Tot ceea ce ne putem imagina este real
Foarte bune emoticoanele astea, cinste cui le-a inventat.
Când nu știi ce să zici, când știi ce-ai vrea să spui, dar nu dorești a nara cu subiect și predicat, sau, pur și simplu, când nu pricepi nimica, bagi un emoticon și te-ai scos!
Auguri!
😀
sau ce-am fost și… cea rămas 😉
A huge asteroid is hurtling towards Earth at devastating speed, and the space agency intends to save the planet by blowing it up with a nuclear warhead, the Daily Star is reporting. However, it will be over a century before the whole situation plays out. NASA Is Going To Nuke Asteroids!
It may sound like the premise of a terrible summer sci-fi movie, but this is real: NASA has genuinely spotted an asteroid, lovingly named 101955 Bennu, and determined that its size, speed, and orbit put it on a potential collision course with Earth. And they genuinely plan to steer it away from danger with the use of nuclear weapons.
Fortunately, they’ll have about a century to work out the entire math, considering that none of this is expected to go down before 2135 — September 21, 2135, to be specific.
Here’s what we know: Bennu is a carbonaceous asteroid that we’ve known about since 1999. It’s estimated to be about 1,600 feet in diameter (the size of a village, according to the Star) and weighs about 87 million tons. It’s hurtling through space at about 63,000 miles per hour, according to Buzzfeed.
And on that fateful day in 2135, there is a one in 2,700 chance that it will hit us. If that happens, the results will be catastrophic.
For NASA, those odds are not good. MIT impact expert Richard Binzel told Buzzfeed that this is something that needs to be taken seriously — and is being taken seriously.
“Smart people are taking this seriously and thinking carefully about what might be done.”
So what’s the plan? Nukes, of course.
Specifically, the Hypervelocity Asteroid Mitigation Mission for Emergency Response (HAMMER) program has a couple of plans in the works, both involving nuclear warheads. One would be to simply blow the thing to smithereens, but that carries the risk of simply scattering the asteroid’s debris over a wider area.
A more sensible option involves using nukes to deflect the asteroid away — if it can be pulled off, that is. David Dearborn, of the Lawrence Livermore National Laboratory, says that it’s theoretically possible to nudge the space rock out of the way with nukes.
“If the asteroid is small enough, and we detect it early enough, we can do it with the impactor. The impactor is not as flexible as the nuclear option when we really want to change the speed of the body in a hurry.”
Officials weren’t keen to give an estimate of the cost of such a plan. However, by way of comparison, Buzzfeed notes that a current scientific mission, the OSIRIS-REx mission, is headed toward Bennu right now, for study. That mission came with a price tag of $800 million.
Fortunately, the space agency has a solid century and some change before raising money for saving the world becomes critical.
„Don Profesore Amariței a venit cu capsa pusă. Cineva l-a călcat pe bătături. Filozofează și-mi dă gata restul de vin din bidon:
− Să faci un umor sec de: hă, hă, hă ! Plesnit, pus pe tavă și eviscerat în bucăți cuantificabile, digerabile precum carnea de cal, care-i intoxică pe englezi, felii de lazgna îndobitocite de hormoni , cantități uriașe de gaze pe șist produse de vaci spre deliciul lorzilor englezi adunați la adularea calului pe care-l împușcă, conștienți de menirea lor pe pământ și apoi uită și vine valu’ unde-i calu’…irlandezu’ o rupe pe muchea unui pahar de grog: All Englishmen are piggishly!!!
Zi că n-am dreptate?!!!
− Întotdeauna dom’ profesor, întotdeauna!
− Am un fost amic, nu spui care, care când era strâns cu ușa, te servea cu: Minți! zis cu aplomb și privirea în ochii tăi. Invariabil te fâstâceai căci… ce puteai ai răspunde.
