Pierdut, pierdut, pierdut.

Mai întâi s-au stricat locatoarele, apoi propulsia a început să-și facă de cap, iar acum habar n-am unde mă aflu. Configurația stelară nu-mi spune nimic dar, dacă e să mă iau după datele de la astro-fizică, am picat într-o galaxie bătrână. Foarte bătrână, aproape de-o seamă cu explozia primordială.

Mă târâi doar cu motoarele de impuls spre sistemul cel mai apropiat.

Silențios, o altă navă mă depășește. Nici un salut, măcar din politețe… deși am încercat pe toate frecvențele. Mărunțesc între dinți câteva cuvinte de bine. Pe de altă parte simt că mi se ia o piatră de pe inimă.

Înainte!

O gigantă roșie  stă ca o bornă de hotar la capătul acestui sistem solar. Nici un semn de civilizație.

Trei bule translucide trec agale pe lângă mine. De data asta sunt pregătit. Transmit apel de ajutor în toate limbajele pe care le găsesc în lexicon.Una din ele tremură un pic, de parcă nu ar vrea să se despartă de suratele ei și ia curs paralel cu al meu:

− Ce navă ciudată, străine? traduce cu greu lexiconul. Nu cred să se găsească cineva să repare hârbul ăsta, mai aud ceva ce pare a fi un râs badjocoritor.

  Strâng din dinți. În felul ei, bula are dreptate:

  − Puteți să-mi ziceți unde e cea mai apropiată planetă locuită? Poate totuși s-o găsi cineva să-mi cârpească hiperpropulsia…

  − Cea mai apropiată, și singura, e doar Planeta cu Cinci Fețe, dar acolo te poți întâlni doar cu destinul. Într-acolo merg și eu. Adio, ciudatul meu străin.

  Se alătură celorlalte și se pierdură în noaptea spațiului.

*

Nava mi-am lăsat-o la reparat și am cedat curiozității și insistențelor unor localnici care-și zic „cei bătrâni” de a vizita „Orașul cu cinci porți”.

De pe orbită am descoperit că este unicul oraș al planetei. Fortificația în formă de pentagon, cu câte o poartă centrală pe fiecare latură, adăpostește o eterogenitate de construcții  și de străduțe care dau într-un amfiteatru central.

Fiecare poartă are o corespondență cu cele cinci luni care orbitează în jurul planetei și cu o simbolistică pe care n-am reușit să o deslușesc. Tot ce am putut afla despre „Orașul cu cinci porți” a fost că fusese ridicat de o civilizație maiestuoasă, prima născută de după apocalipsa care nimicise Edenul și din care se născuse universul nostru acum miliarde de ani. Acum stă stingher într-un imens deșert roșcat care a cuprins întreaga planetă.

Cinci spațioporturi câte unul pe fiecare lună, cinci tabere de tranzit, cinci etape de decontaminare… aici totul pare a fi multiplicat cu cinci. Desigur, nu am voie să cobor cu naveta decât în campusul corespunzător lunii care m-a acceptat pentru reparații.

Campusul e, după cum îi zice și numele, un conglomerat de rulote și corturi unde găsesc cu greu un pat, ca să mă odihnesc până  a doua zi când va trebui să înfrunt pe jos câțiva kilometri de deșert, singurul mod de a ajunge în oraș.

Poarta de sidef  își merită numele, strălucind  în soarele spre apus precum o perlă. În fața mea două uși cu o incrustație complicată se deschid maiestuos. Intru și-mi înfrânez dorința de a mai privi odată deșertul roșcat.

Noaptea se lasă, aproape brusc, și cele cinci luni luminează un labirint întunecat de străduțe și case fără de ferestre și uși, paralelipipede gri.

De sub un portal o umbră se desprinde. Sub pelerina gri se poate ascunde o ființă omenească, dar din tăietura triunghiulară a glugii mă privește doar o mască.

O față imobilă parcă sculptată în smarald.

*

  − De unde vii? întrebă umbra. Glasul era grav și rostea cuvintele Limbii Vechi, o limbă vorbită peste tot deși cu o origine necunoscută.

  − Din sistemul lui Sol.

  − Un soare galben. Și ai intrat pe poarta de sidef. Mantia se înfioră ca și cum n-ar fi acoperit decât un vârtej.

