Locul unde dezarhivez visele mele de o secundă

Gabi (Gabriela-Mimi Boroianu) zice că eu pot scoate o poveste extraordinară din orice întâmplare banală. M-a citit! Așa cum fac femeile cu mine și eu le las… Treaba e, că trebuie să ai statut de voyeur. Amănuntul, mișcarea, secunda, sunt prietenii mei.

Acolo, unde alții trec grăbiți, eu mă opresc și absorb ca o sugativă.

Mai târziu, mult mai târziu, impresiile se sedimentează, se ordonează cumva în sertarele creierului meu și, la un declic, la o suficientă acumulare cantitativă, misterios, devin de nestăvilit, își doresc o viață proprie cu atâta ardoare încât nu mai sunt decât, umil, sclavul lor.

Mă lasă sfârșit, ca după un orgasm prea îndelung, dar cumva fericit. Fericit atunci când totul capătă un contur comprehensibil, realistic, dar în același timp diferit, cumva ideatic, ca un vis care te urmărește îndeajuns de mult încât nu-l mai poți separa de cotidian.

 

 

 

                                                           

Reclame

Orizont incert (provizoriu) I

Ne apropiem de coasta dealului. Trag ușor de hățuri iar Agata, iapa mea de patru ani, se oprește ciulind urechile și fornăind ușor în aerul rece al dimineții.  Cu un mic efort, căci implantul nu a mai fost folosit de mult, inițializez vederea panoramică. În spate, urcând poteca îngustă și bolovănoasă, îi văd pe cei patru trégheri călări ducând de dârlogi câte un cal, iar în ariergardă pe fiul meu cel mare Cyril.

Ridic brațul drept cu pumnul strâns. Cinste lui, băiatul e vigilent. Micul convoi se oprește, iar eu mă cobor de pe cal. Îmi iau binoclul și caut un loc bun pentru observare.

Așezat strategic, între patru dealuri, castelul îmi apare ca un bătrân anaconda străduindu-se, cu ultimile puteri, să ucidă o broască țestoasă. Lovitura nucleară l-a ratat cu puțin, domul central fiind doar fisurat, dar spirala zidurilor de apărare a fost spulberată în partea vestică și nimeni, se pare, nu s-a mai obosit să repare. Acum se ridică, mohorât și dezolant, din cețuri. Nici o mișcare, nici un semn. Îmi privesc cronologiul și fixez binoclul pe turnul de apărare din dreapta.

Un spot verde și două roșii. Semnalul. Ridic semnalizatorul și răspund. Doar un flash de confirmare și totul redevine static.

 

Când, a patra soție mi-a murit în brațe, la doar șaisprezece ani, și fără a-mi lăsa un urmaș, războinicul din mine a acceptat înfrângerea dureroasă și umilitoare. M-am retras, în dezonoare, pe domeniile mele așteptând să mor, încet, odată cu lumea asta care mi-a fost cămin atât amar de timp. Doar fiul cel mare m-a urmat și sihăstream de mai bine de șase ani atunci când am primit acea ciudată și neașteptată vizită.

Cyril mi-aduce dinainte un omuleț cam la cincizeci de ani ușor cocârjat, îmbrăcat într-o sutană neagră, prea largă, murdară de noroi și speriat foarte. Repede am priceput că e doar un actor prost căci privirea lui iscoditoare scanează cu colțurile ochilor, absolut profesionist, încăperea, iar de pe fața lunguiață, plină de crețuri mici, prefăcătoria și șiretenia se pot aduna cu polonicul.

− L-am găsit dând târcoale și norocul lui a fost că Cezar și Aristotel erau legați căci îți mai aduceam doar anteriul. Spune că vrea să vorbească cu un mare războinic al războaielor clone. I-am zis că nu se află pe aici nici un războinic și să-și vadă de drum, dar a insistat făcând aluzie la un semn de recunoaștere pe care războinicul l-ar avea și-atunci m-am gândit să-l aduc dinaintea ta.

− Ia spune, străine…: Ce nevoi te îndeamnă la drum primejdios prin vremile astea tulburi?

