Radiospermie (provizoriu)

Privesc dezolat la ce-a mai rămas din laboratorul de microbiologie. Tot etajul a ars. Anastasia nu pare așa de afectată:

‒ Lasă, doctore… O să refacem tot. Bine că nu sunt victime.

‒ Nu mă convinge deloc varianta asta cu scurtcircuitul. Cunosc instalațiile, erau noi, sau aproape noi, în sfârșit, asta e…

‒ Ce-ai să faci? Provizoriu te putem primi la noi, la Morfologie, sunt câteva birouri care se pot comasa.

‒ Nu știu. Cred c-am să-mi iau un concediu.

Mă desprind din strânsoarea brațului ei și mă îndrept spre ieșire.

‒ Unde te duci, mai aud din spate.

‒ Să mă îmbăt!

Telefonul se încăpățânează să sune.

‒ Alo, răspund gâjâit și cu gura încleiată.

‒ Doctore, doctore, aud o voce disperată, se întâmplă ceva, așa cum ai presupus…

‒ Cine, cine e? încerc să mă ridic din pat și o durere ascuțită îmi sfredelește capul.

‒ Nu contează, dar să știți că focul a fost pus. Aici e o situație disperată. Aaa!

La telefon mai aud câteva zgomote, parcă de mobile trântite, apoi tonul.

Încerc să refac apelul în timp ce părul din cap începe să mi se zburlească. Apelantul are telefonul închis, sau nu se află în raza…

Somnul și beția îmi sar din cap instantaneu. Caut în agendă:

‒ ISU? Doctorul Panait la telefon. Autorizație alfa doi, șapte, c mic, două sute treizeci și doi, silabisesc. Declar alertă biologică. Nu, nu este nici o glumă. O să vă las un număr de telefon. Identificați locația și izolați-o. Nu intră nimeni, nu iese nimeni. Costume. Nu vă apropiați la mai mult de zece metri, poliția să evacueze pe toată lumea pe o rază de o sută de metri. Nici o șoaptă la presă, inventați ceva banal. Voi veni și eu cu o echipă specializată, de la București. Domnișoară, ești din acest moment direct răspunzătoare, nu mă dezamăgi.

‒ Vasilescule?!

‒ După vocea asta se pare că ieri ai pus-o, se aude vocea adormită a inspectorului.

‒ Vasilescule, se întâmplă. Eram sigur că focul a fost pus. Idioții au furat mostrele. Da. E posibil ca radiospermia să se verifice. Am alertat ISU local, ia legătura cu ei, vreau să te miști cât de repede poți și să ecranezi tot. De unde să știu ce frecvențe, aluminiu. Împachetează tot ca pe o ciocolată și trimite-mi o mașină la hotel Vernet.

Mai sun odată, la Roomservice:

‒ Drăguță, vreau un kil de moare de varză. Nu știu de unde. În cinci minute să fii aici altfel mâine ai să vizitezi biroul de șomaj.

va continua

Fulgul

E o liniște suspectă. Mă scol în capul oaselor și rotesc capul încercând să pricep ce se întâmplă. Ba chiar îl scutur vrednic, de la stânga la dreapta, până simt că patul începe să danseze cu mine. Senzația de urechi înfundate persistă și nu-mi aparține, e o vătuire a zgomotelor ce vine de afară pentru că…

Afară a început să ningă, firav, dar elocvent de după tristețea de până acum, și mi-am luat de toate grijile care se adunaseră în cârca mea.

Ninge, un strat subțire de nea s-a așezat deja pe acoperișul casei și-ncă se luptă cu brazdele de pământ părând a le cotropi cât de curând, iar asta-mi aduce aminte de… desigur, știu precis că am scris-o, e p-aici, pe aici prin marasmul din folderele mele pe care scrie: „scrieri1, scrieri2, scrieri…”

Abandonez. Știu, din îndelungate experiențe, că a mă încrâncena nu înseamnă decât a mă enerva inutil, și m-apuc să-mi fac patul – creierul trebuie păcălit, cumva, cu ceva banal, sinapsele lăsate să se relaxeze, iar axonii, slobozi, să-și facă cu voioșie, dansul.

