N-o să credeți ce vă povestesc eu acum:

Am dat o fugă la țară, unde am un capăt de vie, să văd dacă vecinul arendaș chiar a tăiat via (cum s-a lăudat la telefon), dar și ca să-mi mai văd neamurile din partea mamei.

Neamuri nu prea am mai găsit, ăi bătârni retrăgându-se pentru binemeritata odihnă în loc luminat și cu verdeață, iar ăi tineri împrăștiați în cele patru zări. Via am găsit-o tăiată și legată, dar Dorel îi plecat la baba Safta să-i schimbe siguranța, cum mi-a zis nevastă-sa.

Baba Safta mi-e și ea un fel de neam, că-i greu într-un sat să găsești pe vre-unul ne-nrudit, așa că zic să trec și pe la ea, dacă tot s-a nimerit așa.

Dorel îi pe stâlp și meșterește de zor, mă vede, dar se face că nu mă vede, ba chiar se-ntoarce cu spatele, parcă dosind ceva.

‒ Ce-ai mă? Ce te faci că nu mă vezi, mă henervez. Că banii pentru tăiat și legat ți i-am trimis.

‒ Șșșș!

‒ Ce… șșșș?! Mă scarchin în cap: aici e ceva necurat la mijloc.

Mai moșmondește ceva acolo, dar tot cu spatele la mine, apoi se dă, cam abrupt, jos de pe stâlp și mă ia de subțioară:

‒ Ce n-ai rămas la nevastă-mea, că i-am zis că vii, te omenea și veneam și eu…

‒ Măăă, Dorele, mă tu te-ascunzi de mine. Ia să văd eu ce-ai făcut acolo sus la stâlp. Să nu care cumva să te prind că furi curent, că te bagă ăștia în pușcărie, mă, și cine-mi mai lucră via. Auzi tu la mine?

‒ Nu fur nici un curent… bolborosește și iaca și baba ieșind din casă:

‒ A venit, Dorele, a venit! Mă vede, se chitește mai bine, ș-apoi mă recunoaște: Mihăiță, tu ești maică?!

Îi sărut mâna: Eu! Într-o fugă, mamaie, să văz via…

Mă pupă și ea pe amândoi obrajii: Ia intră, oleacă, să te omenesc, c-acum am și curent, tot sare siguranța de la stâlp, de… casa-i bătrână ca mine, noroc cu Dorel, și-i îndeasă niște bani în buzunar, că vine săracu’, sus pe stâlp, jos de pe stâlp, iar eu stau cu frică să nu se curenteze…

După ce plecăm de la babă îl iau la rost pe Dorel:

‒ Nu ți-e rușine, n-ai tu banii tăi? Te bucuri de la sărmana asta cu pensie de trei sute de lei…

‒ Să nu mă spui, Mihăiță, că mă spurcă tot satul, se milogește de mine.

‒ Nu te spun, dar tot nu pricep. Dac-ai pune o liță prea subțire s-ar arde din prima, nu te cred că știi tu să dimensionezi lița ca să se ardă exact când bagă baba fierul de călcat în priză.

Îi zâmbește mustața și scoate din buzunar câteva boabe de porumb:

‒ Cu astea!

‒ Tot nu pricep!

‒ Păi vezi, se fudulește, că mai știm și noi electronică, nu doar dintr-ăștia, face semn spre mine, de la oraș.

‒ Hai lasă-mă! Și ce electronică ai buchisit tu acolo sus?

‒ Iaca, nu mare scofală, dar trebuie să-ți meargă mintea. Bagi pe sârmă două-trei boabe de porumb, trece cioara, le vede și dă de ciugulește, nu din prima, una se mai curentează… nu din a doua, dar pân’la urmă tot rupe lița!

***

Să vă povestesc ce-am pățit când m-am dus să pun niște colete cu cărți la Poșta Română.

Stau, stoic și pățit, la o coadă mititică, dar nervoasă și, după vreo juma’ de ceas în care-am tot făcut 13-14, mă văd ajuns în fața ghișeului. Așez unul din pachete pe cântar, cuconița se uită la el, se uită la mine, se uită și la allalte două, se uită iar la mine și mă-ntreabă cumva agresiv:

‒ Da… ce-aveți în ele?

Cu lecția învățată tot de la o funcționară a acestei respectabile instituții, care mi-a șoptit suav: Să nu mai spuneți cărți, pentru că nu avem în nomenclatorul nostru, să spuneți…

‒ Tipizate.

‒ Hmm…

‒ Adică ce: hmmm? încep eu să mă enervez. Mă ignoră, ia coletul cel mai mic și dispare pe ușa din dos, probabil la directoare. După vreo trei minute apare, îmi pune pachetul dinainte și se pronunță:

‒ Va trebui să desfaceți coletele!

‒ Cum să le desfac? exclam prins pe picior greșit (la orice mă așteptam, doar la asta nu!) De ce să le desfac?

