi-a sărit inima când vin și eu la secție după o zi grea și ce găsesc? Dezinsecții, mortăciuni trase în costume de neopren, și alte alea.

Unul din telefoane sună prelung. Agentul se ridică cu greu și saltă în scârbă receptorul. Se îngălbenește:

− Șefu’, șefu’! Îi Doctorul Fleming!

− Ce mai e acum? Ia receptorul și mai să nu-și piardă echilibrul. Yan se repede să-l sprijine:

− Ce-i?

− Doctorul… cică Steve a fost înjunghiat. E mort. Iar cadavrul ăluia de la rulote a dispărut…

− Același stil. Doctorul Fleming privea corpul asistentului său și-și freca nervos mâinile. De ce l-am lăsat… Putea să termine mâine blestematele alea de analize. Am să mi-o reproșez până la moarte.

Yan Brad îl bătu încurajator pe spate neștiind ce să zică. Brusc strânse pumnii și izbi năprasnic în colțul biroului:

− Am să-l găsesc și am să-l jupoi încet, încet. Și-am să mă uit în ochii lui! Sper că măcar aici camerele au funcționat. Unde-i Alfonso?

− Aici sunt, Yan. Nenorocitul a săltat siguranțele. Steve a fost înjunghiat chiar lângă tabloul de distribuție, așa că… doar ce se va vedea la lumina becurilor de avarie. Nu-s cine știe ce camere performante. Am să fac tot ce-mi stă în puteri. Am un program de îmbunătățire a calității. Va dura ceva. Dimineață va fi gata.

− Nu mai avem ce face aici. Hai, Iulius! Dimineață trebuie să fii la rodeo, iar eu… eu o să am multă treabă mâine. Hai și dumneata Doctore! Termină băieții aici. Hai! Toată lumea acasă. Nu mai rămân decât Phil și Duke. Vreau meserie.

− La sânge, Yan! Steve era prietenul nostru.

− Bine. Parcă ușor gârbovit ieși pe ușile batante și se urcă în mașină. Un gând nu-i dădea pace: De ce a luat mortul? Ce am putea afla studiind acel cadavru astfel încât să-l încrimineze? Și la urma urmei ce dracu-i toată chestia asta. Of! Trebuie să dorm. Porni mașina și se îndreptă spre casă.

*

Era trecut de 3 noaptea, iar Doctorul Emmerson privea stupefiat documentația din fața lui:

− Dacă faci reducere la absurd și absurdul este ultima chestie rămasă după ce ai îndepărtat toți ceilalți factori, atunci absurdul e real. Asta e!

Scană atent, făcu și o scurtă prezentare, și expedie un Mail către Rebeca. Se ridică anevoie din scaun și-și masă ceafa. Alicia pătrunse în laborator împreună cu doi indivizi în costume negre și ochelari fumurii:

− Îmi pare rău domnul doctor, dar documentele astea au devenit din acest moment secret de stat. Vă rog să predați absolut tot ce are legătură cu Cazul Mc.Martin.

Lui Emmerson nu-i veni să creadă. Asistenta lui personală avea acum o privire limpede, nu se mai bâlbâia și parcă nici nu mai era așa de rotofeie.

− Ce-i asta, Alicia?

− Îmi pare rău domnul doctor, doar nu credeați că un asemenea laborator de vârf ar putea rămâne nesupravegheat. Sper că am fost destul de discretă…

− De la început? Sunt șase ani…

− Șase ani frumoși. M-am străduit din greu ca să nu vă dezamăgesc și… așa ca o chestie, să știți că și eu sunt la fel de bulversată de rezultatul analizelor. Acum însă, toate documentele și probele vor ajunge la un nivel superior, pe mâinile unor oameni care chiar știu despre ce este vorba. Vă rog să semnați de confidențialitate. Să nu credeți că este vreo joacă. Citiți cu atenție cât noi strângem de pe aici.

*

Reporterița Natalia Smith nu avu nici un succes dimineață când intră în secția de poliție proaspăt desigilată. Toată lumea era încruntată, iar Ajutorul de Șerif mai că nu a aruncat-o în stradă. Hotărî că nu e înțelept să insiste:

− Și-acum ce facem? întrebă sergentul.

− Mergem la primar. E a doua persoană bine informată în asemenea cazuri. Poate avem mai mult noroc.

Secretara se fâstâci când văzu camera video și, după ce se uită în fugă pe legitimațiile celor doi, se năpusti în biroul primarului

− Da! Vă primește în câteva minute. Luați loc vă rog…

Primarul, impunător, într-un costum scump care-i stătea ca turnat, se ridică cu un zâmbet profesional pe buze de la biroul supradimensionat și, ocolindu-l cu dezinvoltură, le strânse mâna:

− Natalia Smith. Mi se pare că ați transmis în direct incendiul de la Fabrica de jucării din Austin. O nebunie! Absolut copleșitor!

− Nu! Nu am fost eu. O colegă mai norocoasă.

− Mda… Am înțeles că vreți câteva detalii privind Concursul de Rodeo din orașul nostru… Ați discutat, sper, cu organizatorii?

− Desigur, dar cum puteam să nu trecem și pe la cel care-l păstorește, Primarul orașului!

− Desigur! Primarul se așeză în spatele biroului și, cu un tic nervos, își răsuci inelul de pe degetul mic al mânii stângi. Aștept întrebările D-voastră…

*

− Nenorocitul a lucrat ca la carte. Vezi? Parcă știe unde sunt camerele. Întoarce capul când trece prin dreptul lor. Uite. Aici a luat ceva de pe masă… parcă o agendă.

− Da. Steve era meticulos. Nota observațiile la cald în agenda personală și abia apoi le transfera în studiul de caz.

Doctorul Fleming se năpusti în biroul lui Yan:

− N-ai să crezi… N-ai să crezi! Știu cum a explodat stomacul nefericitului ăla.

Se calmă cu greu și făcu un semn către Yan.

− Alfonso, mergi și încearcă să-mi aduci un pic de luminozitate, cel puțin atunci când manevrează cu mortul. Poate surprindem o față pe care s-o punem în căutare. Hai!

− N-ai să crezi, reveni doctorul. Steve a apucat să bage în calculator o parte din analize. Restul l-am compilat eu. Totul se leagă… da, acum totul se leagă. Incredibil, încă nu cred, nu-mi vine să cred, dar este singura concluzie logică. Ai să spui c-am înebunit, dar…

Yan părea întruchiparea calmului și a răbdării:

− Dar?

− Mizeria aia de sterno are o mulțime de porcării în ea… azotați, alcool etilic denaturat, și chiar urme de alcool metilic. Pricepi? În stomac avem acid clorhidric. În combinație cu azotații și în prezența metanolului se obține o adevărată bombă. Dar bomba este alta: Acest amestec exploziv poate rămâne inert și îl eliminăm pe căi naturale fără să explodăm. O explozie poate avea loc doar în prezența unui catalizator care poate fi un șoc puternic, o scânteie (așa cum s-au întâmplat cazuri în operațiile pe stomac la care s-au folosit bisturie electrice), sau o altă substanță care să crească de mii de ori reactivitatea produsului. Asta nu voia să aflăm cel care a luat cadavrul căci acea substanță catalizatoare nu este decât una și este meritul sărmanului Steve care, magistral, a evidențiat-o. Eeee, ține-te bine, această substanță, catalizatorul perfect care a amorsat instantaneu compusul exploziv din stomacul cowboy-ului, se regăsește doar în produsele de dezasimilație a unor specii de nevertebrate care se hrănesc cu sânge.

− Nu pricep. Și ce dacă ăsta avea limbrici?

− Nu limbrici, nu tenie, nimic din paraziții cu care ne procopsim câte odată. Această nevertebrată suge sânge ca o lipitoare doar că e de zeci de ori mai mare și nu are ce căuta în interiorul corpului, doar dacă…

− Doar dacă? Hai, doctore, nu mă mai fierbe!

− Doar dacă această Annelids ar fi cu totul specială, un parazit cu conștiință.

− Ei, lasă-mă doctore…

− Și totuși, doar așa s-ar explica: pătrunde în corpul cowboy-ului și aici greșește, necunoscând fiziologia lui și-l ucide, probabil accidental. De aici trece la celălalt care a intrat cu capul în victimă, din nou nu are noroc. Homlesul avea cancer, amicul lui îl găsește și apoi se mută la ăsta care are brusc un comportament cel puțin ciudat. Cumva se leagă de centrii nervoși. Începe să se descurce cu mintea oamenilor și realizează că va fi hăituit așa că găsește altă victimă care vine la spital și caută să îndepărteze probele. Zi că nu se leagă… Toți pe la care a trecut rămân năuci și cu perioade din viața lor șterse. Ce mai vrei? Acum deja presupun că se orientează spre altă victimă căci dacă e cum cred eu… ar putea avea ouă și prima grijă ar fi să se înmulțească.

Yan rămase gânditor:

− Nu glumești, Doctore?

− Niciodată nu am fost mai serios.

− Acceptând, ca o ipoteză, acest parazit… de unde și cum a putut ajunge taman la noi în oraș?

− Nu știu, dar sunt câteva ipoteze: sau o mutație nemaipomenită la o anelidă care se mai găsește prin bălțile noastre, sau a fost adusă cu titlu de trofeu de vre-un zăpăcit de prin Amazon, sau mai știu eu de unde…sau…

− Sau?

