N-ați văzut…

Reclame

Amnezia (VII)

Maria în pijamale se freacă la ochi:

  • Ce-i aici? Clubul Îndrăgostiților? Unde-i ceaiul meu? Sandvișiurile? Mama?!

 

Ioana se uită la ceas:

− Uite! Întârzii. Vă descurcați! Pavel!?

− Se rezolvă.

− Fiți cuminți! Aăăă. Maria!

− Da, mamă!

− Învață-l pe Pavel, ăăă, pe domnul Pavel, cum funcționează Internetul. Vezi! Fii atentă. Este complet amnezic. De la zero.

− Da, mamă!

− Plec!

Deschise ușa,  călcă afară și  întoarse capul:

− Vă pup pe toți!

Cu colțul ochilor văzu o mișcare.

− Sărut mâna, doamnă!

Andrei, numai în chiloți, o privea vinovat de după draperia din capătul holului.

− Ufff! Din balamuc în alt balamuc!

 

Ioana bătea nervoasă cu dosul pixului în foia de observație.

− Ce-ai fată?

− Mai stau ăia mult acolo? C-am lăsat-o pe Vasiloaică să țină și tura mea…

− Da’ ce-i cu tine? Ia să te văz. Ești albă la față, îți curg cearcănele pă țâțe. Ce pățiși fată? E de dragoste… Iaca or ieșit.

− Domnule director, doar o secundă… Doamna Dorneanu… da, asistenta de la reanimare, vă roagă, o secundă. Nu pot să mă pronunț, e aici, și-i încercănată… Da? Hai fată!

Directorul o baleie scurt.

− Doamnă, la subiect.

− Domnule director, poate îmi permit prea mult, aveți aici , instalat pe calculator un program de recunoaștere facială, pentru arși, mutilați… știți…

Directorul se îndreptă în fotoliu și o privi cu interes:

− Și?

− Aș vrea să aflu cine este o persoană, durează o secundă, mă iertați, în nume personal… vă răpesc din timp…

− Dă-mi să văd. Stai un pic. Fața asta mi-e cunoscută. Ăsta-i mortul nostru.

Apăsă un buton de intercom:

− Vasiliule ia privește aici!

− Mortul nostru.

Se răsuci în fotoliu:

− Daaaa, da’ de unde ai mătăluță poza asta?

− Da’, de ce mă întrebați?

− De-aia! Pentru că acest cadavru a dispărut din morgă ieri și acum se face o anchetă internă, de-aia… doamnă!

Ioana simți că leșină. Prea multe și toate odată. Mintea i se învârtea ca un titirez, ca un giroscop scăpat din suporți: Mort?! Îi veni să râdă.

− Domnule Director. Pot să văd și eu fișa ?

− Da’ cine vă credeți? De unde este poza?

− Dacă nu îmi arătați fișa, sun la 112.

− Te dau afară, mă ameninți?!

− Nu glumesc. Sunt loială spitalului, verificați vă rog, dar vreau să văd fișa acestui om.

− Bine. Bineeee, Doamnă! Oi fi eu nou, dar ce crezi că nu știu cine ești? Nu tu i-ai tras-o în buză lu’ Avramescu?! Hă, hă! Hă! Și-acu’ mai plânge… Ha! Vasiliu! Dă-mi pe doi fișa completă.

La monitorul acela Doamnă.

Ioana dădu pagină cu pagină:

− Domnule Director, priviți! Nu avem concluzii. Cine a făcut autopsia?

− Vasiliu! Cine a făcut autopsia, cum la cine? Despre cine vorbim de juma’ de ceas? Iorgu? Dă-mi-l pe interior. E-acasă? Sună-l pe mobil.

Mintea Ioanei șuiera, se apucă de cap și-l aplecă în poale.

− Domniță. Doamnă, vă este bine? Directorul se ridică pe jumătate din fotoliu apoi recăzu, apăsă intercom-ul:

− Adu’ repede un pahar cu apă și un distonocalm. Hai!

*

Amnezia (VI)

În dreptul bucătăriei o basculă înăuntru pe Ioana și-apoi îl împunse, cu un deget noduros, pe Andrei:

− Hai! Ce stai? Fugi la ea!

