Futograful

După o absență destul de îndelungată, adică de când i-am zis, tranșant, că nu-i mai repar nimic pe de-a moaca, Mirciulică Grumezea, fotograful, s-a înființat, mai acu’ două zile, la ușă, destul de vioi față de cum îl văzusem ultima oră, cu geanta profesională pe umăr și-o mutră spășită:

– Mihăiță, te deranjez doar într-o singură problemă. Plătesc cât ceri, se acoperă repede atunci când vede că deschid gura, așa că-l invit în casă. Cotrobăie prin geanta burduhănoasă, de unde scoate, ca din burta unei balene, tot felul de aparate foto, obiective, camere de filmat și, într-un final, un acumulator compact. Am pierdut încărcătorul, sau mi l-a furat unu’ la ultima nuntă, și-i de la camera aia de-ai lăudat-o pentru culori și definiție. Hai, hai de-i fă un încărcător, că-s ca fără mâini.

Ce mai era de spus. Am purces.

CIMG4507

M-a obosit oleacă…

CIMG4505

… și-mi aduc aminte cum a venit ultima oară:

Mă calcă Mircea a lu’Grumezea:

– Văleu, Nihăițăcă tare greu mai ajung la tine, de te-ai cocoțat în vârfu’ dealului.

– Lasă vrăjeala c-ai venit cu mașina.

– Da’ de unde știi?

– Păi o lătrat numa’ cățeaua lu’ Zolo. Dacă veneai pi jios te amușinau și câinii lui Teudorescu.

– Mă… că pe toate le știi…

– Hai! Intri tu, sau iese căldura. Te taxez la gaz ars.

O devenit, brusc, mai sprinten.

Se așează cu mii de precauții pe canapaua din atelier și debitează în inconfundabilul stil al liderului de sindicat de pe vremea lui Ceașcă:

– Ce frumos e la tine aici și ce cald și bine dar…

– Nici un dar, îi tai macaroana, zi!

Mă baleiază scurt și schimbă placa finuț, aproape imperceptibil:

– Mi s-a umflat un picior, văleu, iaca, trage cracul de la pantalon, am pus foi de varză, văleu, parcă a mai dat înapoi…

Ce pot face. Mă uit la picior. Umflat, puhav.

– Diabet, copil.

-Nuuuu! Nu să poate! Nu-i mai degrabă de la un nodul pe rinichiul stâng?

– Măăă, stângul are și pe frate-su nu mă aburi, ia dă mâinile. Cam vineții… ia să-ți văd schinarea… Ai mâncărimi? Când te scarpini parcă te doare?

– Apăi… cam așa.

– Tot mizerie d-aia de la Panciu bei? Dacă scrie că-i din Panciu nu-i musai să fie și din strugurii din Panciu, mă! Uită-te la tine, curg hainele, ai slăbit ce naiba-i cu tine?

– Da’ ce-am?

– Ciroză, asta ai. Ciroză uscată, se mai poate repara s-o mai duci vreo 10 ani da’…

– Am să mor!

– Ești tâmpit! Toți murim. Normal c-ai să mori. Ce să facă patria, poporul, și partidul cu o așa jale!

– Mă mai iei și la mișto…

– Păi, dobitoc mic, pre când făceai poze cu găozuri de feti mari și dansai numai în,  hmmmm, aia goală, p-atunci nu te ducea gându’!

– Ce vremuri Mihăiță… ce vremuri…

– Mie-mi zici? Tot veneau pe la poartă cu câte-un feon în brațe, că să-l repar, de-o intrat fimeia în bănuieli…

– Da. Cătușele alea din polistiren, pătucul roz…

– Cât ne-am chinuit cu luminile ca să nu lase umbre…

– Homălăul ăla de travestit pe care l-am aruncat în Căcaina…

– Ha! Alerga de nebun în curu gol printre bolovani… Ha!, Ha!

– Nebunele de pankiste…

– Huooo! Îi bolnăvicios. Ce-ai să-ți repar?

– Camera asta… uite: cum mișc firul rămân fără curent, mai să mă fac de rușine. Noroc c-am luat-o și pe ailaltă…

– Îhâ! O pușcat cablul. Acuș! Ia până ce eu îți stric camera ia întinde-te pe canapea.

Așa. Să-ți bag niște diadinamice măcar de să pasăm circulația sanguină, să  o eliberăm din aderențe și din grăsime. Treci!

Mă uit la el. Curenții diadinamici îl zguduie din dreapta-n stânga iar el stă cu ochii holbați pe ventilatorul de pe tavan. Dar nu-l vede. Privirea este întoarsă și harduri vechi descarcă imagini demult uitate.

– Mic copil, mă înduioșez:

Iaca, e timp de plată pentru toate!

***

Oglinda

O oglindă de apă. Nu văd clar de parcă privesc printr-un binoclu defocalizat.

Rotesc privirea… e acolo, stă lăsată pe un șold sprijinindu-se cu o mână în iarba care mi se pare aproape fosforescentă. Are capul ușor înclinat, părul atârnă moale, catifelat, iar ochii îi surâd.

Nu o cunosc, dar senzația de familiaritate e atât de pregnantă încât continui cercetarea:

E îmbrăcată într-o rochie de stambă cu imprimeu de maci roșii pe un fond albastru și-i văd genunchii rotunzi, roz,… urmăresc curbura lină a pulpei, șoldul feciorelnic, pântecul aproape inexistent, pieptul cu sânii ușor presați de rochie, gâtul suplu, alb și cu o arteră pe care o văd cum pulsează, bărbia voluntară cu o mică gropită, buzele mici, nerujate, care sub privirea mea se strâng, nasul cârn cu pistrui portocalii. Trec din nou prin privirea verde, malițioasă, și-i văd din nou părul, parcă abia spălat căzând cascadă pe umărul stâng.

Mă las pe spate și încerc să închid ochii, dar nu am pleoape. Lumina care vine de nicăieri mi-i ard și-atunci mă strâng în mine și încerc să o privesc din nou, dar acolo sunt doar ruine și trupuri fumegând.

Un tanc se ridică din ruine și cade greoi. Aud mugetul celor două motoare și-apoi îl văd cum înaintează, lent. Vine spre mine și încerc să mă feresc, dar nu am mușchi, nici pleoape n-am, și-l simt cum oasele-mi zdrobește, aud cum craniul, ca un ou, pocnește simt, așa, ca o durere și mă ridic din pat în întuneric și tăcere.

Perna e udă. Cearșeaful mototolit, la picioare, iar eu tremur.

Nu aprind lumina, mă duc la baie pe întuneric. Arunc adânc cu apă până ce simt că-mi amorțește fața.

Îmi trag și două palme, zdravene: Era ars tot, ce voiai să-i faci? L-aș fi ocolit, dar a fost prea aproape, n-am putut, n-am mai putut! I-am făcut, de fapt, un bine…

− Am simțit cum ai ieșit din pat. Iar coșmarul acela?

− Nu, iubita mea. Am avut nevoie la baie. Treci înapoi. Vin și eu, acuși.

Mai privesc odată oglinda și sting lumina.

În dormitor trec pe lângă masa ei de toaletă și văd rochia de stambă albastră cu maci roșii atârnată pe scaun, iar visul se întoarce strâmbându-mă.

Răcnesc:

− Cât ai să mă mai chinui! Cât?

Așa a fost și nu mai pot schimba nimic!

***

Ceară cu… personalitate

Male mannequin faces from a 1930s catalogue, by Pierre Imans.

Imagine
Imagine
Imagine
Imagine

Note the character and personality in the wax faces. Imans refused to call them mannequins, believing instead that they were a form of high art.