− Sau de origine extraterestră.

− Oh, nu doctore… intrăm în „sefeuri” de categoria C, ce naiba?!

Alfonso băgă capul pe ușă:

− Șefu’! Am făcut tot ce-am putut. Ai pe desktop,  la filme.

− Mersi Alfonso. Vreau și camerele din preajma morgii…

− Acum le scarpină programul meu. Te anunț!

Yan îl cântări cu privirea pe doctor.

− Nu mă crezi?

− E prea fantastic. Nu știu… Arătă cu degetul către monitor. Eu la de-astea mă pricep. Am să-i iau urma cum știu eu. Cu, sau fără limbrici extratereștri în el. Apoi om mai vedea.

− Mă găsești la clinică dacă e vreo nevoie.

− Bată-te peste gură. Ce! N-au fost destui?

− Mi-e teamă că-i doar începutul. Când or să înceapă să iasă din ouă…

− Fugi! Fugi, Doctore! Alfonso?! răcni Yan. Dă-mi o țigară că turbez.

*

Interviul s-a încheiat. Locotenentul Natalia Parton era cumva dezamăgită, deși se aștepta la asta.

− Vă mulțumim!

− Plăcerea a fost de partea mea… Și acum? La Austin?

− Da! Mergem să montăm filmul și probabil duminică va fi difuzat.

− Dacă mergeți la Austin nu-mi faceți și mie un hatâr? Să-mi duce-ți ceva, nu este voluminos.

− Desigur. Jake? Așteaptă-mă în mașină! Vin și eu, imediat.

Jake Owen rânji conspirativ către primar și, aruncându-și camera pe umăr, ieși.

− Un cadru și cu dumneavoastră domniță.

− Vai, dar nu se poate. Nu sunt aranjată!

− Sunteți perfectă!

Din biroul primarului se auzi parcă un bufnet și o icnitură.

Cei doi se priviră în ochi și pufniră în râs.

Reporterița ieși cam într-un sfert de oră. Era îmbujorată și cu părul cam vâlvoi.

Secretara plecă capul ca să nu i se vadă zâmbetul malițios.

− Domnul primar a zis să nu fie deranjat, zise țanțoș „reporterița” și ieși mândră și cu bărbia înainte.

*

Yan vedea pentru a treia oară montajul cu imaginile surprinse de camere la morgă.

− Alfonso!

− Da, șefu’!

− Poți să-mi mărești aici? Când ia de pe masă carnețelul. Așa! Ce să fie asta? O reflexie?

− N-are de unde să fie reflexie. Un pic. Să-i băgăm un filtru B&W, așa: shadows, sharpen… Pare un inel.

− Un inel. Un inel pe degetul mic… Ia dă-mi o căutare. Caută în baza de date tot ce avem despre tipi cu inel la degetul mic de la mâna stângă.

− Acuș șefu’

− Deranjez? Rebeca întredeschise ușa.

− Nici vorbă! Poftiți! Intrați!

− Am aflat de nenorocire. Steve părea un băiat bun.

− O să-l prindem pe cel care a făcut asta. Yan se întunecă la față. Am câteva indicii…

− Nu-ți spun ce am găsit dimineață pe Mail. De la doctorul Emmerson, știi, cel pe care l-am adus pentru o analiză comparată…

Yan ciuli urechile:

− A zis ceva de anelide?

Rebeca tresări violent:

− De unde știi?

− Niște lipitori așa mai mari care au venit aici de pe Sirius…

Doctorița se lăsă încet pe un scaun. Se uita stupefiată la ajutorul de șerif:

− I-am dat telefon după ce am… A negat totul. A zis că mi-a făcut o glumă. M-am uitat și eu la gluma asta a lui. S-a evidențiat clar un polimorfism la separarea acizilor nucleici atât la PCR cât și la hibridarea in situ care spun un singur lucru…

− Avem de-a face cu un organism extraterestru.

− Da. Noi avem acidul dezoxiribonucleic  într-o structură de dublu helix. Scara este alcătuită din două lanțuri organice elastice ce sunt conectate prin treptele realizate de legăturile de hidrogen. Ei bine. Aici avem de-a face cu o structură triplu helix, iar duplicarea se face în salturi ADN-polimeraza copiind alternativ și secvențiat câte un lanț nucleic.

− M-ai zăpăcit. Adică drăcia asta se poate duplica pe sine?

− Nu… adică, acum că-mi spui, e posibil. E posibilă partenogeneza căci într-o structură triplu helix mutațiile ar apărea spontan și nu ar mai fi nevoie de înmulțire sexuată. Totuși cred că se înmulțește prin ouă deși dacă este rupt pe linia unui inel ar putea să se refacă în doi indivizi, ca râmele.

− Și eu care mi-am bătut joc de venerabilul Doctor Fleming.

Cum ai zis? Rupt pe un inel? Mii de draci, mii și milioane de draci! Scuze!

Alfonso! Mai ești acolo?

− Aici șefu’. Nu a ieșit nimic din baza de date.

− Mă! Cine are degetul mic rupt și pe el un inel?

Alfonso rămase un pic gânditor, apoi holbă ochii:

Motherfucker!  Scuzați, Domnișoară. Dar nu se poate! Primarul? Primarul nostru ?

− Luați taserele la voi. Hai! Pe cai! Dați drumul la sirene.

Cele două mașini frânară scrâșnind. Yan alergă pe trepte și intră în anticamera primarului cu cei doi agenți și alți doi paznici care nu mai pricepeau nimic.

− Domnul Primar e înăuntru? o întrebă pe secretară.

− Da! Da’ a zis să nu fie deranjat.

− Stați în spatele meu. Dacă vedeți că sare la mine, băgați curent în el. Dacă m-atinge… și în mine! Clar?

Ajutorul de Șerif, apăsă încet clanța masivă de bronz și apoi, împingând brusc ușa, năvăli în camera.

Cu capul căzut pe birou, primarul îi privea cu niște ochi mari, sticloși în inconștiența lor. Yan îl pipăi la jugulară. Inima bătea, deși foarte slab.

Scoase telefonul:

− Doctore… Da. Știu că mi-ai zis, îmi pun cenușă în cap mai târziu… Trage-te la țol de fest și vino la Primărie. Da, la Primărie. Domnu’ Primar tocmai a avut o  Close Encounters of the Third Kind. Adu-ți băieții de la judiciar, să purece tot, nu de alta da’ tu ziceai ceva de niște ouă!

*

− Cu cine s-a mai întâlnit?

− A fost o reporteriță, cu un cameraman. I-au luat un interviu. M-au filmat și pe mine…

− O reporteriță? Din Austin?

− Parcă…

Yan simți că amețește:

Desigur! Reporterița lui Iulius. Oh! Nu se poate. Armata tot pe dihania asta o căuta și acum o călărită tocmai îl duce chiar în miezul chestiunii. Iar ei nu bănuiesc nimic. O să fie măcel

*

− Plecăm? Sergentul Jake Owen părea contrariat.

− Da. Aici nu mai avem ce face. Treci la volan. Eu trebuie să mă gândesc la ce am de făcut de acum încolo.

Locotenentul Natalia Parton sună la ușa Căpitanului Fred Stoner. Surprins, acesta o primi în living. După o jumătate de oră stăteau față în față, nemișcați, uniți printr-o panglică vineție care pulsa încet.

Transferul se făcu fără probleme. Itl plasă oul în stomacul Locotenentei și așteptă ecloziunea. Când puiul se fixă pe peretele abdominal înmuguri și se fixă pe ganglioni. Transferul de informație se finaliză în mai puțin de 30 de minute.

− Am să te învoiesc pentru două zile. Stai și capătă puteri. Ne așteaptă vremuri glorioase.

Agiotantul privi în jurul său, își trase chipiul, și plecă la sediu.

Câteva ore mai târziu Itl era deja stăpân pe corpul Generalului  Frederick Dent Grant:

− Elicopterul este pregătit? Am să dau o fugă până la Blake Shelton apoi mă întâlnesc cu Președintele.

*

Doctorul Emmerson se făcu mic sub privirea fioroasă a lui Yan:

− Am semnat. Am semnat de confidențialitate. Nu pot. Nu am voie…

− Doctore! Chiar acum acea vietate extraterestră a penetrat corpul unui inspector, NGA-ul, National Geospatial-Intelligence Agency dacă-ți spune ceva. Prima-i grijă îi va fi să se înmulțească. Îi plin de ouă. Sun-o pe asistenta aia, sau te-mpușc cu mâna mea. Aici. Acum!

Inspectorul Principal Alicia Stevenson de la ONI  se încruntă abia vizibil. Venise însoțită de doi bărbați solizi, tăcuți și admise, atunci când văzu insigna lui Yan, să asculte cele ce le avea a zice. Formă un număr de telefon:

Posibilă contaminare, prognostic mai mare de 75%. Transmise apoi un fișier audio-video și așteptă.

Yan era ca pe ace:

− Ființa aia tocmai se înmulțește, iar noi stăm aici…

− Nici nu știi ce forțe tocmai ai stârnit, Ajutor de Șerif, îl privi cumva superior, femeia. Telefonul emise un         „bip” iar ea privi concentrat: NGA-ul este izolat. Toate persoanele vor trece prin scanere moleculare. Toți cei care au tranzitat locul în ultimile două zile vor fi identificați, căutați, și supuși aceleiași proceduri. Se pare că Locotenentul Natalia Parton a fost găsită într-o stare cataleptică acasă la Căpitanul Fred Stoner.