‒ Suspiciuni privind conținutul, se explicitează, rotunjind aproape malițios fiecare cuvânt.

‒ Ceee, suspiciuni, copilă? nu-mi vine a crede urechilor. Păi nu-ți spusei că-s tipizate? Ei, na, cărți, bre, sunt cărți înăuntru, acum e bine?

‒ Dar ar putea fi și altceva, mă contrează cu un ton persuasiv, conspirator.

‒ Adică ce vrei mătăluță să insinuezi? și-mi privesc coletele cu alți ochi, da, ar putea…

‒ Adică să conțină, și aici face o pauză de efect: substanțe interzise. Grija asta cu care le-ați împachetat…

‒ Grija asta, îi iau vorba din gură, de-am consumat o rolă de scotch, îi tot de răul vostru, că ultimul pachet era însiropat cu compot de prune de s-a crucit amicul căruia i l-am trimis, când l-a primit. Nu desfac nimic!

‒ Atunci noi nu putem să le primim.

‒ Acesta-i ultimul cuvânt?

‒ Da. Puteți găsi altă firmă de curierat.

‒ Bineee, Magdaleno (citesc pe ecuson), bineee! Îmi iau coletele și-o las victorioasă pe baricade. Vedea-te-aș moartă, cu dric la poartă, mi-amintesc așa spontan și-o șterg pe ușă-afară.

Afară rămân în cumpănă: și-acu’ ce te faci Nhihăiță, că ăștia de la Fack Curier ți-au cerut pentru o cărticică de 300 de grame, ca s-o expedieze până la București, 38 de lei, nu face conținutul cât transportul, mi le refuză oamenii, ce dracu…

Poșta centrală-i chiar în stația de autobuz și tocmai venea o dihanie de-asta nouă, de zici că-i autocar. Încep să-mi fileze lămpile: Încercarea moarte n-are, îmi zic și mă urc în autobuz.

În Gară mai e un Oficiu Poștal, n-am mai fost de ani, dar intru cu curaj. Aici, pustiu. La unul din ghișee o cuconiță trecută, dar încă o frumusețe (cum se irosesc unele ființe prin locuri de-astea, întunecoase și insalubre, unde și-o floare se ofilește în câteva ore… of!) mă privește ca pe salvatorul providențial:

‒ Cu ce-l putem servi pe domnul?

‒ Am de expediat niște pachete…

‒ Desigur! ce conțin?

‒ Tipizate.

‒ Da. Imediat domnule!

În cinci minute ies victorios și cu recipisele ca un stindard în mână. Sărbătoresc victoria cu o bere la o crâșmă din gară și-apoi iau autobuzul înapoi.

Urc sprinten scările monumentale de la Poșta Centrală,  mă duc la ghișeu, și-i flutur pe la nas chitanțele:

‒ Iaca, Magdaleno, că albina n-are dinți!

***

Azi m-a oprit o reporteriță, frumușică, de la o televiziune locală al cărui nume mi s-a scurs prin împământare, și m-a întrebat dacă cred în OZN-uri.

‒ Fătucă, îi răspund, chestia asta cu crezutul e cam definitivă, să zicem că admit posibilitatea existenței unor manifestări fizice care deocamdată scapă posibilității noastre de explicitare.

‒ Adică, o sușește copila, vreți să spuneți că nu sunteți credincios, sunteți ateu? Ateii au răspuns pozitiv în numărul cel mai mare la această întrebare.

‒ De ce ești mătăluță așa de insistent categorică? Totu-i relativ în jurul nostru. Depinde cum privești problema: pe un prestidigitator care scoate iepurele din pălărie nu-l crezi că-i vrăjitor, deși vezi asta cu ochii tăi, pentru că bunul simț îți spune că trebuie să existe o șmecherie pe undeva, dar în existența unei persoane nemuritoare, cu puteri supranaturale, care trăiește în cer, despre care-ți șoptesc preoții la ureche, crezi fără de-ndoială. Nu-i asta oare un semn că-i ceva dereglat aici, sus, la mansardă? Și-o ciocănesc încetișor, cu degetul mijlociu, pe căpșorul frumos.

Se pare c-am blocat-o. Caută salvare către operatorul care filma toată daravela, dar ăsta rânjește machiavelic la ea, arătând clar de ce parte a baricadei se află.

‒ Uite, mi se face milă de ea, eu chiar am văzut un OZN, cu ochii mei, acum câțiva ani bunișori, o bilă gri, categoric din ceva material căci soarele lăsa umbre pe suprafața ei, care a trecut agale, cam cu 2-300 de kilometri pe oră pe deasupra blocurilor de la Confecția, dinspre București spre Iași, cam la un kilometru înălțime. Am și martori, căci am strigat niște colegi de muncă și-am văzut-o cu toții cum se îndepărtează până când s-a pierdut în azurul cerului.

O văd că se înviorează.