Mă apropii. Pricep de ce masca părea sculptată în smarald. Ca un ochi, o piatră verde strălucea în mijlocul feței de metal polizat. Parcă pictate, două buze senzuale păreau să mă desfidă.  Înțeleg, repetă umbra, porți masca palidă. Și ai intrat pe poarta de sidef. De pe Sol ai zis?

  − Doar luna galbenă m-a primit pentru reparații așa că a trebuit să cobor…

  − Nu-i nevoie să te justifici.

  − Și nu port nici un fel de mască, mă burzuluiesc.

  Un șuierat uimit trecu printre buzele ei încremenite:

  − Fie, zise ea.

Glasul părea atins de o tristețe melancolică. Limba Veche, aproape cântată, evoca milenii de șlefuire.

„Ciudată întâmpinare? Am și încălcat vreun obicei? Poarta de sidef să fie o poartă interzisă? “ Abia acum realizez că nu văzusem pe nimeni nici în fața mea nici în urmă…

  − Presupun că mergi la un prieten iar eu te-am inoportunat… aceiași tristețe.

  − Vin de departe, simt o concediere și încep a mă enerva. Mi-e foame și sete și după ce am traversat deșertul pe jos sunt realmente istovit. Am la mine lucruri care au preț peste tot pe unde am fost. Voi putea să răsplătesc mărinimia unei gazde.

Piatra de smarald scăpără în lumina unei luni. Buzele de metal gravat par a zâmbi.

  − Am auzit de astfel de lucruri, zise masca, dar aici nu se potrivesc. Nu vei avea nevoie. Nu știi că te afli în orașul cu cinci chipuri, străine? O planetă, o poartă, o mască pentru fiecare dorință. Aici vei găsi ce cauți!

  − Te rog să mă conduci la un han, undeva unde să mă pot odihni până mâine.

  − Priveste masca mea cu atenție, și păru a se întuneca. Eu nu pot să te însoțesc. Doar port masca de smarald. Vei întâlni măști care să-ți fie mai binevoitoare.

  − Mulțumesc și pentru atât, dau să-mi continui drumul…

  − Sol, murmură masca. Fie! Cred că această mască nu ți se potrivește. Încă mai poți să o schimbi.

*

Masca se îndepărtă maiestuoasă. Din nou singur și mai pierdut ca printre stele. Voința mea se topește în spațiul acesta, claustofobic, cu străduțele sale înguste, cu clădirile oarbe cărora cele cinci luni le amestecau umbrele într-un caleidoscop halucinant. Mintea mi-o ia razna și realizez că Limba Veche ar putea avea alte înțelesuri decât rudimentara traducere a Lexiconului, că gândirea, obiceiurile, istoria cetății erau altele și nu știam nimic despre locuitorii ei. Că ei nu știau nimic despre mine, că îndepărtata mea lume nu era decât un nume, că pentru mine, ei nu erau decât un spectacol de măști sub lumina lunelor iar în ochii lor, posibil, o dihanie cumplită, ivită dintr-o junglă străină și că s-ar putea să nu am niciodată ceva în comun cu locuitorii orașului cu cinci fețe.

Nu m-am născut, ca ei, în incinta cu porți deschise către deșert, către fluviile de nisip roșcat și, abia vizibilă departe la apus, într-o spumegare de căldură, către întinsa mare uscată, abis de pulbere impalpabilă pe care plutesc, rătăcitoare, cristale cu muchii precise.

 Lumea mea e mai tânără, are încă culmi semețe, ascuțite ca niște pumnale iar mările sunt încă pline de apă.

Mă scutur leolin, conștient de puterea tinereții mele, de ciudățenia mea acolo, de barbaria mea, de faptul că sunt doar un bloc de piatră informă, un șuvoi impetuos necunoscând blândețea marmorei lustruite, liniștea apelor de șes.

Un rătăcitor, ca acum prin labirintul străduțelor înguste, singur mereu, mulțumit în singurătatea mea atât de liberă.

Și faptul fusese plăcut în toți acești ani duși. Fusese plăcut să hoinăresc printre lumi, ducându-mi nimbul de legende, lăsându-mi sămânța spre îmulțire prin porturi pe care apoi le salutam cu gesturile celui care se mărginește să treacă. Fusese frumos, cumva măreț… dar nu aici.