Dau o ultimă palmă, drăgăstoasă, pe perna care încă păstrează căldura capului mei înfierbântat de visele de peste noapte, și un cuvânt se întrupează, aproape material, în lumina ochilor: Dana!

Desigur!

Dana! Fata lui Ruda. Microscopul cu neutroni, acolo am scris povestioara, repede, fără pretenții, doar ca să n-o uit, și tot acolo a rămas, în coada poveștii originale.

Uite-o! n-are nici titlu, hai să-i zicem, la prima strigare:

Fulgul

Trebuia. Încă din seara de ajun se mișcase ceva, dinspre ruși, o volbură neagră care cătrănise totul în sumbre vedenii, accentuate de vaietul de moarte al porcului tăiat de bunicu în fundul curții, și de făcliile de Ku Klux Klan (în fapt doar niște lumânări rămase de pe la vreun botez) și incantațiile bahice ce-au însoțit dezmățul ritualnic.

Mâncam tochitura din carnea porcului, care încă nu murise destul, în dumicați mari, îndesând cu mămăligă și gogonele murate și stingând cu-n strop de vin negru ca sângele de pe jos, tot cătând pe sus, să-l văd. Dar se-ntuneca, iar bunica m-a tras de mânecă: Treci în casă, asta-i pentru oameni mari!

Mi-l închipuiam enorm și alburiu, cu chip de om, un moș Gerilă plutind greoi apăsat de greutatea darurilor, pe căile văzduhului, dar ce văzui de dimineață fură doar niște fumuri șerpești care se jucau de-a v-ați ascunselea printre acareturile fostului preventoriu TBC de peste calea ferată.

Era însă cu neputință să nu apară, scuturându-și barba de omăt, era în legea firii…

Numai că Dana mă necăjea. Cu pufoaica lui bunicu, de-i ajungea până la tălpile încălțate cu cizmulițele roșii proaspăt primite cadou de la moș Niculaie, dimpreună cu nelipsita creangă de alun, și cu o broboadă legată în pripă peste părul rebel, de culoarea cânepii, mă tot trăgea de mână, iar ochii verzi păreau acum că aruncă lasere de gheață:

‒ Mihai! Mihăiță, treci în casă, c-ai să răcești!

Desigur, nici n-o băgam în seamă, însă cum ieșea cam des pe ușa de la veranda din spate, ce da în bucătăria de vară: Mihai, te spun lu’ Mamaie! ajunsese chiar de nesuferit.

Ea chiar nu se sinchisea că norul, norul de ninsoare, se lăsa așteptat, taman acum, când a doua zi avea să fie Crăciunul, un Crăciun fără zăpadă, cum nu s-a mai pomenit.

În fundul curții, însă, arțarul crescut strâmb asupra toaletei din scânduri cu o inimioară decupată în loc de ferăstruică, străjerul nostru la hatul dinspre casele părăsite ale ovreilor plecați la Palestina, luase o înfățișare prea fantastică, așa cum sta cu crengile-i strâmbe și descărnate în negura crescută pe nesimțite. Și copăceii dinprejur, ba chiar și uscăturile adunate grămezi informe lângă gard, conturau acum arătări din cale afară de stranii.

Susurul aproape metalic al crengilor care se frământau și fantasmele negre ce se iveau printre ulucele gardului mă făcură să dau, involuntar, un pas înapoi, spre ușa salvatoare, de după care se ițea capul înfășurat în broboade al lui Dana.

Doar mândria mă mai ținea și gândul că Moș Crăciun dăduse drumul înainte-i la toate lighioanele stihiilor, ca să alunge din calea lui pe toți acei ce-ar vrea să afle secretul închegării lui din baierile văzduhului.

Povești la gura focului stăteau mărturie despre îndrăzneții prefăcuți în dobitoace, arbori sau stei, pentru că pândiseră din loc ascuns, ca să fure taina, iar eu gândii că iscodirea mea ar putea să-mi fie fatală. Prudența mă sfătui să intru, dar chiar atunci zării sclipind pe geamul, bine frecat mai deunăzi, primul fulg. Venise din împărăția neagră de deasupra, minuscul fluture degerat, orbit de lumina ce se strecura afară și se stinse agonic într-o picătură de apă care prinse a împărți ferăstruica și chipul lui Dana, în două.