‒ Dar nu cred în OZN-uri, îi tai iar macaroana, admit totuși că am văzut ceva despre care nu am nici o explicație logică și, mai mult ca sigur, nici nu voi avea prea curând. Mulțumită acum?

‒ Cu dumneata nu se poate discuta, se bosumflează. Li sușești pi dejiti pânâ fași și din albul ăl mai alb, negru ăl mai negru, se scapă pe moldovinește și-apoi, înciudată, se răstește la operator: Și tu și ti hlizești aicea, Vasâle?

                                                         ***

                                          

Abia ce venisem din oraș de la niște cumpărături minore (am luat o varză murată de-am împuțit o juma’ de mahala, da’ am să fac o călită, cu coadă afumată, cârnați și piure frecat cu unt, de-o să leașine ailaltă jumătate) și adăstam la o țigară și-un pahar de bere, de hidratare, că sună fixul.

Cin’ să fie, cin’ să fie? Pe fix mă mai sună doar leat-uri de-a mele și asta doar pe la sărbători. Ridic receptorul și cineva începe o diatribă alertă, pare-se în germană, din care nu pricep decât Mihail Toma. Trist, pentru că am făcut doi ani de germană și-n liceu, și-n facultate, dar singurul cuvânt de-l rețin (pentru fillingul exotic!!!) este Landwirtschaftliche Produktionsgenossenschaft gegründet adică CAP-ul din vremea lui Ceașcă (Gheo din Sâmbăta de Sus moare și tot nu termină de citit).

‒ I do not speak German, îmi iese porumbelul, și persoana o sușește pe engleză în acelașii ritm alert, aproape panicard, și gâfâit.

A fost o greșeală din parte mea pentru că și cu engleza nu-s mare brânză, un autodidact care n-a vorbit în limba lui Shakespeare decât când îmi sărea ulei încins pe mână în bucătărie, sau mă curentam în atelier, chiar și-atunci în termeni simpli, amintind de acte sexuale și chestii bisericești.

Cu greu, utilizând un esperando englezo-spaniolo-italiano-român, am priceput cum că vrea să-mi publice o povestire de-a mea într-un volum de autor, cu scriitori SF din întreaga Europă, și că un amic român emigrat în Germania i-a tradus o povestire de-a mea care i-a plăcut foarte.

Bine scărchinat în amorul propriu îi  trimit originalul, odată cu acordul de copyright, apoi îl întreb cine i-a dat numărul de telefon.

Aha!

Îl sun pe amic, nu ne-am mai vorbit de mult:

‒ Bine mă, da’ nu puteai să mă suni tu, să vorbim omenește între noi, ce mi l-ai trimis pe neamțul ăla de-am făcut gâlci pe neuroni încercând să vorbesc cu el?!!

Iaca și povestirea, care-a fost premiată la vremea ei ș-am primit și două cărți cadou de la veterana în ale SF-ului, Rodica Bretin:

Mihail Toma                                                                               mihailxmihai@gmail.com

                                                                pentru Heyne Verlag (Random House)

                                                      Parcă-s fete

Canicula e infernală.

Toate, de după schismă, fuseseră așa, dar anul ăsta arșița devenea de-a dreptul insuportabilă. Simți cum stropi de sudoare i se preling de pe frunte și picură pe blana cafenie, lăsând pete mai întunecate. Se ridică și aruncă, cu un gest profesional, stetoscopul pe de după gât: Mai degrabă mă boșorogesc eu…

− Și, ce zici doctore, o să fie cu noroc?

Eliot Visser se scărpină după ureche:

− Sarcina merge bine. De mică a tolerat radiațiile, iar faptul că-i un singur pui e încurajator. Inima-i bate bine și puternic. S-ar putea să te scoți, Larry!

− Hai să bem ceva, că ai bătut drum lung.

− Nu mai beau poșirca aia a lui John, îmi face rău. Mersi oricum. Hai! Că trebuie să ajung la frații Hinton.

− Te conduc.

Caii mergeau la trap prin pulberea gri, ridicând fuioare de praf, iar cei doi bărbați se adânciseră fiecare în gândurile lui.

− Ce-i asta?

Undeva, la orizont, un punct negru se mărea văzând cu ochii. O sferă neagră, cam de juma’ de metru diametru, se apropie de călăreți și începu un ocol larg.

Larry descălecă, trase pușca din toc și, sprijinind-o de spinarea calului, luă obiectul în cătare:

− O fi o drăcovenie de-a ălora din buncăre…

− Off! De când vă zic că nu mai e nimeni, în nici un buncăr. Dacă ar fi fost, în cincisprezece ani ar fi apărut. Buncărele au fost printre primele țintite. N-a scăpat nici unul.

− Și-atunci?

Drăcovenia se apropiase, fără frică, la câțiva metri. Plutea silențios și era atât de neagră încât părea o gaură în cer. Doar privită cu coada ochiului părea să-și trădeze forma fizică.