Ceva mă desparte de lumea asta, de calmul ăsta, bunăvoința superioară, ceva ce nu are nume, ceva cu neputință de descoperit, ceva care-mi pune o ceață translucidă peste ochi.

Dau capul pe spate. Pe cer cinci Lune, desenând o coroană de lumină. Fiecare dintre ele scotea o notă curată, o culoare strălucitoare și rece, o lună pentru fiecare poartă, Luna de aur, Luna de diamant, Luna de smarald, Luna de rubin și Luna de sidef …

De sidef, o stea palidă, un șancru în noapte, un ochi închis, sinistru.

*

Pășesc încet și zidurile se înălțară deodată în jurul meu precum niște faleze, bolțile se închiseră deasupra capului și parcă niște valuri se năpusteau acum într-un neașteptat iad de spumă lătrătoare, nesigură, peliculă subțire de apă și săpun pocnind fără zăbavă sub suflarea aeriană a unei guri fragile.

Sub cele cinci luni, bântui pe alei cu arbori seculari, pe stăduțe întunecate, ici colo luceau măști, zburau efemere mantii de frunziș, insecte rotindu-se în ritmul scărilor în spirală desfășurate în largi corole cristaline, crescând și desfăcându-se într-o proliferare minerală.

Iată cuvântul!

Mineral. Noaptea era minerală. Planeta era minerală, ca și Lunele de pe cer, ca și cele cinci porți ca și consonanța metalică a vocalelor Limbii Vechi, ca și sideful însuși, un soi de carne pietrificată și fosilizată de secole fără număr… dar care mă face să fiu viu.

Simt sângele bătând în tâmple și căldura mușchilor, netezi sub piele și-mi trec mâna peste fața arsă de vânt și de soare, încă palidă din pricina lungilor zile petrecute în spațiu, simt în nervii mei de animal tânăr, perii scurți ai unei bărbi crescute, încă invizibilă, dar lungindu-se parcă sub degete conform mecanismului necurmat al vieții.

Ce se afla dincolo de măștile lor? O perfecțiune rece, definitivă? Niște forme de nisip gata să se prăbușească sub presiunea unei priviri indiscrete, sau muchii tăioase se cristal ori lustrul plăcut al unui metal în potriveala unei populații de angrenaje, dinte pe dinte, scripeți gingași?

Erau ființe de carne, sau mașini de sărbătoare, cu rotițe sensibile?

Sau purtau sub mască o altă mască, alta și alta, la nesfârșit, înșelând și inșelându-se, ignorându-se, pierzându-se în întortochelile de nepătruns ale unui labirint intim?

Sau masca nu e decât o podoabă, atât de veche încât fusese uitată de tot.

Mă încrușisez cu măști singuratice cu măști de smarald care se înfiorară la vederea mea protejându-și nestemata cu pelerina, cu măști de diamant, arogante, care treceau în grupuri mici făcând remarci irevențioase, cu măști de rubin care încercară a mă prinde în dansul lor zglobiu…

Măștile puteau, trebuiau să fie niște semne, simboluri corespunzând unui statut social, vreunui sistem de caste, iar unele contacte trebuiau să urmeze unui anume ritual.

Brusc, străduța dă într-un spațiu deschis. În față dansau lumini.

Sunt doar reflexiile unei mulțimi, jocuri de culoare pe măști și legănata pâlpâire a mantiilor, ca tot atâția sâmburi de foc.

Esplanada nu era decât o întindere de nisip, firele îmi par cea mai gingașă lucrătură văzută vreodată deși nu era vorba de pulbere, ci mai degrabă de o pânză curată și moale ca un vast fund marin, inert, ciudat modelat, de o întindere îngustă, dar simbolizând depărtări fără veste adunate la un loc.

Un tremur îmi cuprinde carnea căci ea simte că nici un om viu nu ar putea ajunge la celălalt capăt al espanadei.

*

 O năframă stacojie se umflă, sări și explodă în mijlocul arenei de nisip, un șuier de încuviințare, cuvinte retezate pe care mi le traduce Lexiconul și încă ceva. Sclipire. Un vârtej agil, o urcare nemișcată, în vreme ce muzica lua naștere, în vreme ce lucirile dansau.

Părea că nisipul cenușiu putea sluji drept ecran, căci lucirile țâșniseră pe neașteptate, din nimic.