− Prea buna mea stăpână, căreia îi sunt credincios secretar și trezorier, începe mieros, pe care viteazul nostru războinic o cunoaște, m-a însărcinat cu un mesaj pe care să-l înmânez personal și de la care să aștept un răspuns, indiferent care ar fi acela.

− Și… cine este stăpâna ta, mesagerule?

− Numele stăpânei mele este Isabela.

Isabela, aaa, ce tinereți tumultoase… Prea frumoasa Isabela, la fel de alunecoasă precum mesagerul ei. Isabela maestră a artelor interzise, dar și în cea a iubirii și care, cândva, de mult, parcă prea de mult, m-a adăugat și pe mine în panoplia trofeelor sale. Prea bine! Este timpul pentru o revanșă.

Parcă citindu-mi gândurile, cocoșatul grăi:

− Deci… acesta să fie acel războinic căruia trebuie să-i înmânez mesajul?

− Este posibil. Să văd mesajul și-apoi vei vedea.

După o scurtă ezitare, secretarul face o pasă cabalistică extrăgând de sub sutană un pergament făcut sul și, așezându-se într-un genunchi, mi-l înmânează cu amândouă mâinile. Coțcar, coțcar, dar individul nu a uitat bunele maniere, desfac sigiliul și citesc:

„Dragul meu prieten, drag.” Ahh, mică și netrebnică făptură, acum suntem prieteni, ai? „Vremuri tulburi și agitate ne-au îndepărtat unul de altul, dar eu ți-am păstrat în suflet toată dragostea ta” dimpreună și cu toți banii din pungă, scrâșnesc aducerii aminte, dar și cu o doză de umor: ce naiv mai eram! „Ultimile evenimente, ce nu decurg prea bine pentru poporul nostru, atât de încercat în luptă, m-au convins că este timpul la o schimbare. Călătorului îi șade bine cu drumul.” Aha! Fugi, lașă mică! Apoi mă-ncrunt pe dinăuntru: că parcă eu oi fi mai breaz: cine s-a ascuns în capătul ăsta de lume ca să moară precum leul bătrân și rănit? Eeee? Isabelo, Isabelo, joci murdar. Special ne-ai aruncat în aceiași oală, ca să nu te mai pot refuza… „ Dar a pleca la drum  acum, când totul se prăvale în jurul nostru, ar fi o nechibzuință vecină cu moartea dacă nu ai avea un tovarăș priceput care să înlăture primejdia rea; și-atunci eu m-am gândit la tine. Neînfricatul meu spadasin, artist în ale războiului, doar tu ești acela care ar putea să ne scoată, teferi, la liman.” Așa fată dragă, periuța moale pe spinarea mea, strânge mrejele în jurul prăzii. S-apoi? Are și ea dreptatea ei. Ce-ți oferă? O aventură, poate ultima aventură, o alternativă demnă de luat în calcul hibernării letargioase în așteptarea unui deznodământ umilitor. Ai făcut tot ce-ți stătea în puteri să faci, dar nu-i de demnitatea ta de soldat să vezi cum îți mor femeile în brațe la nici șaisprezece ani încercând, în chinuri, să nască, să vezi trădarea din jurul tău care a condamnat această lume printr-un atac mârșav, sub centură, în chiar structura ei genetică. „Această aventură ar putea fi prilejul stingerii unei datorii pe care o am către tine, înzecit, căci dobânda va fi pe măsură. Nu ezita, drag prieten căci, deși nu ai nimic de pierdut, ai avea atât de mult de câștigat!

A ta, cea care nu te-a uitat niciodată, Isabela!”

*

Și-așa să-mi știi tu mie, Vasile

„Apoi… tare greu îmi vine în a îți zice, da’ n-am cu cine, măi Vasile. S-au c-am dus toți. Care încotro.

Și de ele s-o cam ales praful…

Apăi că știi, că nu iei doară să te fudulești, au și beciurile rostul lor, nu orșișine știe a le gospodări.