− Fred Stoner? Yan se burzului: Aghiotantul Generalului  Frederick Dent Grant ?

Inspectorul Alicia Stevenson se întoarce, uimită, pe tocuri.

− Generalul are acces necondiționat la Președinte, continuă imperturbabil Yan. Telefonul ăla e în NTSC?

− Da, dar… Agenta părea din ce în ce mai bulversată.

− Dă-l încoace, și întinse autoritar mâna. Acum. Yan baladă cu degete agile un cod: Martin? Eu. Ai zis să te sun doar în caz de mare cumpănă. Nu am timp de amănunte, le vei primi ierarhic. Acum, ceea ce trebuie să faci, este să creezi un scut de forță în jurul președintelui. Nimeni nu se apropie de el. Nimeni, ai înțeles?! Două rânduri de gărzi care să nu se intersecteze sub nici o formă. Nimic. Nu mâncare, nu băutură, n-o să moară câteva ceasuri. Nimic. Ai Înțeles?! Vin și eu, în primul avion, cu cei de la DIA.

Îi dădu telefonul unei Alice Stevenson absolut interzise:

− Martin Shult? Acel Marin?

− Da. Am servit împreună, demult… Hai! N-ai auzit? Un avion. Cel mai rapid. Mergem la Casa Albă!

*

Itl nu putea nicicum să rămână singur cu Președintele, deși făcuse câteva insinuări, la o pauză de-o cafea. Zâmbitor, președintele îl rugă să mai aștepte arătând, demonstrativ, spre mapele pe care un șir, nesfârșit, de secretari și secretare îl tot aduceau la semnat.

Apoi Generalul simți o schimbare. Se făcuse liniște. O liniște amenințătoare. Ca de nicăieri un grup de bărbați foarte deciși făcură scut în jurul Președintelui și-l scoaseră, în ciuda protestelor sale, nu prea elocvente, pe una din ușile biroului oval. Aproape simultan, o altă echipă luă poziție în dreptul ușilor și ferestrelor. Erau încordați precum niște arcuri și, cu un oftat, Itl plecă capul:

Atât de aproape…

Se ridică sfidător și privi spre cei doi bărbați care se îndreptau către el.

Pe unul nu-l cunoștea, dar totul îi spunea că este un militar de carieră, rapid și fără scrupule. În celălalt, mai subțire, cu părul grizonat și ochi de un albastru metalic, memoria lui genetică recunoscu pe polițistul care-l arestase de câteva ori din postura acelui călărit, Rick:

− Ești un vânător iscusit, ajutor de șerif…

− Cine ești? Ce ești?

− Un prădător, ca și voi. Un prădător feroce. Lumea mea, ca și a voastră, este pusă în carantină, dar eu am evadat. Păcat că libertatea mea a durat atât de puțin, dar, ca să citez din gândurile domnului general: a făcut toți banii. Voi nu veți evada niciodată, doar o să vă omorâți între voi, aici, în închisoarea asta.

− Mi-ai ucis un prieten, scrâșni Yan.

− Nimic personal. La fel cum ai făcut-o și tu… De atâtea ori. Itl simți că fragmentarea a început. Trebuia să-i mai țină de vorbă. Transferă cea mai mare parte din iid într-o fărâmă minusculă pe care-o dirijă prin colonul sigmoid către rect. Nu era complet, o parte din conștiința sa se va pierde, dar eul, personalitatea sa, se va putea reîntrupa, cândva, când condițiile i-o vor permite.

Se roti către militarul care rămăsese nemișcat într-o așteptare atentă.

− Puii mei?

− Au murit când am încercat să-i extragem…

− Sărmanii mei copii… sunteți mai răi decât noi. Noi ne folosim de gazdă lăsându-i o parte din personalitate întreagă, dar voi nu știți decât să ucideți.

Începu să se apropie de cei doi.

− Stai pe loc, zise Marin.

Continuă să avanseze și apoi, brusc, sări asupra lui Yan.

Apucă să vadă cum acesta scoate de la spate teaserul modificat și simți acele subțiri întrând prin abdomenul omului și cum, apoi, se înfig în trupul său, moale, vulnerabil.

Eliberă restul de iid, dar nu înainte de a simți arsura de 500000 de volți:

Sfârșitul!

Corpul avu un spasm: pe gură îl bufni un val de vomă, se urină și defecă într-o explozie dizenterică.

*

Echipa medicală îl ridică pe o targă pe General.

− Repede! Poate îl salvăm înainte de a-i vărsa toxinele în sânge…

Ieșiră, precipitat, cu toții.

Undeva, între firele dese ale covorului persan din salonul oval, o mică fărâmă de viață încă mai spera.

Yan privi roată. Ceva nu se lega. Cumva, totul fusese prea simplu… și-apoi, brusc, își dădu o palmă peste frunte. Auzi în minte, parcă aievea, vocea doctoriței Rebeca: …adică, acum că-mi spui, e posibil. E posibilă partenogeneza căci într-o structură triplu helix mutațiile ar apărea spontan și nu ar mai fi nevoie de înmulțire sexuată… dacă este rupt pe linia unui inel ar putea să se refacă în doi indivizi, ca râmele.

Sudui adânc și duse telefonul la ureche:

− Fazekași?! Hai c-ai de treabă. Acum! Unde?

Să deratizezi Casa Albă!

***

Vieți importante

Se folosesc, îndeobște, cuvinte ca: apostolat, sacrificiu pe altarul…, pionierat, devoțiune dusă la extrem. Vorbe.

De la ultima ceartă, monstru, cu directorul, cu șleahta de asistente revoltate, cu anestezistul ce privea eforturile mele rânjind, pe mine scria clar: deportat.

Tata m-a condus la gară gânditor:

– Nu știu, dar cred că așa e mai bine. O viață m-am zbătut cu tine, de mic… Ce rușine! Nimic n-ai ascultat, nici de maică-ta, de dă să moară. Poate-i mai bine, lucrurile se uită. O să vorbesc cu Panaitescu, dar nu acum, mai încolo. Du-te să-ți duci crucea dacă aici, la noi, nu ți-a plăcut.

Văd o lacrimă și feresc privirea.

Încrederea că tot ce am făcut am făcut bine se clatină, dar văd privirea, aievea parcă, cum își pierde încet strălucirea, rătăcindu-se în neant… în ochii mei, sub mâna mea, și ura surdă răbufnește:

– Rămâi, tată. Rămâi, cu hoții și criminalii tăi, să faceți disecții pe oameni vii, crezi că nu știu că au plecat oameni fără un rinichi, fără o bucată de ficat, fără…

– Taci, copil nefericit! Doamne, ce blestem!

– E blestemul tău, ți-ai uitat jurământul, te las. Ai grijă de tine. De mama.

– Să nu cumva, îl mai aud.

Macazuri, roți chinuite scrâșnesc în mintea mea o durere ascuțită. Mă redresez. Trimit o privire pe geam și adorm instantaneu.

*

Deschid ochii: simțul exersat în nopțile de gardă îl ia prin surprindere pe controlor:

– Bbbiletul la control, se bâlbâie.

Sunt singur în compartiment, afară se derulează un peisaj anost: dealuri mâncate de cari. Un car neliniștit se insinuează și în sufletul meu, ronțăind în ritm de tren: tac, taca, tac!

Ușa se trântește, violent:

– Liber! și, gâfâind, o namilă de om roșcovan și transpirat face să geamă bancheta din fața mea.

– Și ninoroșiri, bre, pi capu’ meu, săracă fată, c-o lasâ sâ moară animalili aiastia!!!

Ciulesc urechile. Înainte să deschid gura, se revarsă spre mine:

– Ai pomenit, mata, așa pățanie, sâ cazi, fată tânără, că șine-o pus-o, nimeni n-o pus-o, că ce-o căutat în grijania mamii lui de copac, n-aș mai avea zile, candela lor de prune…

Își pierde suflul.

– Încet. Că ajungi și dumneata la spital. Povestește-mi, calm, ce s-a întâmplat.

Se uită la mine, la geantă…se așează mai drept pe banchetă:

– Păi, nu mare lucru, o nepoată, o avut un accident da’, îi trece ei!

– A căzut din copac? nu mă pot abține.

– Păi, dacă-i proastă, ce-o căutat acolo, că n’o pus-o nimeni, se uită la geanta mea, oți fi de la București ? Pe la consiliu? Astea-s de-ale noastre, de-o fost proastă, toa’director o zis că n-o trimite că moare pe drum, s’o iau acasă. Să moară’n patu’ ei, săraca, așa i-o fost scris. Sărăcuța de ea…

*

În gară, o rablă de Pobeda pe post de taxi.

– La spital, răcnește Toader smulgând portiera.

– Da-i închis la ora asta, protestează șoferul.

– Hai!

Hârâind, hârbul se pune în mișcare:

– Și spuneți că se poa’ ceva, tov’ doctor?

– Știu și eu, nea Toadere, dar nu putem să o lăsăm asa. Să mă uit. Din ce mi-ai spus dumneata situația e gravă, aproape fără ieșire, dar nu ne-ar ierta Dumnezeu dacă n-am încerca.

– Bine grăita-i, fiule.

La poartă un paznic moțăit înăuntru, o asistentă înțepată.

Mă legitimez.