Realizez că sunt însuflețite de o viață a lor, aidoma sunetelor ce păreau să evolueze prin spațiu, chiar în mijlocul esplanadei, fără ca să pot desluși nimic aducând cu un instrument.

Masca de smarald era unul iar ce putu-i vedea pentru o străfulgerare, masca de rubin, goală, netedă, dar expresivă în mișcare părea că imploră și de vreme ce nu-i cunoșteam cuvintele limbii tăcute, în mine se născu o înduioșare, în adâncimi pe care nu mi le știam, pe care nici o operă de artă nu mi le clintise încă, acolo unde nu ajunsese încă nici un sentiment uman.

Cineva îmi atinse brațul, dar eram prea profund, prea încleștat în viziunea care mă bulversase .

Lucruri ce n-ar fi putut fi spuse, nici zugrăvite, nici chiar extrase din metalul cu cea mai fină granulație, lucruri tainice ivite fulgerător din nisip, potrivit legilor jocului cu spațiul, un dans, dar cuvântul era grosolan, neajutorat în fața senzațiilor.

Mă apropii atingâd cu cizma nisipul esplanadei, încercând a prinde în dezlănțuirea mantiei de rubin, mișcarea unui corp omenesc.

Așteptarea-mi fu zadarnică.

Mantia nu era decât o flacără, o pensulă jucând pe ancestrala pânză a nisipului și zugrăvind pe ea conture efemere.

Contururi ce erau cuvinte.

Gândul crescu în mine în timp ce-mi ridic privirea către lune care păreau acum să scrie un alfabet ceresc.

Simțeam în qu pro qua-ul gesturilor succesive o limbă, o frază, un poem, o incantație poate și rotindu-mi privirea realizez ce așteptau cu toții: un semn din partea Lunelor, sau închiderea unei porți, scoaterea unei măști sau creșterea , din nisip, a unei plante monstruase, singură vegetală a lumii minerale, cristaline, bântuită de pulbere și răsfrângeri…

 …și brusc, ca un declic al unui releu încăpățânat, încep să văd și, pe retina interioară se prelinge un pârâu, o cascadă apoi un fluviu. Dansatorii erau oceanul, iar când se lăsă gerul fură banchiză, sau mai curând ultima lor încremenire, fața iar neîntinată, pentru totdeauna netezită, a unei mări fără furtuni, asemenea unui bloc de sticlă.

Căci mișcările sleiră în încremenire. În arenă mai rămase doar masca de smarald are păru a se topi pe fața pelerinei lunecând precum o frunză moartă, dar topindu-se de îndată, redusă la spectrul nervurilor, ele însele mistuindu-se înainte de a atinge nisipul și pe obrazul incert izbucnind într-o culoare palidă, gălbejită, o mască de sidef.

Brațul îmi fu atins a doua oară:

− Dansezi străine?

− Nu, răspund cu un glas uscat pe care nu mi-l recunosc.

O mască de aur neted, fără cea mai măruntă podoabă, ca o piatră legendară ce cunoscuse mângâierea aerului și apei îmi atinsese umărul.

Mantia se învioră sub un vânt inexistent, iar eu aud, percep un sunet ciudat, ca un hohot de plâns repede înăbușit:

− Oh! Nu dansa străine. Încă nu. Nu acum. Mai gândește-te. Masca pe care o porți…

− Dar nu port nici o mască…

Pelerina cu mască de aur îmi cuprinse brațul. Nu îndrăznii a-mi coborî privirea căci atingerea nu luase sfârșit și poala mantiei întârzia pe încheietura mea.

Îmi desprind privirea de fața de aur și văd ceva ca o rază țâșnind dintr-una din Lune, din cea gălbejită, din Luna de sidef, sau era doar o părere, și raza rătăci pe esplanadă, și tăcerea se făcu mai grea, și nemișcarea submarină, abisală și… era de conceput?… da, mantia întinsă și până și masca se chirciră, se turtiră, se amestecară cu pulberea, și clipi de câteva ori și nimic nu se mai afla acolo în afară de lacul de nisip.

*

Masca de aur avu un spasm, iar strângerea pe antebrațul meu crescu:

− Urmezi tu, următorul dans… nu pot, nu pot să te las.