Cum să-ți pui paie’n cap când totu-i o minciună de când mă’sa s-a tăiat la deș’t și tat’su și-a suflat mucii, de la Eva care a frecat șărpălău’ până i s-au încrețit merele, de istorie care ne-a amestecat 7000 de ani ca să găsim vestigii vechi de milioane, sau matematica, sfânta de matematică, care fără trei- patru axiome se prăbușește precum un castel din cărți de joc, sau chimia care descoperă cu stupoare materiale ce nu au nici în clin, nici în mânecă, cu tembelul lui Mendeleev, limba română, o făcătura de crâșmă a pașoptiștilor, italieni care sunt daci și români-humani, fizica lui Newton, barbar călcată în picioare de Einstein cari nu se simte nici el prea bine, fizica rătăcită prin găuri negre și fără fund, pline de materie exotică, și mai câte? Și chiar, plin de bunăvoință, de-aș fi: de un’sâ’ncep, bre?
− Ia-o blând, să-ți pun niște muzică cât dau o fugă-n beci…
Torn în pahare. Adevărul e că m-a nimerit bine-a draku’. Și eu simțeam nevoia de o porceală ‘telectuală :
− Eee?!!
− Unde rămăsesem?
− Acolo…
− Aha…Disperarea „Păpușarilor mondiali” atinge pragul paroxismului. Operațiunea „Distrugeți România” li s-a împotmolit din nou. Nu că ar fi mers vreodată, bine : Cu „revoluția televizată”, după un început fulminant, mămăliga s-a răcit rapid, speranțele unui război civil, îndelungat s-au destrămat în placiditatea românilor și opoziția unui Iliescu prins la mantinelă. Nu? Cum toate pregătirile erau făcute, de voie, de nevoie s-au mutat mai la vale. S-au tăiat, cu voioșie, yugoslavii , câțiva ani buni. Eeee?!! Cu dezbinarea etnică…alt fâs: când s-a văzut că unguru’ mort e român sadea, lumea a plecat pe acasă; treaba s-a mutat la cehi care i-au dat afară pe slovaci, pe motiv că-s mai scunzi și puturoși! Le merge bine amândorura.
Face o pauză de respirație, drept pentru care rade, cu sete, paharul.
Îndrăznesc:
− Adicătelea, cine-s păpușarii ăștia?
− Cum cine? Inginere… Illuminati, ăia cu ochiu-n vârfu’ pizdamidei. Nu zi că n-ai auzit?!
− Am auzit eu ceva…
− Atunci ce mă conturbi, acu’ că am totul limpede în minte.
Deci !
Se încearcă mijloace mai subtile. Prima încercare: creditul cu buletinu’. După primul moment de năuceală, românu’ a strâns cureaua , a chitat până la ultimul bănuț, și n-a mai pus botu’. Câteva bănci cu capital străin , s-au retras cu discreție și nici celelalte nu se simt mai bine.
A doua, a treia, etc : tot felul de crize aviare, porcine, nik. Au sacrificat englezii nu știu câte milioane de găini, sau porci, nu mai știu, era de fapt divers, zi!
− Vreo 4 milioane…
− Vezi…Măsura considerată, unanim de analiști, ca fiind apoteoza: „criza economică”, i-a trecut pe români de la pâine la mămăligă și de la salamul cu soia la soia natur iar „dreapta perversă” a lovit prin ricoșeu și șrapnele, pe la vecini, grecii intrând, primii, până la gât în rahatul datoriilor, urmați îndeaproape de restul Europei. Se aude că operațiunea și-ar fi schimbat numele :„Distrugeți cu orice preț România, prafu’ să se aleagă de ei, candela, altaru’ … lor de jegoși, împuțiți, de să pun cu noi!!! Aaaaaaa, pastilele de infarct!!!!”
− Ha!
− Nu mă întrerupe, că-i groasă. Care or fi ultimile directive de sus? Să fie, oare, timpul , să ne sculăm din hibernare vreo 5 minute? Nu dă alta, dar mi-e teamă că la viitoarea manevră de-asta „bine gândită” se va isca, din senin, un război între americani și chinezi (doamne feri!!!).
− Nu cred că ar fi prea fezabil. Amândouă țările sunt relativ apropiate ca forță combatantă. Nu cred că le-ar conveni Illuminatilor dumitale. Dar ce nu înțeleg e: ce să aibă cu România?
− Păi cum de ce? Că le stăm în gât. Fii atent la tata teu! Aici nu e vorba de bani, au ăștia bani de-i întorc cu lopata. Aici e vorba de putere, de manipulare chestii dragi lu’ Iliescu, nu te-ai citi?
− Iaca nu !!!