– Domnu’ de la București, se fâstâcește, să-l sun pe toa’ director.

– Mai încolo, acum vreau să o văd pe fata de-a căzut din copac, repede.

– Ce să vedeți, e ruptă toată, moare.

– Hai, fată, acum! Du-mă la ea. Zi-mi istoricul.

– A căzut într-un par din copac, direct în, știți dumneavoastră…

– Nu știu nimic! Aici? Fă lumină, adu foaia de observație. Nea Toader: la poartă, aici n-ai ce face, ține-l pe șofer, s-ar putea să trimit după medici.

Un dezastru total: o plagă contuză gigantă a întregului perineu de la nivelul vulvei până la coccis, o herniere, probabil a marelui epilon, totul cârpit în fire de ață prea strânse de sub care răzbate puroi opalescent. Și după o disecție aș fi lucrat mai îngrijit. Îi iau pulsul… surpriză: rapid, dar constant. Văd o fâlfâire pe pleoapele femeii, la 23 de ani, o țărancă robustă. O răsucesc pe o parte: s-a executat un rect iliac stâng , dar s-a abandonat.

Vine fata cu foaia:

– Fata asta are zile, o deschidem în juma’ de oră, pune-o pe perfuzie și sună echipa de serviciu. În noaptea asta operăm!

*

Citesc foaia de observație: plagă contuză gigantă a întregului perineu, care începe la nivelul vulvei, sub uretră și duce până la nivelul coccisului, care este fracturat. Vaginul, uterul, parțial rectul, până la nivelul colonului sigmoid, sunt distruse în totalitate. Marele epilon s-a herniat, probabil la extragerea din „țeapa” în care a căzut, o ansă intestinală este perforată, dar a fost excizată și cusută.

E o minune că trăiește.

S-a efectuat o colpohirectomie totală pe cale joasă și un rect iliac stâng. Primul care apare este anestezistul, cam de o seamă cu mine, ușor speriat. Îl iau de umărul stâng și-l strâng sub claviculă până geme:

– Mi-o ții? mă uit în ochii lui fără să clipesc.

Încet, îmi prinde privirea, se îndreptă:

– O operezi?

– Nu crezi că merită o șansă?

– Da, da’…

– Mi-o ții?

– Fac tot ce pot… nu prea avem sânge…

– Scoală pompierii și milițienii, vreau 2 litri într-o oră. Hai!

Vine directorul:

– Să știți, tovarășe doctor, că nu aprob această operație, dar nu mă opun. Am făcut tot ce-i omenește posibil, dacă doriți să vă faceți o intrare fulminantă la noi în oraș nu mă opun, totuși…

Anestezistul preia pacienta în sala de operație. Mă retrag pe hol mai răsfoiesc odată foile de observație. Închid ochii și îmi imaginez grozăvia: femeia se mută de pe o creangă pe alta piciorul îi alunecă încearcă să se agațe de o creangă, coșul o încurcă. Scutură mâna, toarta rămâne agățată pe degetul mare, sucește mâna, rămâne în trei degete, în două…lunecă la vale… dedesubt parul ce ține gardul, ar trebui să fie julită tare pe brațul stâng, nu am văzut, o să mă uit, deci s-a rotit parul intră , greutatea femeii face ca totul să se rupă, dar de ce hernierea, cum au scos-o, au încercat direct și nu au reușit, atunci au răsucit-o, mezenterul, au rupt și mezenterul și vezica, să mă uit la vezică…

*

– Tovarășe Doctor!

Simt o mână pe umăr:

– Operați de trei ore, de aici cred că pot să preiau eu. Directorul mă privește de peste mască. Nu reușesc să înțeleg crețurile din jurul ochilor, dar ridic mâinile. Mă uit în jur, echipa deja s-a schimbat, se mișcă ca un tot unitar, nu aud nici o vorbă, numai foșnetul halatelor. Trec cu mâinile ridicate în antreu, o asistentă mă dezechipează expert, mă împinge pe un pat și începe, viguros, să-mi fricționeze picioarele. Apare anestezistul cu care am început. Mă apucă de sub claviculă până mă doare :

– Ne-a mers, doftore!

Mă trezesc într-o rezervă de spital. Nu-i nevoie să deschid ochii. Miriade de mirosuri mă înconjoară: dezinfectante acide, antibiotice iuți, iz de fecale în putrefacție și peste toate mirosul fricii de moarte, sudoarea spaimei de inerentul sfârșit, mă localizează precis. Dar și altceva, diferit, liniștea, absența zgomotului de fondal unui mare oraș. Tresar când un câine latră chiar sub geam și deschid ochii. O măsuță din Primul Război Mondial, vopsită în alb 13, este așezată strategic pe mijloc. Pe ea o gustare. Mă ridic în capul oaselor. Presupun că am deranjat ceva, căci, imediat, o față a apărut în cadrul ușii:

– Cred că m-ați lucrat și pe mine cât am dormit, glumesc.

– Vai, tovarășu’ Doctor!? Toa’ director a zis să-l anunțăm imediat ce vă sculați…

– Ceva în neregulă? mă încrunt.

– Nuuu, că așa vrea să vă vadă… Să vă felicite.

– Bine, dar mai lasă-l un pic să mănânc ceva. Ia zi, de știi, câte drenuri a pus?

– Trei, dom’doctor, două pi margini și unu pi șentru, în cavitate.

Dau să mă înec.

– Da’ tu ești fată deșteaptă, măi… Ia zi cum te cheamă.

– Tata o vrut băiat, să-l cheme Stejaru, așa să aibă băiet ca bradu’, și-atunci când o văzut că-s fată mi-o zis Stejara și după aia s-o dus de s-o’mbătat.

– Dar a mai făcut și un băiat, nu-i așa?

– Așa, dom’ doctor, că pe toate le știți, io zis Bradu, că cu stejaru’ s-o ars… Îi zice Bradu Brădet și pe mine Stejara Brădet.

Se fudulește dinaintea mea. Zâmbesc și mă ridic pe pat. Ușa se deschide.

Își trage un taburet lângă pat:

– Ești nebun, nebun de legat! Îl privesc. Operația a lăsat urme, cearcănele grele sunt vinete și căzute. Întreaga statură e crispată. Degetul mic de la mâna stângă e „covrig”…

– Da. N-am putut să o termin. Toți știu. Beau de mult, de când… De-o să mai rămâi pe aici o să afli. Echipa a doua a fost de la urgență, alții n-am. Zi mersi că nu a fost nici un accident de mașină (îmi revin în memorie băieții care se înțelegeau fără vorbe). Nu știu ce-ai făcut pe acolo, prin București, dar aici ești al nostru.

Are o privire ciudată, pe care nu știu cum să o interpretez.

*

– Luați loc, vă rog. Să înțeleg că ați venit în legătură cu o pacientă…

– Da, și nu voi permite să vă bate-ți joc de fata mea.

– Eu, de când am venit, am avut o singură pacientă, o domnișoară ce a avut un grav accident.

– Da! Ea e, a-ți siluit-o, nu a-ți lăsat-o să moară în legea ei! Acuma, diavolul ce sălășluia în ea o să iasă, ridică mâinile deasupra capului, pre’ toți ne va lua dacă vom rămâne păcătoși, harul Domnului ne va ocoli, vom rămâne proscriși și, la judecata de apoi, sufletele noaste nu se vor mai întrupa în viața veșnică!

Îl dau afară.

*

Ce face fata, e bine? Ai schimbat-o?

– Se poa’ toa…

– Scoate-i mâna stângă, încet. Da. Bine!

O iau deoparte pe Stejara:

– Fată dragă, am nevoie de ajutorul tău.

*

Mă ridic la etajul I, Ion nu plecase:

– Bărbate, avem un necaz… Te ai cu băieții de la Miliție?

– Da, ăăă, păi nu ți-am zis, mai am un kil de sânge, au donat și trupeții de la Secu; că i-a prins comandantu’

– Asta vroiam să te-ntreb, te știi cu dl. comandant de la Miliție?

Și-a întors privirea la mine și ceva din tonul meu l-a făcut să lase, încet, dosarul, cu care gesticula, pe masă:

– Ce-i? Nici n-ai venit, să nu-mi spui…

– Fii calm. Hai să ne uităm un pic. Vezi? Mă jur că și la radiografie va fi la fel. Îl suni?

*

– D’le colonel, îmi e teamă că nu este un accident, absența contuziilor colaterale, a urmelor vegetale de sub unghii, am cerut și hainele, mi-e teamă că intrăm pe teritoriul dumneavoastră. Cineva a tras-o în țeapă!

– Hmmm ! Uite care-i treaba… Eu nu vin peste tine-n sala de operații decât dacă… să lăsăm. Ce, crezi că aici? Îi Vestul Sălbatic? Normal că știu. Știu foarte puține persoane și așa trebuie să rămână. Cum vrei să se vorbească de orașul nostru? Că umblă Ku-Klux Klan-ul pe la noi pe ulițe? Să se panicheze populația? Sunt în urmărire operativă. Îi prindem pe toți, nu-ți fă griji. Măi, măi, măi. Ce mai e?

– Domnule comandant, o rugăminte. Pe tren am fost abordat de un personaj Vasile. Dacă nu era el, eu mergeam direct la hotel și… cine știe când aflam de cazul fetei. Nu a mai apărut, deși spunea că-i este nepoată. L-a văzut și taximetristul și portarul, asistenta și eu. Fața aia, eu unul, nu o uit.