Deja marcat îmi întorc privirea. Oare ce se ascunde sub mantia aceea, ce chip protejează masca de aur? să fie o ființă asemenea mie, sau o himeră o ideație a unui creier prea solicitat.

În esplanadă un vârtej prinse-a se porni și parcă nu mă mai simt. Vârtejul e hipnotic, mă atrage într-un dans care brusc mi se reliefeză în conștiință. Mă smulg, mă zbat, dar pelerina de aur mă reține.

Un sunet de dezaprobare se aude dinpre ceilalți spectatori. Pelerinele se unduiesc apropiindu-se, hotărâte să ducă ele până la capăt un ritual absurd.

Și-atunci masca de aur îmi cuprinde fața în palme:

− Ești doar al meu, și simt cum ceva se dizlocă, cum pielea devine fluidă și în incantațiile pelerinelor ceva ca un suflet mi se smulge dansând pe esplanadă.

Luna galbenă clipește obscen, lama de lumină galbenă baleiază esplanada, căutând, căutând și mulțumindu-se în final cu himera de bronz descătușată din mine.

Totul se stinge. O noapte violetă se pogoară printre pelerinele ce părăsesc espalanada. E liniște, iar eu sunt mort.

Și-atunci irizații de aur îi rup masca și întrevăd un chip, un chip nepământesc, dar, oh, cât de frumos. Valuri, valuri de pulbere de aur, ne înconjoară și simt o conștiință nouă, blândă, cuprinzându-mă, reîntregindu-mă.

− Iubitul meu, din mine jumătate, mai bine decât moarte.

***

Spirite, mici, vioaie și obraznice agită turbulențe adânci.

Fiori de palide petale răsar de prin ierbare mucegăite țintind, cu nerușinare, glande provocatoare.

Zăpezi uitate prin munții de cleștar ai spulberatelor mele vise își coboară urechea la al văzduhului geamăt încropind avalanșe de tulburi senzații.

I don’t know who speaks, I don’t know who hears me while the stallions, with myself, whinnies!

Și e deja iarnă…

Un tânăr bărbat intră, cu pas hotărât, într-un magazin de bijuterii și cere să-i fie arătat cel mai frumos inel. Bijutierul privi atent persoana din fața sa și apoi scoase un inel aparent modest:

− Domnule, umilile mele cunoștințe îmi spun că acesta este inelul perfect.

Tânărul privi în lumină inelul:

− Este extrem de scump. Da! Este perfect! Privi către bijutier: Este pentru mama mea. Azi e ziua ei. Știți, șopti tainic tânărul către bijutier, mama a avut o iubire, iubirea vieții ei, iar el a greșit. A fugit ca un laș și i-a zis mamei să mă avorteze. Erau vremuri grele…

− Adevărat, grăi și bijutierul. Cumplite.

− Dar, pe când altele se duceau la doctori, mama m-a păstrat în pântecul ei. M-a născut, m-a alăptat și crescut și poate n-ar fi reușit până la capăt dacă o persoană misterioasă nu-i trimitea, lună de lună, un mandat poștal. Am tot căutat acea persoană și când aproape renunțasem, o domnișoară mi-a zis o poveste. Cum c-ar ști ea pe cineva care după o căsătorie din interes, văzând că soața-i stearpă, s-a dus la orferinat și a adoptat o fată, care crescând și-n curiozitatea tipic feminină a găsit ascunsă-n podul casei o cutie plină de chitanțe. Ea nu a mai spus asta la nimeni. Doar mie… și-aici va rămâne-n veci. Următorul inel, pe care-l voi alege eu, va fi pentru fiica domniilor voastre.

De după ușă apare o tânără domnișoară iar bijutierul are o tresărire

Alese un inel simplu, subțire, și cu un singur diamant, mic, ca o împunsătură de ac:

−Și-acum mă las într-un genunchi, în fața ta, tată, și-o cer de soție pe Crizantema, copilul tău. Crin, vino te rog.

De după ușă apare o tânără domnișoară îmbujorată.

Bijutierul îi privi pe cei doi cu mândrie:

− Nici o bucurie nu este mai mare decât să vezi că ai parte de un asemenea ginere și fiu. Primește binecuvântarea mea și copila de soție.