− Nu știu, bărbate. Doctorul simți un fior pe șira spinării. Unde-ai mai pomenit așa ceva?

− Vedem noi acum… Larry luă linie de ochire și trase.

În afară de zgomotul armei și tropăitul cailor neliniștiți nu se întâmplă nimic.

− Am nimerit-o! Jur că am nimerit-o. Puse iar arma la ochi, dar Eliot îl apucă de umăr:

− Unde ai mai pomenit tu așa ceva… Larry, asta nu-i de pe aici, de la noi de pe pământ. Larry, se întâmplă lucruri extraordinare!

Sfera se apropie și mai mult. Se roti în jurul lor și staționă ca pentru inspecție.

Luându-și inima în dinți, doctorul făcu un pas în față.

− Ai grijă, Eli!

− Uită-te la cai, Larry. Uite-te la cai!

Caii ciuliseră urechile spre sferă și amușinau cu nările fremătând. Larry coborî țeava armei.

Se apropiară de obiect. De aproape părea mai natural. O sferă dintr-un metal negru cu puzderie de mici înțepături, ca de ac, pe toată suprafața.

Doctorul întinse mâna și-o atinse. Era călduță și plăcută la pipăit.

Din fundul gâtului uscat îi ieși un geamăt:

− Unde ați fost până acum? Ați venit târziu, prea târziu!

*

Frații Hinton se baricadaseră în casă, iar doctorul trebui să dea dovadă de toată puterea lui de convingere pentru a-i face să deschidă ușa.

− Ai văzut-o și tu? Ai văzut-o?

− Am și atins-o.

Realiză că a făcut o mare greșeală. Cei doi frați puseră mâinile pe arme.

− Huooo! Halal bărbați! Măcar Larry a tras în ea…

− A nimerit-o? Frații lăsară armele și, curioși, se apropiară: A nimerit-o?

− Da.

− Și?

− Nimic. Glonțul a dispărut ca și când n-ar fi fost.

− Ți-am zis eu? Făcătură diavolească. Încep să iasă de sub pământ.

− Terminați cu prostiile. Sunteți oameni în toată firea. Ce credeți că era? Coiul lui Scaraoski? Unde-s surorile?

Cumva rușinați, cei doi frați se buluciră dând cap în cap:

− Le-am ascuns în beci.

Kate și cu Dolores ieșiră cu greu prin gaura strâmtă ce ducea în beci.

Amândouă erau însărcinate în aceiași lună, motiv de mare mândrie pentru frați.

− E bine. Inimile bat corect și puternic. O să aveți copii sănătoși.

− Cât să mai fie, doctore?

− Cam două luni, două luni și jumătate…

*

− Doctore, vin!

Larry sări de pe calul, tot numai spume, și năvăli în casă.

− Cine vine, omule?

− Alienii, alienul de-ai pus mâna…

Eliot rămase cu mâinile în aer.

Trecuseră doi ani și aproape uitase extraordinara întâmplare.

− Ce spui tu acolo? A apărut iar sfera aia?

− Daaaa. Da’ nu aia. Una babană de data asta. A aterizat în deșert cam la zece kilometri de ferma mea. Am văzut-o cum cobora. Tot așa, ca aia mică. Nici un sunet. Și-i neagră ca smoala.

Doctorul se lăsă greu pe un scaun:

− Deci până la urmă s-au hotărât, bâigui privindu-și degetele care tremurau ușor. Au venit.

− Ce ne facem, doctore? Lumea a trimis după tine. Oamenii sunt speriați mai ales că știu că tragi degeaba cu armele în ei…

− Să mergem acolo. Va fi ce-o să fie!

*

Acum doi ani zeci de sfere, cea mai mare de mărimea celei pe care o văzuse el, cea mai mică cât o minge de ping-pong, băgaseră în sperieți mica comunitate, dar după momentul de panică văzură că nu se întâmplă nimic rău, că obiectele păreau mai degrabă curioase, băgându-se prin toate colțișoarele fără a face vreun rău. Puștiul de trei ani al doctorului se juca de-a v-ați ascunselea cu una cam cât un ghem, oamenii ajunseră să le ignore. Într-o bună zi, la fel de silențios cum veniseră, dispărură toate.

Viața își reluă cursul normal. Vaca lui Larry și femeile fraților Hinton fătaseră cam în același timp, prima un vițel de toată frumusețea, iar cele din urmă, spre disperarea fraților, două fete sănătoase și gălăgioase. Fuseseră câteva accidente, dar nimic serios. Și acum…

Sfera era imensă. Cel puțin o sută de metri diametru. Se adâncise puțin în nisip și părea inertă.

Doctorul se apropie precaut. Același aspect de fontă neagră înțepată de miliarde de ace fine. Plăcută la pipăit și caldă.

Îi dădu ocol fără a descoperi ceva. Era absolut izotropă.