– Mă sperii, doctore, pe bune că mă sperii! Să văd ce pot face…

*

– Ionică ! Ești singurul în care am cât de cât încredere. Am mari motive să cred ce e mai rău. Ai treabă pe-acasă?

– Ce treabă să am în nenorocita aia de garsonieră, da’ ce tot bâigui acolo?!

*

– Toader? Da, eu sunt. Poți să pleci. Da. Dracul ăla de doctoraș ne-a citit. Data viitoare. De, ghinion! Colonelul se lăsă pe spate în fotoliu:

„Dar-ar dracii-n tine de copchil afurisit.”

*

Revăd mental filmul evenimentelor și un cuțit îmi trece prin inimă. Mă cobor în spate la ambulanțe.

Liniștea tensionată a așteptării. Îi respect pe acești oameni. Pe mine stresul incertitudinii m-ar ucide, aș acumula prea multă adrenalină.

Intru în ghereta pe post de dispecerat. O matroană ce strivește un taburet de spital ridică din sprâncene :

– Mata? Intrarea prin față, te rog.

– Sărut mâna! Nu vreau să deranjez. Tre’ să-l iau pe tata, o zis că să zic la matale să trimiți Salvarea în față, mă scălămbăi, și-mi iese:

– Daaa ce-are… tataia?

– Cancer, l-o adus ieri c-o ambulanță de la București, o zis să-l iau.

– Ieri? se uită pe hârtii. N-am nimica!

– Nu se poa’ mi-o zis de la triaj…

– Păi, ieri? Nu. Alaltăieri a venit o ambulanță de la București, da’ una d’aia mare, de multiple. Nesimțitul ăla nici nu m-a salutat, am crezut că-i în pană și s-o dus la ateliere și du’paia nu l-am văzut decât când pleca: Unu’ gros, roșcovan. Țipa la ăia de la urgențe. M-am și mirat cum țipă un șofer la ditai doctoru’. O fi fost, da’ eu n’am văzut să descarce ceva. Aici nu-i, bate cu un deget gros în hârtii. Vezi de-i prin triaj… L-o fi rătăcit prin lift.

Dă să râdă și se abține cu greu.

Alerg prin parcarea largă ca nebunul, în față îmi apare comandantul:

– Trebuia să te faci detectiv, doctore. Unde fugi? E taică-tu la telefon!

*

– Copilul meu…

– Da, tată, se pare că nici în gaură de șarpe nu pot scăpa de tine.

– Dar ți-am vrut binele și eu și maică-ta. Când am auzit de nefericita aia, ce-am zis: nu se poate abține, obosit după tren, dă chix din prima, bețivu’ ala de director trebuia apoi să te îndrume spre casă. Aveam noi grijă aici. Și tu ce-ai făcut? Ai stricat totul! Salvam trei vieți… Trei vieți importante!

– Tu salvai trei vieți? Eu am salvat aici una, și Dumnezeu mi-e martor că-i cea mai importantă, gâfâi, mă sufoc.

Amabil, prin natura profesiei, tovarășul comandant împinge către mine, cu degetul arătător, un pahar cu apă.

– Ești tânăr, doctore, idealist, viața nu-i așa, de-ai ști câți doctori, dă-i falși, cu scobitoarea în pizda muierii, am prins eu p’un argint… Hai!

Pune atent receptorul în furcă:

– Bagă-ți mințile în cap! Aici nu-i București. De nu erau pilele lu’ tactu’ te călca trenu’ demult!

*

Crăciun rebel.

Șareta scârțîie când roibul trufaș se înțepenește pe picioarele dinapoi:

– Iaca, dihania! Prrrr, talane! Așe l’onvățat stăpânu-su, la crâșmă, să-i dea apă.

Ochii lui Vasile râd, dar de sub barba hirsută nu transpare nimic.

– Lasă bre, am gâtul iască, intru în joc.

De la haltă, ba urcând un deal, ba coborând, am pierdut orice simț al orientării. Capătul comunei, sărăcăcios, ca și la oraș. Luna plină ține de felinare. Crâșma, luminată de trei lămpi cu gaz uriașe, e plină. Am acuta senzație că sunt aruncat în pelicula unui film cu cowboy. Mirosurile nu fac parte din film. Restul…

Încet se face liniște.

Vasile face un pas înainte și-și scoate pălăria:

– Tovarășu’ doctor, dihaniilor, acu’ l-am adus de la gară!

Vacarm reținut, disting salutări, dar și bodogăneli.

La tejghea (iar fiorul unui déja-vu), o tejghea grea, de zinc, cum numai în filme am văzut, altă dihanie: nu are ochiul stâng și o gheară (de urs?) i-a distrus jumătate de maxilar.

– Visichi n’am, doctore. Încercarea de zâmbet îmi ridică, la propriu, părul pe spinare. Da’ am o prună trasă de trei ori. Să mă pomenești. Ochiul drept, caramel, ca de pisică, mă studiază, ciudat, parcă familiar.

– Nu omorî omu’ din prima zi, Fărmache, protestează Vasile.

– Lasă, nea Vasile, că doar sunt în grija matale! Uiți ce-o zis tovarășul primar? Firu’ de păr…

– Apăi p’așe! Iar se face liniște. Cu manevre cabalistice, Fărmache face să apară un clondir afumat și un păhăruț cât un deget.

Licoarea turnată la buză, face boltă pe roata șipului (acu’ să te văd, gândesc, ăștia deja m-au băgat la testări). Aproprii mâna de păhăruț și, cu un zvâcnet scurt, arunc lichidul pe gât.

Câțiva stropi îmi umezesc degetele.

Drăcovenia arde ca focul, o simt coborând vijelios pe esofag. Ajunge în stomac, de unde vrea neapărat să-și continue, gravitațional, drumul. Întâlnirea cu sucurile gastrice nu e de bun augur, așa că, involuntar, râgâi violent.

– Să fii sănătos, to’arășe doctor, râde ochiul portocaliu, să ai grijă de copii noștri’. În spate se aud aprobări și chirăituri (le are felce… taccci mă boule, și ăsta-i de la București, tu vărsa-i tot pă tine). Dau să zic ceva, dar fălcile sunt țepene. Vasile mă ia de un braț și mă conduce pe de după o ușă.

– Hai să mâncăm, don’ doctor, de când nu a-ți mai îmbucat ceva?

*

În clasă eram patru: eu cu frate-meu, Mihai și cu Maria.

Părintele Bogomir ne preda separat: eu la a doua, Mihai la a-ntâia și Maria alfabetu’.

Fratele meu era cu noi doar o prezență fizică, căci mental…

Țin minte când, prima oară, părintele m-a chemat în chilia lui. O scoică săpată în calcar cu un pat și două scaune:

– Taci, copile. Privește în tine. Vezi sufletul ce emană din toate cele vii. Vezi?

– Îmi pare rău părinte, nu văd nimic!

– Vezi, copile, sufletul ce ne înconjoară și ne protejează…

– Părinte, ibricul de cafea dă în foc.

În realitate vedeam, în obscuritatea chiliei, umbre volatile, translucide, ce emanau de undeva din spatele părintelui și tindeau spre mine.

După ce a constatat, cu stupoare, că pot să fac mai multe lucruri în același timp părintele Bogomir m-a învățat să fiu conștient de ele: mi-a pus în față o tablă, care în stânga și dreapta avea două discuri cu simboluri ce se roteau. La fiecare cuvânt scris pe tablă el rotea discurile. Apoi el recitea povestea, iar eu rearanjam simbolurile. Apoi el schimba simbolurile, iar eu scriam cuvintele pe tablă și întotdeauna ieșea altă poveste. Mi-a explicat ca Napoleon putea să facă șapte astfel de lucruri sincron și să facă și legături între ele, dar că asta la distrus mental.

Văd umbrele care se agită în spatele părintelui cu o parte din mine. A doua se întreabă de ce fratele meu, așa chinuit cum e, când l-am dus la oglindă seamănă leit cu mine. A treia se întreabă ce o să fie la masă, iar a patra…face planuri de fugă.

*

Senzația de déja-vu e atât de pregnantă încât am un tremur nervos.

Dispensarul din paiantă, holul placat, pătrățele de gresie închipuind forme geometrice în culori de albastru spălăcit și verde brotăcel, cabinetul de consultație, minuscula sală de operații pentru cazuri disperate. Totul îmi pare familiar: două imagini, una mentală, alta fizică tind a se suprapune până la identitate.

Scutur capul.

Vasile vede ceva și mă ia de braț:

– Doctore, mă târăște în spate, aici sunt lemnele, ai până la primăvară. În dulap sunt schimburi de pat curate. Te las să te acomodezi. De mâine, arbeit!

Fac focul, mă întind în pat și cad într-un somn chinuit.

„Dorm, visez?

Mii de fețe. Unele râd, altele plâng. Peste toate ochii tatei. Tremur, nu tremur.

Vasile mă zgâlțâie:

– Scoală, copile, nenorocirea e aici!

– Da’, acu’, să dau cu apă pe ochi, mașina e?

– Hai, mă târăște.

Intru într-o dubă sanitară. La lumina, ștearsă a unui bec de plafon, îl văd :

– Vezi, tată, știam că ai să vii…

– Delirează, e pe moarte. O asistentă care parcă nu e asistentă.

