Masculul se învârtea nervos în jurul balenei: Zeci de țări, sute de organizații, mii de voluntari se luptă pentru ca specia noastră să nu dispară și tu îmi spui că te doare capul?

Mă gândea să fac mâine un grătar, cu mici, cârnați… dar mi-a teamă că vecinii vor crede c-am deschis un centru de vaccinare… 😉

De unde începe Dumnezeu?

Alina Zuz@alina_zuz·

De unde începe Dumnezeu? Chiar de unde se termină puterea noastră de a înțelege.

Mihail Toma@MihailToma2·Răspuns către @alina_zuzDe la puterea noastră de a „vedea”. Pe măsură ce am putut vedea mai departe l-am împins pe dumnezeu, sau pe zei, pe toate făpturile create din coșmarurile noastre, mai departe. Acum e undeva în afara universului și printre particulele subatomice…

La început era în focul trăsnetelor, în furia apelor, în cutremurarea pământului, care, toate, aduceau moarte și distrugeri. Și trebuia îmbunat. Fiecare cum s-a priceput. Cu jertfe, căci asta părea să-i placă, voia moarte, deci i se oferea moarte.

Apoi oamenii au văzut mai departe și-atunci l-au alungat de pe pământul pe care acum îl stăpâneau, sus, acolo printre stelele pe care nu le înțelegeau și li se părea că-i privesc cu dușmănia recoltelor și fertilitatea animalelor și-au hotărât să nu mai facă risipă: unul singur era destul, să-i dea lui totul, iar el să se descurce cu ăilalți. S-a descurcat!

Și stelele s-au dovedit a fi doar bulgări de humă, iar viața pe pământ nu părea a fi mai bună în ciuda tuturor sacrificiilor și-atunci unui înțelept i s-a părut că l-a găsit printre niște ființe minuscule, prea mici ca să le vezi cu ochiul, dar nu era nici acolo, și-au tot săpat, și-n sus și-n jos și, nicăieri nu era.

Ș-atunci, omul, care nu putea trăi fără obediență, l-a mutat pe dumnezeu în inima lui și i-a zis suflet.

Alifii

Se aud bușituri repetate și înfundate. Mă deconcentrez pe pe montajul electronic căruia îi făceam o anamneză profundă și ciulesc urechile: Mă, să fie, ce să fie, că Fido nu latră?!!! Intrigat, ies în spatele casei dinspre care zonă se auzeau dubioasele sunete. Dinspre Costică, mai clar, însoțite de boscorodeli adânci, se aude iar hărmălaia.

− Costică?  Ce faci mă?!!!

− Au păduchi, aud un răspuns înfundat.

− Și ce… o iei la modul personal? Îi fugărești individual?

− Bat în table să pice pe jos…

− Vezi să nu-ți pice după gât că pișcă a draku’ !!!

− Mă mâncă deja… Simt niște mâncărimi și între picioare…

− Băăă, alea nu-s de pui dă găină. Ălea-s dă puicuță, mă. Le zice lăței !!! Ha!!!

*

Prin anul trei ca’ pe la juma’ se mută în camera noastră de cămin un puști de anul întâi, transferat de la Galați. L-am adoptat și, cum îl chema tot Mihail, i-am zis Miță, să nu ne-ncurcăm. Nici eu, pot a zice… dar tipul avea un libidou… de să nu zic că dădea pe-afară. Le schimba fără menajamente și într-un ritm de ne-a dat pe spate, așa că porecla s-a stabilizat la Mâță.

Într-o zi mă ia deoparte:

− Mihail, putem vorbi un pic?

− Da, bărbate. Unde-i buba?

− Draci! De unde știi?

− Era doar o figură de stil, tizule… ia zi!?

Numai ce-l văd că dă pantalonii în vine și mi-o arată:

− Iaca. Asta-i buba.

Mă ia brusc cu transpirații.

− Băăă!!! Nu-ți mai ajung muierile? Ia vezi….!

− Uită-te!

Oops!!! Nasol. Puncte roșii  cu tendințe de a deveni mici vulcani locali, năpădiseră pielea sensibilă de pe capul penisului.

− Mă mănâncă îngrozitor. Știu că tu îi faci planșele arabului acela de la medicină, nu-i zici să se uite? Poate știe ce e…

− Ce nu te duci la dermato?

− Vrei să mă omoare tata? Ca să nu zic că-ți rămâne în dosarul medical. Mai bine o tai…

− Huooo!!! Las că vorbesc cu el.  Niște spirt mentolat până una alta. Hă!, Hă! Niște vată. Ia un prezervativ și bag-o acolo. Măcar acuma, în ceasul al doișpcilea.

Plec hăhăind.

*

Mergem la babuin. Ăsta stătea în gazdă pe Sărăriei. Taică-su avea o sondă… loz!

I-o ia ăsta în mână, o sucește, o răsucește… aduce un atlas pe care scria mare: Venereal disease. Răsfoiește și ne arată o planșă color care imagina o conopidă roșie:

− Asta la tine. Faza incipentă. Netratat face mare…  Musai, extirpat!!!

Ne iau pe amândoi transpirațiile:

− Și cum se transmite… chestia aiasta? întreb, cam ștrangulat de gât.

− Only contact sexuale.

Respir ușurat

− Dar se poate lua de pe cearșaf refolosit curând… continuă dihania.

Mă uit urât la Mâță:

− Măăăă?!

− Nu m-am atins de cearșafurile tale.

− Dăi doctore , mă relaxez, dăi ceva că ne umple pe toți de bube.

