Teleportare

─ Să presupunem că avem aici, și don Profesor ia o bucățică de șuncă pe care o așează pe un colț de masă, un șoricel. Da? Și vrem să mutăm acest șoricel în celălalt colț de masă.

Mișcarea intempestivă dă peste un pahar cu nohan pe care îl salvez in extremis.

─ Deci! continuă netulburat, îi musai să-i mutăm coada, bucățica asta de trup, și spre explicitare aruncă șunca în gură, mușcă viguros dintr-o bucată de ceapă și apoi din franzelă, și capul. Se uită dimprejur și ia din scrumieră un chiștoc de țigară: Ăsta-i capul!

─ Și ce mare șmecherie? Îl deplasăm atom cu atom.

─ Aici greșești profund, domnule profesor de sport Zolotovici, pentru că între a muta și a deplasa există o mare diferență: a deplasa înseamnă o mișcare uniform accelerată a unui obiect din puntul A în punctul B, în timp ce o mutare implică împachetarea obiectului, și, în cazul nostru, deplasarea lui din punctul A, în punctul B, sfidând legile gravitației.

Mai mult, aici, se pune problema dezmembrării unei structuri dintr-un spațiu-timp și reasamblarea ei în unul decalat spațial și temporal.

─ Deci nu se poate, concluzionez eu, simțind că se cam înfierbântă spiritele. Și totuși, lucrează nohanul, s-a reușit teleportarea unui foton, din câte am mai citit și eu… și cam așa au început cam toate!

─ Nu conștientizezi ce spui, inginere… Tu știi din câți atomi suntem constituiți noi?

─ Ia adu-mă la adevăr…

─ Nu mă lua la mișto. O estimare, așa, cuminte: 7 000 000 000 000 000 000…

─ Huo! C-am prins ideea. Avem calculatoare care fac zeci de miliarde de operații pe secundă. De ce n-ar performa…

─ Nu știi ce vorbești… aici nu-i vorba doar de-o contabilizare, pe lângă faptul, incert, că vom putea muta vreodată, un atom, ignorând legea universală, și tot va trebui să-l așezăm înapoi pe aceiași poziție.

Rade paharul cu nohan: Nu mai e șuncă?

Mă duc și mai scot o șuncă. Mai iau și două cepe mici…

─ La chimie nu te-ai gândit… inginere. Avem atomi, dar ce faci cu ei dacă nu sunt la locul lor? Îîîî? Suntem o compoziție de molecule. Un atom de nu stă unde-i e locul și-avem o altă moleculă, sau mai rău:se destramă tot. Rămâne gânditor: cred că așa se întâmplă, cum de nu m-am gândit… vibrațiile, vibrațiile și cancerul. Molecula, căpătând un aport energetic suplimentar, începe să oscileze și pierde unul sau mai mulți atomi și nu mai este recunoscută… genial.

─ Ce bâiguie ăsta? Costică se ridică de la masă: Mihăiță, eu am plecat!

Împachetează piesele de șah, ia la subțioară cutia de table: Hai! Zolo!

Hai! Să ne teleportăm pe la casele noastre că ne trezim cu corul bocitoarelor pe la ușa românului. Noapte bună! La urechea mea: Te descurci?

Îl bat pe umăr. Rămân cu Don Profesore.

Ridică o privire spre mine. Văd în ea o sclipire, dar și o teamă:

─ Mihăiță! Nici dumnezeu nu a reușit asta.

Rămâne gânditor.

─ Dacă ar fi reușit…

Își masează tâmplele și se ridică:

─ Sau poate i-a ieșit!

Și ne-a lăsat pe-aici, de fraieri!

                                                      ***