– Dacă moare… vă omor pe toți! O îndepărtez cu o mână. Văd cât pot vedea:

– Vezi ? Vezi, acum îmi amintesc tot, tu sunt eu și numai tu, de ce numai tu, tu, norocosule, se zbate în brancardă.

Ochii mă fixează pentru o ultimă oară și rămân imobili. Încet, lumina lor interioară se stinge.

– Ce spune? Femeia se agață de mine, frână, mașina s-a oprit.

– Spune că a fost fiul meu! răcnesc și sar din mașină.”

Mă scol fleașcă de transpirație. Familiar, un cocoș cântă în liniștea nopții.

*

Creșteam.

Încep să pun întrebări:

– De ce noi nu avem mamă? „A murit când erați mici”, vine răspunsul cam chinuit al lui tata Vasile.

– Ce boală are fratele meu? „Ceva cu glandele”, același răspuns chinuit.

– De ce semănăm așa de mult? „Pentru că sunteți frați, de-aia…”

– Unde îl duc pe fratele meu când îl iau cu duba aia mare și neagră? „La București, la tratament…”

– E departe Bucureștiul?

Creșteam.

Maria e o codană fără pereche.

Între mine și Mihai se dă o luptă acerbă pentru a-i pica în grații, iar ea ne joacă pe degete râzând.

Suntem mari acum. Din toamnă vom pleca la liceu.

*

O rog pe asistentă să ducă undeva florile. Nu se mai poate respira.

Într-o săptămână pe birou e o disperare. Iau la rând: facturi, facturi… ce caută astea la mine? Aici nu e contabilitate.

Un plic îmi atrage atenția, desfac: În conformitate, bâr, bâr, cu transferul de proprietate, vă rugăm ca până la data de să trimiteți sumele de bani restante impozitului. Trei adrese.

Asistenta intră și văd privirea:

– Ce-i?

O femeie tânără, plină de sânge, lângă ea un puiandru de 2-3 ani, speriat de moarte. Simt un zvâcnet în gât:

– Ce te uiți? Pe masă cu ea! Tampoane! Apasă aici, tare! Să văd! Garou, acu‘ are femurala secționată. Bagă-i o perfuzie. Acu-i gata!

Pare a se stabiliza.

Mă spăl adânc pe mâini, asistenta mi le usucă cu un föhn.

Pentru expunerea vaselor folosesc o incizie verticală, gândindu-mă că o pot apoi prelungi distal și proximal.

După disecție am izolat vasul principal proximal și distal, dar și vasele colaterale importante învecinate. Pun un tourniquet. Trebuie să mă mișc repede. Încerc o apropiere. Minune. Cele două capete secționate se apropie fără tensiune. Fac o anastomoză termino-terminală prin surjet cu fir monofilament. Nu văd nici o spatulare, totul pare OK! Închid și, precaut, pun un dren.

Apare Vasile. Se cam gălbejește când vede atâta sânge peste tot, asistenta n-a apucat să șteargă pe jos.

– Hai, ajută-mă să o ducem în pat. Cred că a pierdut vreo doi litri de sânge, noroc că-i țărancă robustă. Sună la șeful de post să meargă acasă la ea și să-mi aducă buletinul, să văd ce grupă sanguină are. Apoi o să am nevoie de trei–patru voluntari că e anemică rău.

O bag pe gentamicină. Atâta am găsit…

*

Mă întind în pat. Nu pot adormi. Îmi tot revine în minte cazul bizar pe care l-am avut la București. Similitudinile sunt copleșitoare doar că:

Apar toți, o mutăm în chirurgie, dar se stinge, nu mai are strop de sânge în ea:

Mă strânge de mână:

– Ți-am adus băiatu’, horcăie, ți-am promis…

Se cianozează văzând cu ochii.

Declar decesul.

Insist să particip la disecție, fără rezultat. Comisia de inspecție a întors spitalul cu fundul în sus. Eu sunt suspendat, pentru cercetări ulterioare, două asistente ghinioniste cu 50% din salariu, medicul de gardă, cu salariul plin.

Analiza disecțională atestă, decesul prin anemie traumatică, confirmând documentele de deces întocmite de spital. Sunt, automat, repus în funcție.

Mă întorc, ca un criminal la locul faptei. Patologul, mă privește:

– Ce-i, Doctore? Vrei să o mai vezi odată, vezi că-i periculos…

– Taci! Hai cu ea pe masă.

– Stați, dom’ doctor, nu-i frumos, am auzit eu ceva…

– Lasă prostiile. Să vezi ce-ți fac! Așa, bagă lumină:

– Vezi? Aceste-a ce’s?

– O operație mai veche. Văleu!

– Vezi?! Deschide-o jos, adu’ sculele.

– Da’ n-avem voie…

Descoperim că femeia nu avea vagin, dar avea un uter perfect funcțional cu urme clare ale unei nașteri prin cezariană.

A doua zi am aflat că patologul a fost detașat la Oradea iar cadavrul a fost incinerat.

Peste încă două zile a survenit operația la care anesteziștii mi-au rânjit în nas iar pacientul mi-a murit, cu zile, pe masă și… deportarea.

Acum toate încep să se lege.

Oare femeia aia delira?

– Ți-am adus băiatul. Ți-am promis!

*

Liceul ne-a înstrăinat.

Eu la Grupul Școlar Sanitar, Mihai la Liceul Teoretic, Maria la Liceul de Arte Plastice.

Ne vedem în vacanțe când noi, masculii, continuăm ai face curte, dar mai nuanțat de vreme ce amândoi devenisem bărbați.

Ea ne-a tratat cu aceia șăgălnicie făcându-i parcă plăcere să ne întărâte unul împotriva celuilalt.

*

A murit tata. O moarte subită.

Plec la București. Tot drumul încerc să-i revăd fața, dar obsesiv văd doar mâinile lui ridicate în a primi mânușile.

Trenul e mizerabil, un focar de infecție, iar oamenii îmi par ostili.

Mașina ce m-a luat din gară e nespălată și miroase a ulei ars.

– Mama?

– Doamna e plecată în State. Nu poate veni, pregătește vizita șefului statului. A zis la telefon să vă ocupați personal.

Văd că nu o luăm spre casă:

– Mergem pe la Medico-Legal, explică șoferul. Clădirea, în demolare, mă derutează:

– Pe aici, domnule doctor. Tatăl dumneavoastră a cerut să fie incinerat. Clădirea din dreapta. Condoleanțele mele!

Se retrage, și eu calc prin moloz spre crematoriu.

Trei persoane sobre.

Am semnat și am rugat ca urna să fie trimisă acasă.

Rămân în mijlocul unui șantier, cu mirosul de carne arsă încă în nări. Unul din cei prezenți, executorul testamentar, mă ia de braț:

– Hai, că am mașină!

Casa e pustie.

– Să ne urcăm în biroul tatălui tău.

– Bine, dar unde sunt toți?

– Momentan, până la clarificare moștenirii… sunt la mătușa ta. Știi, la doamna…

– Daaa. Ce căutăm aici?

– Să știți că toate drepturile dumneavoastră succesorale au fost respectate. O să vedeți mâine, dar înainte… Răposatul a dorit să vă fie înmânat un plic.

Am ajuns în biroul tatei. Ne așezăm.

Caută, cabalistic, în geantă:

– Poftim. Mi l-a dat săptămâna trecută.

Mă uit de jur împrejur, totul e la fel ca atunci când am plecat.

Deschid plicul, citesc :

„Copilul meu, să mă ierți!”

Din plic cade ceva. Mă aplec și  ridic: ceva între o cheie și un stick cam de cinci centimetri lungime, frumos cizelată, cu margini turnate în crom, semn că e gândită pentru o utilizare de lungă durată.

– Asta ce-i?

– Nu știu, dom’ doctor. A specificat, insistent. M-a tras de mână. Tatăl dumneavoastră mi-a zis, se cutremură, să ajungă la el, adică la dumneavoastră, că ne găsim… dincolo și are grijă de mine, brrr! Mai mult nu știu.

Zău, era negru rău. Atunci abia venisem la birou și bleaga aia de Vasilica, că eu pân’ nu beau cafeaua… Era acolo, negru ca uraganu’, îmi zice: „Scoate testamentul”! Am uitat de cafea.

O salt în palmă. Ușoară și nu pare din aluminiu, titan?

–  Zi!

– Era supărat rău. Mi s-a părut, la început, că pe d’voastră, da’ apoi… Mi-a dat originale de la toate proprietățile, a zis că le are în copie, autentificate. Mi-a interzis să aduc măcar vorba, în prezența dumneavoastră, de trei adrese. Era turbat! Am crezut că mă strânge de gât. Nu ar fi trebuit să accept, da’ când or venit martorii era ca un mielușel, a glumit cu ei, a avut și o havană, originală, în tub de tablă. A fumat-o, la poștă, cu Vasile. Râdeau cucoanele. Eu plec. Mâine desfacem testamentul, aici, în hol. O să vină toți. Ăăăă, nu se cade, da’ de aveți ceva amintiri. Știți… da’ să nu bată la ochi. Da? Bărbate! întotdeauna vine și momentul ăsta. Punct! Am plecat.