Bărbatul pune inelul pe degetul fetei apoi o ia în brațe și-o pupă cu foc, iar bijutierul, zâmbind în barbă, își frecă, fericit, mâinile:

− Așaaa! Totul rămâne în familie!

( 27 Decembrie 2015 12:40, după o idee de pe Facebook)

Scriam deunăzi pe Twitter:

„Clinică particulară, programare la ora 15.45. 350 de lei.

Ce spune asta? Spune că prestează și la stat. Nu se mai satură de bani, ce draku o fi făcând cu ei că n-are casă, n-are masă, dimineața la Policlinică, după amiaza la Clinică, seara se culcă și-a doua zi… de la capăt.”

Și asta-mi aduce aminte de-o pățanie din facultate.

Era prin anul trei, parcă, pentru că țin minte că stăteam în gazdă, căci fusesem dat afară din cămin pe motiv de magnetofon, Getro Tull, Frank Zapa și cablu cu dulie înșurubat în fasungul de deasupra chiuvetei.

Pre când luam bursa ne adunam pe găști și „spărgeam” câte-o crâșmă, c-atâta bucurie avem și noi între două pârjoale cu cartofi și-o zeamă lungă la cantina Tudor Vladimirescu. Eram în vârful Copoului la Casa Vânătorului, la un Cotnari și niște cârnați de mistreț cu garnitură. Ne amestecasem cu alte găști de studenți, de pe la Universitate, se făcuseră bisericuțe în care se discuta aprins cestiuni importante, de la clitoris la găuri negre, când apare șeful de local, se urcă pe mica estradă a orchestrei, bate din palme cu familiaritatea gestului îndelung repetat și grăiește mieros și parșiv: „Ora zece copii, ora închiderii. Hai! În cinci minute să nu mai văd pe nimeni.”

Nu privim „disperați” căci noi abia ne încinsesem și-dată un băiat își dă zgomotos cu palma-n frunte:

̶  Bă, vreți să mai beți?

Eram vreo cinci în bisericuța creată ad-hoc pe motive de filling spiritual.

̶  Vrem, Măria Ta! răspundem noi într-un cor.

̶  Atunci, după mine, oștenii mei!

Coborâm spre Sărăriei, o luăm pe niște străduțe întortocheate, beznă, doar o Lună la un sfert ce ne mai lumina drumul, dar amicul pășea voios cu determinarea omului care-și știe calea bătută.

Ne oprim în dreptul unei case din secolul trecut (secolul XIX- n.a.) dar îngrijită și impozantă, iar tipul sună la poartă:

̶  Aici stă doctorul Stafie, sss, ciocu’ mic, stați mai în spate, vorbesc eu cu el.

Apare un ins scund, rotofei, și cu mustață, un Mario în carne și oase, cum aveam să realizez mai târziu când am exclamat în timpul jocului: să fiu a naibii, pe tipul acesta îl cunosc de undeva!

̶  Cine e, la ora asta?

̶  Eu, Alex.

̶  Aaa, iar te-au dat afară de la Bolta rece…

̶   De la Casa Vânătorului, dar nu contează. Sunt cu câțiva amici și-am promis că le-arăt beciul matale.

̶  Promisiunea trebuie onorată, nu-i așa? exclamă omulețul, altfel ai să zici la lume că-s  Titircă inimă rea. Îs mulți?

̶  Câțiva acolo, nu facem pagubă mare…

Întrăm în curte cu inima cât a purecelui căci aventura devenea din ce în ce mai gotică, și, în șir indian îl urmăm pe Mario care ocolește casa și se oprește în dreptul unei uși, moșmondește la câteva lacăte ruginite, o deschide și grăiește către Alex:

̶   Mai departe te descurci, că eu intru-n gardă la doișpici, măcar o oră să dorm.

Coborâm niște trepte înguste, în spirală, iar unul dintre noi șoptește cam gâtuit:

̶   Unde dracu ne duci, măi Alex?

̶  În paradisul infernului, grăiește apoteotic acesta și aprinde lumina.

Ni s-au muiat genunchii: Beciul, spațios, în arcade de cărămidă roșie, arăta ca un Shop la care beleam ochii prin vitrină, tânjind.