Își lipi urechea de suprafața caldă, conștient de ridicol, dar nu știu ce altceva să mai facă, mai ales că era privit de o mică ceată de „curajoși” care-l însoțiseră.

Nu se auzea și nu se simțea nimic.

Cumva ușurat, dezamăgit, dar și cu inima încă strânsă, se întoarse la grupul pestriț de călăreți care se țineau la o distanță considerată de ei sigură:

− N-avem ce face aici. Ce va fi, va fi. Suntem precum vițelul la poartă nouă. Să așteptăm să iasă careva din casă și să ne tragă de funie.

Cu această cugetare adâncă, își trânti pălăria în cap și dădu pinteni calului.

*

Au trecut 5 ani, ani în care doctorul a adus pe lume multe animale și mulți copii sănătoși, dar a și îngropat destui.

Comunitatea se mărise, iar din timp, în timp, călătorii care-i treceau pragul aduceau cu ei povești despre asemenea sfere care aterizaseră în apropierea așezărilor omenești.

Ultimul care sosise era un zdrahon roșcat și limbut care povestea cum dintr-o sferă dintr-asta ieșiseră niște chestii ca niște ghemuri de scaieți negri care se răsfiraseră pe câmp.

Doctorul se urcă pe cal și o luă la trap.

Sfera era acolo unde o lăsase doar că, din loc în loc, în deșert apăruseră niște tufișuri negre și spinoase ce păreau că se înfipseseră în nisip.

Lăsă calul la o distanță bunicică și se apropie de un asemenea tufiș. De aproape era destul de mărișor, mai înalt decât doctorul și părea o rețea de tuburi care se întretăiau haotic.

Când întinse mâna ca să atingă structura, percepu o ușoară vibrație. La atingere era la fel ca peretele sferei, mătăsos și cald, dar acum simți și un tremur slab. Cu coada ochiului văzu o mișcare. Lent, aproape imperceptibil, dar continuu, unul dintre ghimpii care răsăreau ici și colo se alungea spre el. Simți un fior pe șira spinării și făcu un pas înapoi. Creșterea încetă. Se apropie, spinul reîncepu să crească acum observându-se inele concentrice de o culoare verzuie care porneau de la bază pentru a se stinge în vârf. Ajuns la deget, spinul se despică în două răsucindu-se lent, cuprinzându-l. Atingerea era moale și călduță. Brusc, simți o înțepătură, dar senzația a fost atât de fugară încât nu apucă să reacționeze. Șezură așa cale de câteva minute apoi spinul, tentaculul, sau ce vru a fi chestia aia, se desfăcu la fel de lent și, spiralând, pătrunse în nisip.

Culoarea verde deveni mai pronunțată, iar pe tulpină, pentru că doctorul realiză că acesta este cuvântul, apăru o inflorescență care se desfăcu într-o floare de un alb pur, un alb atât de imaculat pe crengile negre, încât doctorului îi lăcrămară ochii.

− Să fiu al naibii, exclamă sugându-și degetul din care curgea un fir subțire de sânge, cred că te-am polenizat.

Atinse floarea și rămase stupefiat: mii de sfere aurii izbucniră și își luară zborul în cele patru zări.

*

− Tată, eu plec să văd de verișoarele Hinton, că știi cum sunt astea… Pot să jur că or să nască amândouă odată, cum ți-au făcut și mamele lor acu’ șaișpe ani.

Eliot zâmbi aducerii aminte. Se ridică cam greoi din scaun și-și conduse fiul:

− Dean, treci și pe la răpciugosul ăla de Larry că cică-i răcit, da’ nu vrea să mă deranjeze…

− Trec. Pa, tată!

Casa întunecată îl deprima. De când îi murise nevasta, în brațele lui, fără ca el să o poată ajuta cu ceva, casa rămânea rece oricât foc ar fi făcut în sobă. Oftă adânc. Ieși pe verandă. Era o vară cuminte, iar cerul se limpezise. Natura își revenea după cataclism. Se întinse în hamac. Ațipi.

Îl trezi ceva, nu știa nici el ce. Deschise un ochi, apoi pe al doilea și se strânse în hamac. În fața lui, o sferă cam cât o minge de fotbal bâzâia ușor.

− Când o să scăpăm de spaimele astea? bodogăni.

Sfera se agita. Deși aparent nu făcea decât să se rotească și să balanseze în fața lui, doctorul percepu, aproape fizic, o stare de panică și o chemare iminentă. Uitând de junghiurile din spinare, înhămă calul și, în trap, ajunse la sfera cea mare.

Tufișurile de altădată se transformaseră în copaci impunători, de un verde negricios, fără frunze, dar cu un aspect acceptabil, pământean. Pe jos, ceva semănând a iarbă, în care mișunau tot soiul de ființe mici, tubulare, de culori roșiatice sau gălbui- negricioase.