Cântăresc cheia în palmă. E o liniște de se aud carii. Salt lambriul și, prin tunelul atât de secret de se lăuda cu el la toți neaveniții, intru în atelierul tatei: ordine de laborator: eprubete, vase Petri, un incubator, o etuvă de dinainte de război, microscopul cu lumină polarizată, podeaua antiacidă. Rotesc privirea. Prea curat, prea spălat… Când veneam aici mă încurcam în fire de păianjen. Spunea că are cobai de experiență benevoli. Deschid ușa-dulap ce duce în hrubă. Când au săpat muncitorii ca să-i facă atelier au dat de un pasaj vechi de când lumea, lucrat artistic din cărămidă arsă până aproape de cuarțare, prăbușit la vreo șase metri. Aici e vinoteca ad-hoc: sute de sticle, de la butelcile oltenești, până la Balck&White cu dop de plută agățat în sârme. Văd un bax de Kent, surâd și-mi amintesc de țiganu’ de și-o bătut nevasta cu paru’: „Doctore, scoate-mi-o, că-ți dau tot ce am, sufletu’meu, că mi-o luat dracu’ mințile, zeița mea, ce-am făcut, ce-am făcut, Doamne ce-am făcut!”

Iau o sticlă la întâmplare. Masa e curată, niciun fir de praf. Paharele ca scoase din fabrică. Kentu’ e din vremuri apuse, cu castelul nestilizat. S-a păstrat perfect: trag adănc în piept. Mă uit la tavanul făcut de mâini din alt mileniu. Beau și plâng… plâng încet, ca boul uitat în jug!

*

Anul patru, Crăciunul, mă cam îmbăt, devin insistent , cu avansuri fără perdea.

Mihai clocotește adânc, mă iau și de el și sfârșim prin a ne încăiera. Vasile ne desparte cu greu.

Rumegând gânduri de om beat îmi fac bagajele și plec la căminul grupului școlar.

*

Visez o dubă mare, neagră. Doi ochi mari ficși care mă străpung cu privirea:

– N-a adormit. V-am zis să-i dați doză dublă. El nu-i ca noi…

Totul se tulbură.

Stau pe canapea golit de gânduri. În față Vasile cu pălăria între picioare. Deschide vorba:

– De când ați venit, tu și cu frate-tu, și tac’tu, am știut că va fi rău, dihanii de la București. Ce le spun la oameni. Te-am crescut ca pe copilul meu: trei oameni au murit de mâna ta. Măcar pe Mihai l-ai omorât „românește” cu securea! Își trântește pălăria în cap, se ridică și pleacă.

Mă prăbușesc într-un hău fără fund apoi…

– Flavia, mai poți?

– Da, don’ profesor!

– Vasiliu e aici?

– Aici!

– Bou’ de anestezist?

– Aici, don profesor, nu mai plec, m-am învățat, îl aflu’ eu pă ăl de vă dă telefon…

–  Bine copii, hai, că azi ne vede Dumnezeu!

Totul e la fel. Și căpițele de fân sunt, parcă, în același loc. Mă reazem de peretele de stâncă și privesc în jos.

Orizontul mă desfide, ca de fiecare dată, și vreau să zbor, să plutesc deasupra acestei imensități volatile, dar… o văd.

Urcă pe poteca mică, a caprelor și a noastră, spre pătulul nașterii, de unde furam câte un ied de capră neagră ca să înmulțim stirpea.Urcă hotărât și rog zeii să mă ierte.

– Ai făcut drum lung,

– Și  tu, urcuș lung,

– Da’  se spune că criminalul se întoarce, întotdeauna, la locul crimei…

– Ai îmbătrânit, ai fire de păr albe.

– Privește! Aici nimic nu s-a schimbat. Parcă mă întorc din țara lui.

Îmi pune două degete pe buze:

– Nu glumi, nu mai ești tu, te-au zdrobit. Sau numai asta vrei a-mi arăta. Eu nu am uitat legământul. Dintre tine și Mihai am ales: este aici. Am venit să-ți dau băiatul.

Un scrâșnet înfiorător, totul se sparge în bucăți.

Înnebunesc? Mă scol într-un cot.

Tramvaiul scârțâie jalnic, e cinci dimineața și nici un cocoș nu tulbură liniștea, doar tramvaiul care scrâșnește jalnic.

*

Urăsc asta.Toți te privesc afectați și, în stângăcia lor, mai mult rănesc decât oblojesc.

Hora moștenirii m-a lăsat flasc, complet terminat. De unde atâta energie în mătuși pe care le-a uitat Sf. Petru pe răboj? Atâta încrâncenare pentru o linguriță.

„Am să-ți scot ochiu’ cu ea. E lingurița mea, eu i-am dat-o de Paște, îi din set de argint. Ia-le tu pă’ alea dă inox!”

S-a stabilit, adică neamurile au stabilit împreună cu conducerea spitalului, culmea oribilității, ca urna să fie pusă pe un piedestal în holul de onoare.

Sunt prea obosit pentru a mă împotrivi.

La spital, un buchet imens de cale, cărnos de albe, și toată floarea medicinei adunată ca la circ. Trec prin purgatoriu.

Doar un coleg de facultate, care a răposat și el pe aici, îmi apucă cotul și-mi șoptește:

– Las că-i mai bine aici. Acasă cine știe cum încurcai borcanele și te spălai cu tac-tu pe dinți!

*

Vin  fericit. Am luat cu 9,98 la medicină. M-a adus băiatu’ lui Costache cu mașina. Îi trecut de două noaptea. Intru pâș, pâș.

În camera mea, pe patul meu, în cearceafurile mele, Maria se zvârcolește sub un Mihai  dezlănțuit.

Toporul de spart lemne.

Privirea sticloasă, craniul desfăcut ca un dovleac, doar câțiva stropi de sânge…

Vasile cu Maria lângă el, goală, tremurând.

Eu, inert, încă cu toporul în mână.

Mașina neagră, o injecție…

*

Au plecat toți după efuziuni care mai de care mai lacrimogene.

Casa țiuie, din nou, a pustiu. Brusc, soneria de la intrare mă face să tresar.

În ușă tov. comandant. Rămân siderat:

– Dumneavostră?!

– Eram în trecere prin București și am auzit nenorocirea. Am venit să-mi prezint condoleanțe.

Intră cu nesimțire. Urcă la etaj și se așează în fotoliul de la biroul tatei. Îl urmez din ce în ce mai impacientat, dar și cu o vagă urmă de angoasă.

Tace și mă studiază atent. Zărește sticla de coniac. Zvâcnește în picioare și toarnă în două pahare:

– Ultima oară te-am servit cu apă…

– Ce doriți? Caut un ton cât mai hotărât, dar constat că vocea îmi tremură nițel.

– Ultima oară o făceai pe detectivul. Am trecut să văd dacă ți-a trecut.

În vocea lui nu e nici o notă de umor. Mă cată cu o privire grea:

– Taică-tu ți-a lăsat o moștenire serioasă. Poți trăi oriunde în lume liniștit până la adânci bătrâneți. Când te hotărăști, în 24 de ore totul se transformă în dolari într-o bancă elvețiană.

Trântește pe birou un pașaport:

– Fii băiat deștept. Viză pentru State. Dacă nu-ți place acolo, du-te unde vrei. Noi cu tine am terminat.

Dă paharul pe gât și pleacă.

Nu-mi revin din amorțeală decât când aud ușa  de la intrare trântindu-se.

*

Mă plictiseam în mașină, se întunecase și singura distracție era funda de la gât. Băgam degetul în ea și mă roteam după volutele ei așa cum auzisem că se roteau vapoarele, atunci când stăteam ascuns în tunelul secret al lui tata. Tanti, când m-a luat în brațe, m-a sărutat, și eu am adormit.

Când m-am sculat… eram doi.

*

Ăsta nu a mai fost vis. Sticla de coniac e goală, răsturnată pe masă. Mă ridic greu din fotoliu: „Tunelul secret al lui tata”. Amintirea se reverberează în mintea mea până ce simt o ascuțită durere de cap. Bag capul sub chiuvetă și las apa să curgă până simt că amorțesc: „N-ai fost bolnav niciodată”, îmi vine în minte. Salt lambriul. „Aici nu poate fi nimic. E clar că s-a făcut o curățenie meticuloasă.” Trec în beci. „Tunelul secret al lui tata.”  Închid ochii și mă agăț de acea firavă amintire. Înaintez cu ochii închiși și mă lovesc cu picioarele de ceva. Ignor durerea ascuțită. În față un rastel cu zeci de băuturi. Îl examinez atent. Aparent un rastel făcut din scânduri brute, negeluite. Observ că sticlele au fost mutate de la locul lor și nu au fost puse exact pe vechea urmă. Încep să le scot și eu, din ce în ce mai febril. Cărămidă, peste tot numai cărămidă.

Mă urc și iau lupa cea mare de filatelie. Cercetez cu de-amănuntul. Da. Într-un rost un orificiu cât o andrea, care, deși de culoarea mortarului, pare din metal. Caut o andrea, ceva… nu găsesc nimic. Urc din nou cu o sticlă nouă de coniac. Beau în sorbituri mici. „Andrelele de croșetat ale mamei”.