Pe rafturi din scândură negeluită adăstau zeci de sticle cu whischi, votcă, rom cubanez, dar și butelci cu vin de toate soiurile. Stivă cu cartușe de Kent, Marlboro, Dunhill și Rothmans, mai alături casetofoane japoneze, mixere de bucătărie, oale de inox, din tavan atârnau șunci și jamboane de porc, în spate de după o draperie din tifon, roți de cașcaval, putini cu brânză la burduf și câte altele, în mijloc o masă rotundă, de tarot și alte activități păgâne, cu câteva scaune desperecheate de jur împrejur, iar într-un colț un pat acoperit cu o cergă mițoasă.

̶  Chiar că-n paradisul lui Scaraoski ne-ai adus, exclam siderat.

̶   Stafie îi doctor chirurg de mațe, și cică-i bun în meserie.

̶   Quod erat demonstrandum! rotesc demonstrativ mâna. Băieți, zic că ne-a pus dumnezeu mâna-n cap. Atacați!

Trei zile-am răposat acolo, lumea reală dispăruse undeva într-un neant iluzoriu și-am mai fi stat dacă nu apărea Stafie de la mațe și-ar fi pus picioru-n prag:

̶  Afară cu voi, c-alfel am să vă am pe conștiință.

                                                                                        ***

La ușă o cuconiță spălată, cu niște hârtii în mână, iar în spate un ins cu moacă de Gică de la sculărie.

̶   Mai aveți un apartament pe Lirei 12…

̶   Da, zic.

̶   Figurați la noi cu neplata facturilor pe 3 luni. Fie plătiți acum, fie vă decuplăm.

̶   Stai oleacă, domniță. Contractul e pe numele chiriașului, el e bun de plată .

̶   Persoana a refuzat să plătească așa că l-am deconectat, dar cineva trebuie să plătească, adică dumneavoastră, ca și proprietar.

̶   Nu plătesc nimic!

̶   Atunci o să vă deconectăm, și-i face semn lu’ Gică, care scoate niște scule din geantă.

̶   Băăă! îi zic, dacă mânuțele alea ating contoarul n-or să mai atingă după aia nimic, și scot securea de după ușă.

Ăsta holbează ochii și face-un pas lateral și-odată aud din spate:

̶   Să le dăm banii oamenilor, să fim corecți!

Nevastă-mea cu portofelul meu în mână. Îmi ies din fire:

̶   Tu ce drak’ te bagi în seamă pe banii mei?

Și… mă trezesc nervos.

Afară-i beznă, doar un câine scâncește-n lanț, e trei de noapte, iar eu-s în capul oaselor șucărit foarte:

„Ăia, ca ăia, își făceau meseria, dar tu, fimeie, pă tine ce te mânca în cur?!!!”

😀

Dorel se întorcea acasă după o zi grea la muncă.

Nu era vina lui, țeava de gaz nu era trecută în planul urbanistic, ce vină avea c-a dat cu cuva excavatorului în ea și… Tot ronțăind gânduri rele nici nu simți că se-ntunecă. Trecu prin gangul din spate, ca să nu ocolească juma’ de bloc când i se păru că aude ceva.

Da.

Din spatele ghenei de gunoi se auzea un geamăt ușor. Simți un frison pe spinare, dar, după ce-ai lăsat un cartier întreg fără gaze, după o explozie de pomină, parcă alt curaj ai.

Se apropie, totuși, precaut. În spatele containerului se vedea o mogâldeață și de-acolo părea că se aude scâncetul. Se coțopăni și trase containerul mai deoparte. Era o fetiță, cu genunchii strânși la gură care-l privea temător.

-̶   Vino! Nu am să-ți fac nici un rău, spuse Dorel, în timp ce se apropia cu mâna întinsă.

Fetița se ridică în picioare, deschise o gură mare și-l înghiți pe Dorel.

Dorel sări în șezut. Beznă. Dar se simțea. Își trase două palme și întinse mâna după veioză. Lumina descoperi aspectul casnic al unui dormitor și bătăile inimii lui Dorel se domoliră.

Acasă.

Dar cum am ajuns?

Iar evenimentele se prăvăliră din nou peste el.

Se făcu mic pe canapeaua de o persoană și scânci:

̶  N-a fost vina mea!

Ignorând suferințele lui spirituale un ghioțăit de mațe îl trimise direct la frigider: niște brânză, o bucată de cârnat… Mâncă avid și parcă se simțea mai bine.