− Dificil, eu vorbesc cu brietena mea de la farmacologie. Brebară ea alifia. Dar… complicat, el nu vrea mers demato…

− Mâță… atacă! nu mă interesează de unde faci rost de bani, vreau să scăpăm de chestia asta din cameră. Și dă foc la cearșafurile alea.

*

Doct, Ali explică:

− Iei tambon vata. Făcut gămăjor la degete. Luat vârf puțin alifie și tambonat atent doar be gâlma roșie. Nu dai greșit la bielea, ustura foarte tare. Dai bâna resoarbe, organism face restul. Bricebut la tine?

*

Mă știam cu administratorul căminului, îi reparasem magnetofonul, așa că Mâță și-a găsit alt domiciliu, în partea ailaltă a căminului și la etajul patru. Am răsuflat și eu ușurat…

*

La vreo săptămână eram în restaurantul hotelului Traian. Mă invitase Ali la masă ca să discutăm viitoarea noastră colaborare. Veni vorba:

− Brieten la tine… Mațe, e bine? Trecut la el?

− Mâță! Cred că da. Nu l-am mai întrebat…

− Eu uitat spune. La femeia mult mai grav.

− Adică?

− La bărbat vizibil, bulina roșie, mâncărime. La femeaia, adânc, crește ascuns. Distruge vagin, trombe uterina, uterul… diseminează. Târziu, brea târziu. Operația eroica, cum spunea doctor Ionesco.

− Să-i zic. Numai de-o mai ști care fu aceia.

− Trist. Roman brost, nu folosit prezervativ.

− Măăă!!! Ia vezi cu limbajul că nu-ți mai fac nica, și vin examenele!!!

*

Îi zic lu’ Mâță. Ăsta, ca să fie bou până la capăt, se duce la nefericită și-i dă alifia fără ai zice cum se folosește. Fătuca se pune cu picioarele pe pereți, bagă mâna-n alifie și se boiește adânc. Normal. La câteva secunde ridică tot căminul în picioare, vine salvarea, panaramă, circ.

Toți l-am luat pe „nu” în brațe și cred că beleream beleringheru’ dacă nu venea tata lu’ Mâță (nu se știe ce sculă în basculă pe la Galați) și mușumaliza tot.

Dacă mai țineți minte: dacă rămâneai repetent în anul I trebuia să dai examenul din nou. Așa că tat-su și-a luat plodul și la aruncat (a doua oară, cum m-am citit!) de data asta tocmai la Cluj, să i să piardă urma, iar apele s-au liniștit.

*

Cam la o lună, tot la Traian.

Pe la mijlocul mesei Ali mă ischitește:

− Mihail, femeia aia…

− Care, mă?

− Aia cu Mațe, cu alifia…

− Da? nu mă mai obosesc să-l corectez…

− Vindecat la ea?

− Nu știu. N-am mai văzut-o de când cu confruntarea de la Miliție. Da’ ce te roade?

− Dușman la mine. Făceam recomandare. Rezolvam broblema… discret.

***

Ultimul zbor

Cum văd că-i la modă… cu ferparurile 😉

Universul mă desfide, mai am un pic. Gâfâi amarnic și adăstez pe un colț de stâncă. Nu-i ușor, dar nimic nu-i ușor, nici în viață și nici în moarte. Scot Foster-ul și inhalez de trei ori, adânc. Simt acea tulburare, dar apoi și ușurarea din piept. Acum pot simți mirosul aerului de munte, ușor astringent de la pădurea de conifere pe care am lăsat-o în urmă și de la ozon. Ploaia s-a oprit, dar doar pentru câteva minute, căci știu că va porni din nou… Plouă intermitent de trei ani, furtuni, inundații, dar nu asta mă aduce aici, și nici că-mi pasă ce-am lăsat în vale, poate sunt un egoist, dar la final toți suntem egoiști.

Beciul prăbușit, armăturile care se ițeau din el, oxigenul care era pe sfârșite, agonia… toate mi se perindă fulgerător prin privire. Neputința unei morți demne și ștreangul, legat pe întuneric, rușinos, salvarea in extremis… Mi-am promis, mi-am impus, ca niciodată să nu mai am soarta unui șobolan îngropat de viu și iată-mă, acum, la un pas de infinit.

Mă ridic greu, picioarele umflate de la neuropatia diabetică și, mai ales, de la tratamentul la care le-am supus în ultimele zile, protestează amarnic: curaj găină, că te tai!

Aici!

Prăpastia are mai bine de cinci sute de metri. Suficient!

Un vultur mă vede și vine spre mine în picaj:

‒ Kraaah! mă admonestează trecând razant. Aici eu sunt stăpân!

‒ Vino! îi strig. Vino, să zburăm împreună. Iară nu te supăra dacă pentru mine acesta va fi și ultimul zbor!

                                                 ***

Pe când, ultimul zbor…

Elegie

Dacă vreodată în lunga-ţi cale
Te-i simţi, frate, nenorocit,
Pieptul în chinuri, inima-n jale,
Viaţa-ţi de lacrimi o tristă vale,
Ochii în plângeri de dor răpit;
Când fără soarte, fără de nume,
Te-i vede singur… dispreţuit,

Vaccinează-te!


Un singur suflet nu-i ave-n lume,
Luptând cu-a vieţii valuri în spume,
Un suflet care te-ar fi iubit;
Când fug amicii de lângă tine,

Vaccinează-te!


Când plângi de soarta-ţi trist părăsit,
Gândeşte atuncea şi tu la mine
Nici eu în lume n-o duc mai bine,
Şi eu sunt, frate, nenorocit.

Că nu m-am vaccinat!

Adaptare modernă după Elegie de Mihail Eminescu.

😉