Uitai atunci de toate fantasmele și toată înțelepciunea poveștilor străvechi și rămăsei la pândă, ca un haiduc, în negură.

Al doilea sol al fericirii mele nu se grăbea deloc. Știam însă să am răbdare…

Ușa scârțăi lugubru:

‒ Mihai? Mihăiță, unde ești? uite unde s-a tupilat… Vocea subțirică avea totuși tăria ei căci volbura, speriată, păru că dă înapoi.

‒ Taci odată cobeo… că din pricina ta… fi-țe-ar…

‒ Așa? Mă duc drept la mamaie, ș-ai să vezi tu!

Îmi venea s-o apuc de coadele scurte, greu împletite de bunica din zulufi rebeli de păr, dar rebegit de frig cum eram, tremurând tot, lacrimi de mânie, de frig, îmi împunseră colțurile ochilor, iar două nestemate înghețate se rostogoliră pe obraz.

‒ Hai! Hai în casă, nesuferitule, mă apucă Dana zdravăn de subțioară, iar eu mă lăsa-i dus, doar cu o ultimă privire, în speranța că voi mai vedea un fulg de nea.

În casă căldura, mirosul de cozonaci din cuptor, vesela agitație din bucătărie, îmi șterseră repede tristețea de-a nu vedea prima ninsoare ș-atunci am luat-o pe Dana, ne-am înghesuit amândoi în cortul incașilor încropit de mine din două pături și-o cracă de lemn, și-am început să-i citesc fetei despre apașul Winnetou și fratele lui de sânge Old Shatterhand iară, nu știu cum se face, dar am adormit.

Spre amintire:

Nu râde… citește nainte

Mi-a dat doctorița niște rețete în alb, ștampilate și parafate, ca să nu mai stau pe la ușa ei pentru temirice, mai ales că, de când m-am mutat la casă, cabinetu-i la dracu-n praznic, în capătul ăllalt al orașului.

Așaaa, deci… și încropesc eu o rețetă, cu niște antibiotice, și niște expectorante, că m-a tras curentul de-mi curg mucii kilometri și mă prezint la farmacie. Aici o prospătură, plină de ea, îmi dă medicamentele și, doct, cu o reală plăcere, îmi dictează tratamentul citind, desigur, din rețeta pe care chiar eu o scrisesem. Probabil că moaca mea devenise expresivă căci fătuca se oprește și mă atacă frontal:

– Am ceva pe nas de vă vine să râdeți?

– Nu, nu! Doar așa… îmi place cum le zici, citește-nainte!

S-a bosumflat, iar distracția asta m-a costat o savarină, ca să-i readuc zâmbetul pe buze!

😀

A plagia, sau a cita?

Iaca o discuție în care s-au vehiculat multe opinii.

Chestia asta mi-a adus aminte de Eminescu: când nimic nu ai a spune…

Asta-i boală veche. Doar să vezi recenziile, sau „cuvântul înainte”, sau prefața, sau postfața, de la cărțile din perioada comunistă și de după, care exhală sintagme de genul: așa cum zicea și „X”, conform lui „Y”, la fel ca „Z”. Dacă în perioada comunistă era de înțeles, orice asumare fiind privită cu suspiciune astfel că oamenii se ascundeau în spatele citatelor, acum, la aproape 35 de ani de „democrație”, denotă doar lipsa de idei originale, impostura și prostia.

Voi mai țineți minte lucrările (eu am avut de prezentat la treapta a II-a de liceu, la bacalaureat și la absolvirea facultății, proiecte originale) pe care le-ați făcut?

Cât din ele era inspirat din alte surse și cât a fost contribuția personală?

Compendiul nr. X – Adrian Grauenfels

https://www.academia.edu/93695791/Compendiul_nr_X_Adrian_Grauenfels?email_work_card=view-paper

Compendiul nr. X Adrian GrauenfelsIanuarie 2023

 Motto

 Dragi artiști: Nu vă temeți de generatoarelede imagini AI. Este adevărat, noile sisteme devalorizează meseria, schimbă puterea și distrug culturi și scene.

 Dar nu cumva pianul a făcut asta cu clavecinul? 

Paul Ford