Îl cuprinse o moleșeală plăcută și se așeză în pat.

„N-a fost vina mea”.

Adormi.

Sus, în colțul tavanului, se văzu o mișcare. O bucată de tencuială se mișca, apoi a căzut pe pat.

Mai întâi a apărut un picior, apoi, pe măsură ce împingea în tencuială, un păianjen.

Era monstruos, și sări pe fața lui Dorel.

Dorel se zbătu în pat, prins în virtualul său vis, sări în picioare și exclamă:

̶   Așa nu se mai poate!

Se uită la ceas: 3 de noapte.

La poliție un ofițer picotind:

̶   Am venit să mă predau!

Acesta devine, brusc, activ. Șoptește ceva la casca din ureche.

Doi subofițeri coboară abrupt scările și, la o grimasă a ofițerului de serviciu, îl umflă pe Dorel și-i pun cătușele.

̶   Cine ești?, întreabă ofițerul

̶   Dorel, incendiul, doar știți… Totu-i din vina mea.

Ofițerul zâmbi:

̶   Ce ne faci de-astea la trei dimineața?! Luați-i cătușele.

Apoi: Sunt trei luni de când s-a dat soluția definitivă în cazul exploziei, n-ați avut nici o vină. Ca la armată, ați urmat ordinele.

̶   Trei luni?

Polițistul schimbă o privire scurtă cu cei doi subofițeri, care-l încadrară.

̶   Dragă domnule, Culpa ce-o resimți e falsă, un psiholog îți poate veni în ajutor…

Dorel ieși din sediul Poliției nelămurit. 4 dimineața, sună la un taxi. Acasă patul desfăcut, s-a întins în el și și-a pus mâinile pe piept.

„Trei luni?”

Pe neștiute, o fetiță în rochie cu volane gri, se așează lângă el.

Dorel zâmbi unei amintiri.

Într-un colț de cameră cade o bucată de tencuială. Mai întâi un picior, apoi tot.

Un păianjen monstruos coboară și Dorel deschise ochii.

***

Coboram vijelios dealul cu gândul că, dacă nu profit de aparenta acalmie, o să înceapă din nou să plouă torențial, și descopăr că nu mai am frâne. Intersecția cu bulevardul se apropia vertiginos așa că, în disperare de cauză, am înfipt călcâiele în asfaltul drumului, cu oarece regrete pentru sandalele cumpărate în primăvară.

Scuterul a oprit la mustață și, când să respir ușurat, din spate vine altul, aparent cu aceiași problemă. Cat să mă feresc, ce să ferești, dihania-i grea nu se lasă urnită așa, cu una cu două, și-atunci mă așez travers, cu un umăr înainte, pregătit pentru impact, și privesc mai atent către nefericitul care venea peste mine.

Eram eu, fără de inspirația cu călcâiele. Veneam vijelios din urmă și cu ochii holbați.

Eu am trecut prin mine și-am intrat în intersecție direct în botul unei Skoda, care-a spulberat scuterul, iar pe mine m-a zburat pe capota unei mașini care venea din sens opus, de unde am fost aruncat ca o cârpă pe gazon.

Mă claxonează unul și tresar. E drept, stau chiar pe centrul benzii… totul a fost doar o viziune.

̶   Băăă, du-te-n plm de drogat din drum. N-ați mai avea zile… mă apostrofează un șofer excedat.

Mă întorc către el, are ochii injectați, așa cum s-a ridicat din mașină pregătit să mă ia pe sus.

̶   Ce știi tu, chip de lut, replic și trag mai pe dreapta.

Nu se aștepta la asta, trântește portiera și decolează în trombă.

În intersecție, o Skoda frânează cu toate cauciucurile scârțîind, îl clansonează copios, iar mașina de pe sens inversv în tamponează agresiv.

Mă strecor, cu discreție, prin carambolaj și meditez la nemurirea sufletului…

***

E-o atmosferă așa de sumbră și-o liniște…, eu stau departe de drum, dar totuși, se-auzea rumor de viață, acum e o liniște lugubră, de parcă toți au murit și eu sunt ultimul trăitor de pe pământ.

Brrr!

Unde ești Bacovia?!!!

Nu se clintește frunza, totu-i încremenit.

A pornit frigiderul și eu am tresărit.

Deci, totuși, n-am murit!!!

🙂 😀