La desprimăvărare se scoate tot din primul beci și-o parte se dă la consum. Da, nu orcum, de să omori soldatu’…

Putinile cu brânză, untul și cașul, precum și cașcavalul se destupă și se caută de mucigai verde. Unde el o apărut se dau cepurile afară, și se desface putina. Brânza se mută din hârtia cerată în burdufuf de pânză de in, sterilizată, iară doagele se opăresc în trei ape și se lasă la zvântat, la umbră.  Roțile de cașcaval se freacă cu cârpă de in aspră și-apoi se aruncă în ceară fierbinte. Se aruncă saramura și cașul zvântat se mută în putini, cu saramură nouă.

Se coboară apoi în al doilea beci și se verifică porcăriile. Carele sunt atinse de mucigai verde se scot afară, se freacă cu cârpa de in, se opăresc și se dau la consum.Care sunt atinse de mucigai alb se verifică de tărie și, de-s coapte îndeajuns, se scot și ele la consum. Mezelurile, încă moi, se răzuiesc de primul strat de mucigai .

Nu se desigilează al treilea beci până ce nu s-a dat cu foc de pucioasă în primele două iară oamenii să fie proaspăt spălați și cu haine curate.

Vinul de un an se trage în butoaie curate, iară cele se scot afară. Sticlele se rotesc, cu o mișcare bruscă, la sfert de grad. Șampania se ridică în fund, se rotește, brusc, la juma de grad și-apoi se așează în rastel.

Se face o degustare, prin sondaj, iar acolo unde se constată o înrăutățire a calităților organoleptice, tot lotul se scoate afară.

Specialistul cramei desigilează și al patrulea beci și verifică starea grânelor. Se scoate tranșa pentru anul în curs și se aduce cea următoare. Pesmetul se împrospătează, apoi se sigilează atent.

Se pune foc de sulf la gurile de aerisire și se lasă să tragă două zile cu ușile beciului deschise, apoi se lasă la aerisit încă două zile și beciul se sigilează de jos în sus.

… ș-apoi, măi Vasile, ce să mai afumi, că-s beciurile goale. Tot au luat, ca  niște parveniți ce sunt, da înapoi n-au pus nimica. Doar grânele ce-or rămas, c-or zis că au pâine la tavă, și nu le trebuie.

Să nu-ți zic, măi Vasile, că mă doare sufletul, că nici oșteni de hrănit nu mai avem…

Avem, acum, o armată de profesioniști, o mână de oameni, mercenari, carne de tun pe care-i trimitem prin războaie streine… de mănâncă chipsuri niște carboave din cartofi uscați și sărați, vai de steaua lor. Când pleacă, se duc ca la Verdun.

Am vândut tot, și ce aveam și ce n-aveam, și sufletul copiilor noștri, doar până ce n-au priceput și-au început să fugă, și fug, Vasile, se pustiește țara ca de la o molimă.

Și mi-e dor, Vasile, de vremurile alea când mă întâmpinai cu brațele deschise, în prag de Crăciun:

− Bine ați venit, Domnule Căpitan!  Nici unde nu o să găsiți loc mai bun și, mai curat, și oameni mai muncitori și mai veseli.

− Bine te-am găsit, Vasile…

Îmi zâmbește larg, iar crețurile din colțurile ochilor se adâncesc, privirea lui parcă mă străpunge și gâfâi, mă sufoc…

Mă regăsesc în pat, săltat în coate. În cameră s-a făcut frig, iar afară se prelinge o geană de lumină.

Surâd visului și-aprind focul în sobă.

Rutina dimineții mă acaparează și, după ritual, cu ceașca de cafea aburindă în față și țigara în colțul buzei, încerc să refac filmul.

Dar nu mai e, ce-a fost. Doar frânturi de amintiri trunchiate, dar el este, încă, acolo.

Sorb din cafea:

„ Și, ia zi tu, Vasile, care-i cel mai fin și dulce șoric?”

„Ăla de pe pe muntele lui Venus, vine, prompt, un răspuns, dar ai grijă, pârpălește bine, înainte, ca să nu-ți intre floacele în nas”!

***