Mingea intră în sfera mamă ca în plastilină. Ieși din nou când doctorul nu venise după ea și, vibrând perceptibil, îl îndemnă să o urmeze. Eliot întinse o mână, care intră fără efort prin suprafața sferei, apoi intră cu totul. Așteptă să se adapteze la întunericul din interior. Era înconjurat de miliarde de filamente strălucind palid în culori schimbătoare. Sfera mică avansă, trecând printre aceste spagheti fremătătoare, invitându-l să o urmeze. „Noroc că nu sunt claustofob”, gândi și, înfrânându-și pornirea de a da la o parte fibrilele, urmă mesagerul până într-o sală, sau ceva asemănător. Aici, atârnând din toate direcțiile, pachete de filamente la capătul cărora… doctorului nu-i veni să creadă:

− Un incubator!

Se apropie de una dintre ființe. Semăna vag cu un om, dar așa înconjurată de miriade de filamente nu putea să o vadă complet. Încă una, și încă una, apoi, oroare: un grup de filamente uscate și o formă zbârcită, moartă… încă una…Numără douăzeci de supraviețuitori, restul erau morți. Sau malformați, chiar și pentru privirea lui de pământean.

− Ce e de făcut? Ce se poate face? Ce pot face?

*

− Nici nu poate fi vorba!Dean se foia prin fața tatălui său. Imposibil. Ce-mi spui tu mie, acum, e de necrezut. Aproape nici eu nu te cred și vrei să te creadă oamenii noștri? Știi ce-o să zică? Știi?! Monștri. Le aduci în casă monștri…Și eu? Cum să-i îngrijesc, ce să le fac? Nuuu! E ceva imposibil.

Tânărul își trânti în cap pălăria și ieși val-vârtej.

 *

Ieși din sferă cu capul plecat.

Mureau de foame. După două zile petrecute în interior, pricepu că ceva se stricase la sistemul de supraviețuire. A adus glucoză, dar nu era suficient… Mureau… Mureau de foame.

Încălecă și dădu pinten calului când, în zare, văzu ridicându-se praf gros. Căruțe și călăreți. Îl înconjurară. Din prima căruță, trupeșe și hotărâte, coborâră surorile Hinton urmate de verișoarele cu burțile la gură. Cei doi frați și cei doi gineri, un pic cam speriați, ridicară din umeri. Femei coborau și din celelalte căruțe:

− Am auzit că aici copii mor cu zile. Doctore, arată-ne drumul!

 *

Bărbații, bodogănind, făcură un foc de tabără.

Cei doi frați Hinton erau cei mai prăpădiți:

− Nu-i vina noastră. Nebunul ăl bătrân le-a zăpăcit de cap.

− Ia vezi cum vorbești de taică-meu! Ce, crezi că eu sunt de acord cu nebunia asta? Cum or să supraviețuiască?

Oamenii se adunară în jurul lor:

− Ce ne facem, doctore? Au amenințat că ne părăsesc, că suntem oameni fără inimă, că din cauza noastră s-a ales praful de pământul ăsta și acum o să se aleagă și de copiii ăștia de pripas.

− Păi cam au dreptate, dar n-au cum să supraviețuiască.

− Ăl bătrân zicea că seamănă cu el, că l-au copiat cumva, cum a făcut și cu copacii ăștia care-s așa și-așa, își dădu cu părerea Larry.

− Taică-meu a înnebunit de tot.

Frații Hinton ridicară din umeri. Nu mai pricepeau nimic.

Femeile începură să iasă una câte una. Aveau în brațe niște ghemotoace înfășate de li se vedeau numai ochii.

Curioși, bărbații se apropiară, dar femeile se făcură scut:

− Huooo! Că nu le facem nimica. Doar să vedem și noi cu ce ne-am procopsit.

Brusc, se produse zarvă:

− Nasc verișoarele! Doctore, doctore!

 *

− Aveți feciori!

− Da’ ăilalți?

− Apăi… ne-om chiti și om vedea, ridică hâtru din umeri Dean.

Verișoarele erau așezate una lângă alta, având câte un plod pe fiecare braț. Bărbații se apropiară cu fereală. Parcă simțindu-i, proaspeții născuți începură să zbiere la unison. Alienii cei mititei rotiră niște ochi mici și aurii către frații lor pământeni, făcură un botic mic, a uimire, apoi începură să piuie precum niște ciocârlii speriate.

Eliot își tufli pălăria-n cap:

− Apoi… după cum țipă, eu zic că-s fete!

***

Dimineață, de bine ce făcusem și eu ochi, păzeam înfrigurat ibricul cu cafea când aud ușa de la holul mic deschizându-se și-apare Costică în toată splendoarea lui cam pleoștită.

‒ Ce-i mă cu tine, la ora asta? îl întreb și îl ischitesc mai atent cu privirea: febril, cu ochii aprinși și încercănat.