− Practic scopul lor este să controleze și să conducă întreaga planeta prin crearea unei Noi Ordini Mondiale și a unui Guvern Mondial unic.
Pentru a deține puterea absolută și controlul întregii planete ei intenționează să realizeze următoarele obiective, stai așa… scoate portofelul, răscolește adânc mărunțind din dinți: asta nu, că-i cu tracii, asta-i factura la cablu, draci, am uitat…
Profit de momentul de acalmie să fac plinul la pahare. Căutarea se prelungește. Trec în bucătărie și fac câteva sandviciuri.
Din atelier se aude un: Aha! triumfător.
− Hai! Unde-ai dispărut?
Apar cu farfuria. În mână ține o hârtie scrisă mărunt:
− Deci, atacă cu gura plină, obiectivele…am aici obiectivele:
Torn în pahare
− E… ceva! Dau paharul pe gât și mă simt o țâră cam greu. Și totuși… nu pricep ce-au cu România?
− Cum ce au? Aici e buricul universului. Stăm pe axa în jurul căreia se rotește universul. Pe aici trec energii nemăsurate, ai auzit de orgoni, de energia orgonică, de calea lui Zalmoxis, nu-i așa?!!! Stai așa, că o am și pe asta…
− Aia cu tracii, nu mă abțin. Mă duc până la ”vecinu”, mă simt cam greu…
Nu mă aude nimeni.
Greu a fost un eufemism, am zăcut ceva pe colac. Când m-am întors, don profesore închinase steagul. Alunecase într-o parte pe canapea ținând încă, vajnic, un alt bilețel între degete. L-am descălțat, l-am întins în pat, și l-am acoperit cu o pătură. Mă uit la el. Sforăie ușor și pare că visează. Ochii îi joacă-n orbite.
− Ce ție, dom’le și cu patima asta, mărunțesc din buze, dar în drum spre dormitor mă trece un gând:
Și dacă ce zice e adevărat?
Via dei castani-26 Noiembrie 2014 ”
Mi-am adus aminte de povestirea asta urmare articolelor lui Invictus (Karen Smith) din care am mai republicat și eu. Am recitit-o și m-am scărchinat în vârful cheliei:
– A naibii să fiu dacă Don Profesore nu le-a zis bine…
***
− Tată, eu plec să văd de verișoarele Hinton, că știi cum sunt astea… Pot să jur că or să nască amândouă odată, cum ți-au făcut și mamele lor acu’ șaișpe ani.
Eliot zâmbi aducerii aminte. Se ridică cam greoi din scaun și-și conduse fiul:
− Dean, treci și pe la răpciugosul ăla de Larry că cică-i răcit, da’ nu vrea să mă deranjeze…
− Trec. Pa, tată!
Casa întunecată îl deprima. De când îi murise nevasta, în brațele lui, fără ca el să o poată ajuta cu ceva, casa rămânea rece oricât foc ar fi făcut în sobă.
Oftă adânc. Ieși pe verandă.
Era o vară cuminte, iar cerul se limpezise. Natura își revenea după cataclism.
Se întinse în hamac. Ațipi.
Îl trezi ceva, nu știa nici el ce. Deschise un ochi, apoi pe al doilea și se strânse în hamac. În fața lui, o sferă cam cât o minge de fotbal bâzâia ușor.
− Când o să scăpăm de spaimele astea? bodogăni.
Sfera se agita. Deși aparent nu făcea decât să se rotească și să balanseze în fața lui, doctorul percepu, aproape fizic, o stare de panică și o chemare iminentă.
Uitând de junghiurile din spinare, înhămă calul și, în trap, ajunse la sfera cea mare.
Tufișurile de altădată se transformaseră în copaci impunători, de un verde negricios, fără frunze, dar cu un aspect acceptabil, pământean. Pe jos, ceva semănând a iarbă, în care mișunau tot soiul de ființe mici, tubulare, de culori roșiatice sau gălbui- negricioase.
Mingea intră în sfera mamă ca în plastilină. Ieși din nou când doctorul nu venise după ea și, vibrând perceptibil, îl îndemnă să o urmeze.
Eliot întinse o mână, care intră fără efort prin suprafața sferei, apoi intră cu totul.