Silențios, de parcă ieri a fost uns, peretele culisează. E prelungirea tunelului dărâmat, iar ce-i aici îmi taie piuitul. Aparatură de biologie moleculară și celulară de ultimul răcnet, cum am văzut doar prin revistele occidentale: cyclere PCR, centrifuge automate, tuburi Eppendorf, două microtoame rotative, unul manual și unul automat, un microscop care ar fi făcut cinste oricărui institut de cercetări, spectrografe cu absorție, tăvi pentru electroforeză și multe altele al cărui scop abia de-l pot intui. În fund descopăr patru congelatoare criogenice acum oprite și sprijinit de perete un dispozitiv bizar, asemănător unui sicriu din plastic transparent. Mă trec frisoane. Brusc, încep să dârdâi incontrolabil. Zeci de amintiri năvălesc peste mine. Alerg afară. Atmosfera pașnică a livingului începe a mă liniști. Mă ajut și de o porție serioasă de coniac.

Un laborator pentru inginerie genetică dotat la nivel mondial, de necrezut.

Mă întorc. Pe un birou, un dosar voluminos și deasupra câteva foi scrise de mână: „ Știam că vei reuși să găsești intrarea secretă. Ieși și trage un colț de perdea să te vadă. Sigur te urmăresc. Fă-te că bei, pune o muzică ceva…”

Mă conformez, doar că beau de-adevăratelea.

„Fiule, ai trăit toată viața de până acum în minciună. Să mă ierți. Nu s-a putut altfel. Îmbărbătează-te, căci ceea ce vei citi nu-ți va fi ușor de îndurat.

Eram tânăr și plin de idealuri. Genetica, așa primitivă cum era, promitea o revoluție inimaginabilă. Omul nou, omul din societatea socialistă, un om dezbărat de boli, cu o inteligență sclipitoare și abilități excepționale, iată țelul către care am pornit cu entuziasm.  Obstacole peste obstacole, pe toate le-am depășit și acum aproape treizeci de ani am reușit clonarea primului animal. Un porc, căci fiziologia porcului se apropie cel mai mult de cea umană. La nici trei ani am reușit prima clonă umană. Nu a supraviețuit decât câteva ore, dar nu am abandonat. Doi ani mai târziu dintr-un lot de treizeci de embrioni mi-au supraviețuit doi, care au ajuns la stadiul de făt și apoi de nou născut. Tu și fratele tău. El s-a născut cu grave problem hormonale și totuși a supraviețuit până la 21 de ani. Tu, în schimb, parcă în compensație, ne-ai depășit toate așteptările. O singură problemă aveam, agresivitatea ta depășea cu mult media și de aceea în permanență ai fost monitorizat și ai urmat pe ascuns un tratament hormonal, care a dat rezultate puțin satisfăcătoare. În urma unui incident neprevăzut s-a luat hotărârea ștergerii memoriei cu steroizi țintă, care au blocat o parte din secțiunea amintiri și ți s-a inoculat hipnotic una nouă. A funcționat cinci ani. În ultimul timp pusee tot mai dese ne-au anunțat că adevărata ta personalitate și-a creat un traseu sinaptic nou, ocolind bariera pusă de noi. Da, copilul meu, visele erau crâmpeie din vechea realitate care voiau a reveni la lumină. În caseta din fața ta se găsesc niște pastile. Una ar trebui să fie îndeajuns pentru a topi steroizii care izolează sinapsele, nepermițând trecerea influxului nervos prin axoni. Oricum, nu lua mai mult de două, fă o pauză și mai iei a doua zi.”

Iau pastila. Nu simt nimic. Când să mai iau una simt ceva nedefinit, o senzație indescriptibilă, ca atunci când în întuneric cineva aprinde o lumină puternică, și, după o năuceală de câteva secunde, începi să vezi clar.

– Maria!  șoptesc. Maria.

Trupul mi-e cuprins de frisoane, ceva mă strânge de gât, zeci de imagini joacă, se luptă cu cele false și mă rup în două.

Mă târăsc în beci, deschid cu greutate o sticlă și beau cu nesaț. Încet, încet caruselul se potolește. Organismul meu modificat genetic face față presiunii acolo unde un om normal ar fi înnebunit subit.

*

– Ce face?

– Se îmbată pe muzică de Bach.

– Bun!

*

„Maria este sora ta mai mică. S-a născut la un an după tine cu un defect major. Nu avea vagin deși un uter perfect funcțional. Vezi? L-ai omorât degeaba pe sărmanul Mihai. El tocmai se întreba ce nu este în regulă atunci când i-ai crăpat țeasta.

Nu știu, nu-mi explic și poate nimeni nu-și va explica vreodată cum de a rămas însărcinată. A ajuns la mine cu burta la gură. I-am făcut o cezariană. Un copil aparent sănătos. La două luni a început să i se accelereze creșterea. Când a ajuns la tine, vânată de securiști, golită de sânge, copilul depășise stadiul de șase ani. A murit în brațele tale când, cu toate cele trei tranchilizante în stare să adoarmă și-un elefant, l-ai găsit, inexplicabil, în duba de intervenții.

Spunea că este copilul tău… Ciudat, foarte ciudat. Viitorul poate va elucida această enigmă. Oricum, eu sunt terminat.

De la tine până acum am ‚născut’ peste două mii de copii, de supraoameni, și mai sunt încă 70 de mii de embrioni din care să rezulte omul nou. Nici Hitler nu a visat așa ceva… poate doar  Nietzsche.

Tehnica a ajuns de rutină, manipularea genetică nu.

Doar trei oameni o stăpânesc. Doi au fugit deja.

În geanta de sub birou sunt trei explozive puternice făcute aici în laborator, dotate cu un ceas care, la armare, să le detoneze după 24 de ore. Trebuie doar să armezi butonul. Atât ar trebui să fie suficient pentru a fugi, să dispari până nu te vor considera un pericol.

Sunt trei clădiri. Vasile știe unde. Să ai încredere în el, ți-a fost tată până la majorat.

Când citești asta eu voi fi deja cenușă. Ai grijă de documente. Este acolo totul.

Încă odată, iartă-mă, căci m-am jucat de-a Dumnezeu, dar martor mi-e că mă mândresc cu tine!”

*

Afară e dimineață. Mi-a luat o mulțime de timp până să potrivesc sticlele exact cum erau pe rafturi.

Scot boarfele din geanta de voiaj. Pun la fund dosarul, explozivul suspect de compact, iar deasupra îndes rufărie.

– Tovarășe comandant?

– Da. Se aude o voce morocănoasă

– Am hotărât să vă urmez sfatul, graseiez ca un om bine băut. La dracu’ cu toate… Coasta de Azur mă așteaptă.

– O hotărâre înțeleaptă, fiule. Vocea i se încălzește: până diseară ai 200.000 de dolari în cont și un bilet de avion.

– Dau o fugă să-mi iau la revedere de la prieteni. Le spun că am primit o bursă în străinătate, să predau dispensarul…

Nu pare prea mulțumit.

– Diseară la opt sunt înapoi.

– Bine, mormăie, să treci să dai un specimen de semnătură.

– Sunt praf, ce specimen o să iasă. Râd gâlgâit.

Numa’ de nu m-ar percheziționa la ieșire. Afară, nimeni. Vine taxiul. Opresc la CEC și-mi scot toate economiile.

Mă uit la șofer:

– Ți-a pus dumnezeu mâna în cap. O să facem o cursă lungă, lungă. Hai de fă plinu’.

*

– Ce facem, șefu’ ?

– Când se întoarce o să aibă un accident…

– Se face, tov. colonel.

*

Vasile mă privește îngrijorat:

– Ți-ai amintit…

– Da. Și nu avem timp. Repede la cele trei case. Le știi, nu?

– Cum să nu le știu!? Unde se mai trag cabluri subterane groase cât brațul direct de la înaltă la trei case prăpădite. Mai sunt și proști. Hai.

*

Aparent o casă părăsită. Intrăm, ne foim de colo colo, în bucătărie cheița scoate un zgomot ca de zurgălăi și un beculeț minuscul începe să clipească.

La un moment dat rămâne aprins.

– Aici. În spatele unui dulap fals e o ușă blindată. Cheița intră perfect în locaș. Cu un clinchet sec ușa se deschide. Un frig polar ne cuprinde.

Aliniate în șiruri fără număr recipiente criogenice.

Nu stau să mă mai uit. Așez un dispozitiv exploziv strategic între recipiente și-l armez. Imediat, un țăcănit abia perceptibil mă anunță că armarea a fost cu succes.

În celelalte două case găsesc incubatoare în șiruri nesfârșite și un laborator la fel de bine dotat ca cel din hrubă. Le minez și pe astea.

– Tată, lui Vasile îi dau lacrimile, aici sunt toate cercetările doctorului. Ascunde-le cât mai bine, dacă nu mă prind, cândva am să vin să le iau.

Acum, zi-mi tu care le știi pe toate. Cum pot să dispar din țărișoara asta?

*

Mă strecor împreună cu Fărmache, hangiul fără un ochi, și doi contrabandiști, spre malul Dunării. Patrula a fost bine unsă cu banii de la CEC și mi-au mai rămas destui pe care unul din oamenii lui Fărmache mi-i schimbă pe dolari.

Trei semnale de lanternă aici, trei pe malul celălalt.

Din ceață apare o barcă. Sunt ajutat să mă urc.

Vâslind fără zgomot ne îndepărtăm de mal.

Privesc cum ceața îl ascunde privirii mele și o lacrimă se prelinge pe obraz.

– Budi jak muskarci! mă îmbărbătează sârbul. Aventura abia început. Râde de se aude până pe malul celălalt.

Râd și eu și mă scutur leonin.

Se vede Iugoslavia.

***