‒ Mai ai ceva pe-acolo? întreabă de parcă nici nu m-a auzit și se repede la dulăpiorul suspendat. Ia sticla cu rachiu de 60 de grade, de-ți pârâie măselile de la o dușcă, și bea ca pe apă vreo cinzeacă întreagă. Râgâie de-mi crapă rigipsul pe tavan și-apoi, mai răcorit, se uită la mine: Hai! Nu-i gata cafeaua aia?

E groasă, gândesc, și-i pun o ceașcă cu cafea aburindă dinainte:

‒ Ee, ia zi, ce pățiși de dimineață?

‒ Dacă-ți zic nici n-ai să mă crezi, și soarbe prețios, ținând ceașca doar cu două degete, din cafea. Frige, bă!

‒ Păi, frige, ce plm c-abia am făcut-o! Mă mai perpelești mult? Îl întreb și mă duc și eu la dulăpior de iau o gură de rachiu, moartea bacteriei ucigașe și a limbricului lumbricoides.

‒ Mă, moarteo, mă, visam frumos, mă, că mă regulam c-o țigancă tânără frumoasă și nurlie, de se zbătea sub mine țipând porcării, că numai ce-aud: „Da’ ce-mi faci Costică? Ce visezi, Costică?” Nevastă-mea deasupra mea. Eu bâigui, încă cu țiganca agățată de mine: „Nica, mamă, ce să vizez? Nica!” „Cum nica, Costică, când se-auzea cum horcăi de la mine din cameră?” și-odată bagă mâna sub plapumă și m-apucă de scula sculată: „Da’ asta ce-i, Costică?” Acum, eu ce era să zic? „Am visat că făceam și noi dragoste, așa ca la 20 de ani, ce n-are voie omu’ să mai viseze?” „Da’ eu ce sunt Costică? Ce-ți trebuie vise?” Și-odată se urcă pe mine și dă-i și dă-i… M-a violat nevastă-mea, mă, dacă-ți poți închipui, îs tot o apă, i-a mai dă din rachiul ăla, să-mi vin în fire.

Eu eram pe jos de râs, dar apoi mi-aduc aminte de-o fază, bine dosită într-un fund de memoriu, și-mi piere rânjetul. Ăsta vede și se-nfige-n mine:

‒ Da’ ia zi-mi mătăluță, că bag samă că nu-s singurul pățit. Mărturisește, Nhihăiță! continuă cu vocea isterică a lu’ nevastă-sa, de m-a pufnit din nou râsul.

‒ Mă, Costică, pe când o făceam și eu pe marele AMC-ist pe la Midia Năvodari prin combinat…

‒ Când te-or dat ăia afară din facultate pentru că spuneai bancuri cu Ceașcă.

‒ Atunci! La reeducare prin muncă. Da, mă, lucram în tură pană, după care aveam liber trei, sau patru zile dacă ieșeam din schimbul trei și intra pana, iar dacă prindeam ș-o duminică era concediu curat. Eram tineri, se plătea bine, aveam salariul cât al profilor mei din facultate, ce-mai ne spărgeam pe litoral, gagici, beutură, dezmăț.

Sorb din cafea și continui visător:

‒ Mă, și-o luam înot, treceam de geamandură ca să ocolim plasele și mergeam la nudiști, numai marfă de occident, țâță de maimuță. I-a dă rachiul ăla, dacă-i bal, bal să fie.

Încropesc repede niște sandviciuri cu ce-a mai rămas de la Paști și glonjdănind la ele continui:

‒ Pusesem ochii pe două suedeze, surori gemene, cam la vreo 15 ani, blonde și cam proaste-mi ziceam eu pe-atunci, de le căutam de toate alea când intram în apă, bune foc.     Le-adusese taică-su, mare sculă pe la ambasada Suediei, cu mă-sa cu tot, și aia tot blondă, cam trecută, dar vânoasă. Seara mergeam la Alvorado, un restaurant în formă de potcoavă cu deschidere spre mare și, mare-ntâmplare mare, la o masă, ele cu mă-sa, taică-su fusese chemat urgent la ambasadă nu-ș cu ce probleme. Mai un dans, mai o gustărică, m-au invitat la masa lor și dă-i cu coniac, dă-i cu grasă de Cotnari, m-au făcut fetele clampă. Mergem la hotel, drăcoaicele alea mici se frecau de mine, se jucau cu scula de-mi ieșeau ochii din cap, apoi venea mă-sa și mă regula. O data, de două ori… până dimineață. Și de alea mici n-a fost chip să mă apropii. Mă omule, a doua seară la fel, începuse să mă doară între craci de-atâta futut, dar și eu tâmpit, cu hambâț să le-o trag la alea mici.

Oftez îmi pun rachiu la greu în pahar și-l beau ca pe-o apă. Costică rânjește:

‒ Și mai ziceai de mine…

‒ Da, mă Costică. Nu puteam să-mi văd și eu de drum? De futut, futusem, mâncare și băutură la greu, moka, de n-am mai cheltuit un ban, să-mi fi luat tălpășița cu discreție… da’ eu nu, mi se pusese patimă pe gemene.