Așteptă să se adapteze la întunericul din interior.
Era înconjurat de miliarde de filamente strălucind palid în culori schimbătoare. Sfera mică avansă, trecând printre aceste spagheti fremătătoare, invitându-l să o urmeze.
„Noroc că nu sunt claustofob”, gândi și, înfrânându-și pornirea de a da la o parte fibrilele, urmă mesagerul până într-o sală, sau ceva asemănător. Aici, atârnând din toate direcțiile, pachete de filamente la capătul cărora… doctorului nu-i veni să creadă:
− Un incubator!
Se apropie de una dintre ființe. Semăna vag cu un om, dar așa înconjurată de miriade de filamente nu putea să o vadă complet.
Încă una, și încă una, apoi, oroare: un grup de filamente uscate și o formă zbârcită, moartă… încă una…
Numără douăzeci de supraviețuitori, restul erau morți. Sau malformați, chiar și pentru privirea lui de pământean.
− Ce e de făcut? Ce se poate face? Ce pot face?
− Nici nu poate fi vorba!Dean se foia prin fața tatălui său. Imposibil. Ce-mi spui tu mie, acum, e de necrezut. Aproape nici eu nu te cred și vrei să te creadă oamenii noștri? Știi ce-o să zică? Știi!? Monștri. Le aduci în casă monștri…
− Și eu? Cum să-i îngrijesc, ce să le fac? Nuuuu! E ceva imposibil.
Tânărul își trânti în cap pălăria și ieși val-vârtej.
Ieși din sferă cu capul plecat.
Mureau de foame. După două zile petrecute în interior, pricepu că ceva se stricase la sistemul de supraviețuire. A adus glucoză, dar nu era suficient… Mureau… Mureau de foame.
Încălecă și dădu pinten calului când, în zare, văzu ridicându-se praf gros.
Căruțe și călăreți. Îl înconjurară.
Din prima căruță, trupeșe și hotărâte, coborâră surorile Hinton urmate de verișoarele cu burțile la gură.
Cei doi frați și cei doi gineri, un pic cam speriați, ridicară din umeri.
Femei coborau și din celelalte căruțe:
− Am auzit că aici copii mor cu zile. Doctore, arată-ne drumul!
Bărbații, bodogănind, făcură un foc de tabără.
Cei doi frați Hinton erau cei mai prăpădiți:
− Nu-i vina noastră. Nebunul ăl bătrân le-a zăpăcit de cap.
− Ia vezi cum vorbești de taică-meu! Ce, crezi că eu sunt de acord cu nebunia asta? Cum or să supraviețuiască?
Oamenii se adunară în jurul lor:
− Ce ne facem, doctore? Au amenințat că ne părăsesc, că suntem oameni fără inimă, că din cauza noastră s-a ales praful de pământul ăsta și acum o să se aleagă și de copiii ăștia de pripas.
− Păi cam au dreptate, dar n-au cum să supraviețuiască.
− Ăl bătrân zicea că seamănă cu el, că l-a copiat cumva cum a făcut și cu copacii ăștia care-s așa și-așa, își dădu cu părerea Larry.
− Taică-meu a înnebunit de tot.
Frații Hinton ridicară din umeri. Nu mai pricepeau nimic.
Femeile începură să iasă una câte una. Aveau în brațe niște ghemotoace înfășate de li se vedeau numai ochii.
Curioși, bărbații se apropiară, dar femeile se făcură scut:
− Huooo! Că nu le facem nimica. Doar să vedem și noi cu ce ne-am procopsit.
Brusc, se produse zarvă:
− Nasc verișoarele! Doctore, doctore!
− Aveți feciori!
− Da’ ăilalți?
− Apăi… ne-om chiti și om vedea, ridică hâtru din umeri Dean.
Verișoarele erau așezate una lângă alta, având câte un plod pe fiecare braț.
Bărbații se apropiară cu fereală.
Parcă simțindu-i, proaspeții născuți începură să zbiere la unison.
Alienii cei mititei rotiră niște ochi mici și aurii către frații lor pământeni, făcură un botic mic, a uimire, apoi începură să piuie precum niște ciocârlii speriate.
Eliot își tufli pălăria-n cap:
− Apoi… după cum țipă, eu zic că-s fete!
***