‒ Și?

‒ Și… A treia zi a venit ăla de la ambasadă și m-a prins călare pe nevastă-sa și cu odraslele încolăcite pe mine.

‒ Și, și?

‒ Ce-mai și?! S-a urcat pe mine și m-a futut în cur de-am mers crăcănat o săptămână.

‒ Lasă-mă că mor!

Costică-i pe jos, iar eu mă scarchin la buci cuprins de-o aducere-aminte spontană.

‒ Da, măi Costică, așa-i când omului nu-i mai ajunge cu bine, că binele binelui, dă în rău, mă! Da’ o consolare tot am avut.

‒ Ți-o dat gratis de la farmacie Hemorsal?

‒ Nu mă dihanie, când am ajuns în camera de cămin din Năvodari și m-am dezbrăcat dintr-un buzunar de la blugi au căzut două hârtii de-o sută de dolari. Fini suedezii ăștia…  Mi-am tras un Crown CSC-950L stereo, din Shop din Constanța, marfă mă, 10 wați pe canal,    n-avea tot litoralul așa ceva. Am fost invitat pe la toate chermezele și m-am răzbunat pe toate tătăroaicele.

***

Mă întorceam acasă pe înserat. Începuse o ploaie mocănească, rece și rea, încât m-am felicitat pentru inspirația de a lua umbrela la mine. În fața mea disting o siluetă. O femeie îmbrăcată într-un loden lejer, pe cap doar cu un batic. Grăbesc pașii, o ajung din urmă și aplec umbrela deasupra ei:

‒ O să răciți! Ploile astea de primăvară timpurie aduc cu ele piramidoane.

Întoarce capul spre mine și, după o secundă de confuzie, o recunosc: o fostă iubire de prin tinerețile mele zbuciumate.

‒ Tu, exclam, cam gâtuit.

‒ Eu, îmi zâmbește șters.

‒ Unde te duci la ora asta, pe ploaie, o întreb nedumerit.

‒ Am o prezentare de carte.

‒ La ora asta? mă repet și-mi șterg picăturile de ploaie de pe frunte.

Nu-mi răspunde. Mă ia de braț și continuăm să mergem în tăcere, eu iscodind-o cu coada ochiului: tot frumoasă a rămas, patina timpului i-a lustruit pielea de pe obraji, ochii parcă s-au mai adâncit în orbite, iar nasul cârn a devenit ascuțit, dar fruntea, atât cât pot vedea de baticul ce-o acoperă, e la fel de bogată și imaculată.

‒ Am fost cam măgar, atunci, emit o scuză tardivă, căci tăcerea devenise stânjenitoare.

‒ Eram tineri… Își întoarce privirea către mine, iar ochii ei verzi mă hipnotizează din nou, la fel ca prima dată. Te-am iubit mult, continuă, dar plecarea ta era aproape anunțată, m-am consolat cu cât am avut.

Ne apropiem de-o intersecție. Mă uit pe sub umbrelă și dau să pășesc pe trecerea de pietoni, dar brațul ei mă trage înapoi:

‒ O să treacă o mașină.

‒ Unde vezi tu mașină? întreb, dar fac pasul înapoi.

Exact la timp. Un SUV negru apare parcă de nicăieri prin stropii de ploaie și-aproape mă agață. Dispare după colț claxonând, iar eu mă redresez suduind:

‒ Imbecilul! Pe trecere de pietoni! Era cât p-aici, oftez, dacă nu-mi spuneai…

Mă uit împrejurul meu: nimeni! Doar ploaia care a devenit agresivă și-un crivăț subțire ce înclină corolele arbuștilor de pe marginea drumului.

‒ Hei! Dana?! Unde-ai dispărut? O pală de vânt aproape-mi dă umbrela peste cap, iar eu am un frison nervos. Rămân încremenit în ploaie, incapabil să mai fac vre-un gest, pradă unei angoase cumplite. Într-un târziu îmi revin și ajung cu greu acasă.

După o noapte neagră, dimineață caut în sertarul de la birou agendele de telefon vechi și caut cu înfrigurare. Desigur! Fac numărul de telefon cu degete tremurânde.

‒ Alo? e vocea ei, dar parcă… Alo! vocea devine nerăbdătoare:

‒ Dana?

‒ Nu! Mama a murit acum aproape zece ani, dar cine sunteți?

‒ Sunt… am fost un prieten.

***

Făcând o curățenie lejeră de paște am dat peste 5 seturi din trilogia Vieți importante, varianta slim (TNR8), cu Ex librisul de rigoare, rezervate anul trecut, dar nerevendicate și de care uitasem. Își caută stăpâni la mihailxmihai@mihailxmihai

Actualizare: mai sunt doar patru 😉