 

Șurubul ăla care i se înfigea în piept, se uitau la el: Spune! Spune sau îți scoatem inima, inima lui care bătea, o dată, încă odată, apoi s-a oprit. Se ridică în coate trăgând adânc aer în piept. Ioana sări:

− Ce-i Pavel? Aprinse veioza. Atenție! Pavel! Atenție la mine! Ești aici. Ești lângă mine. Liniștește-te!

Bărbatul se înmuie și, încet, privirea i se întoarse dinspre interior spre afară:

− Ce?

− Ai avut un coșmar. E logic. Poți să-l povestești? Acum cât e cald…

− Cât e ceasul…

− Cinci! Zi ce-ai visat.

− Mă tăiau unii, parcă eram într-un loc…

− Amintiri traumatizante de la chestia aia de pe pieptul tău.

Atât? Ia să mă uit. Firele trebuie scoase neapărat.

Se urcă pe șoldul lui:

− M-ai sculat la 6, la 8 intru-n gardă, asta te costă.

El rânji sardonic:

− Așa, ca de Anul Nou. Saltă poponeața’n sus, să nu-mi pocnească copcile!

 

Sări din pat. Se ridică și el iar ea văzu cum, din nou, costumul indispensabil îl căută și-l îmbrăcă.

− Ia dă-mi mie chestia aia. Am hainele soțului meu. Sunteți cam de-un leat.

El nu protestă. Apăsă reflex la ceafă și costumul se ghemui la sol. Ioana îl luă în mână. Nu avea nici o greutate dar îl simțea, călduros, elastic, în mâini. Brusc acesta se răsuci și o cuprinse, dădu să țipe, dar Pavel îi puse mâna pe gură:

− O sculăm pe Maria.

− Ce-i ăsta?

− Habar n-am. Când mă uit la el mi se pare banal, normal, logic…

− Logic?! Nu-ți poți imagina cum m-am simțit când s-a ridicat spre mine. Ești un spion american. Agentul 007. Știam eu. Și ți-au șters memoria…

− Dacă zici tu…

− Mă crezi proastă. Las’ că vedem noi. Hai la cafea.

Sorbeau din cafea și se spionau din priviri. Ea atacă prima:

− Ai început să-ți amintești, nu?

El nu rezistă mult privirii personalizate:

− Crâmpeie… Nu vrei să știi…

− De obicei, în astfel de cazuri, oamenii își amintesc mai întâi cele mai neplăcute momente din viață. Asta pentru că locușorul unde ascundem chestiile nasoale e vis a vis de cel hormonal. O mică greșeală de proiectare. Nu s-au gândit că un aflux masiv de hormoni poate excita memoria pușcărie.

− Te exprimi foarte plastic, pricep. Exaltarea mea talamică de azi noapte a creat o presiune pe această, cum îi zici tu memorie prizonieră de unde au scăpat informații. Dar eu sunt condiționat să nu scot informații…

− Condiționat?

− Hopa! Un porumbel nou.

− Mai sapă!

− Nik! Portalul s-a închis.

Ioana se simțea în cea mai bună formă ca atunci când îi dăduse un pumn în nas doctorului Avramescu, care a costat-o, ce-i drept, o detașare și oprobiul unor mizerabili. Acum se simțea la fel. Încercă să fie lucidă : Mă, te-a futut și ți-a plăcut, logic! Ridică privirea. Pavel o privea, îngândurat, la rândul său:

− Ioana. Ieri eram haotic, rătăcit. Ai văzut. Am creat evenimente în jurul nostru. M-am implicat. Lucrurile nu pot rămâne așa. Poate e mai bine să suni la 112, cum ai zis tu, Salvarea. Nu am nici un drept să stau aici, pe capul tău… și nici măcar să nu știu cine sunt, sau… ce sunt.

− Da. Scoase telefonul din gentuță. Ia! Capul sus. Nu acolo… la perete. Așa. Zâmbește și tu… Nu mai zâmbi, se sperie aparatul. Așa! La Don’ Director avem un program de căutare facială, pentru pacienți fără documente, am să-l rog… văd eu cum fac. Trebuie să aflu, tu trebuie să afli cine ești, altfel totul e doar… visul unei nopți de iarnă. M-ai prostit de tot. Se apropie de el, îi răscolește părul, și-l sărută. El o strânge încet, apoi o ia de talie și-o așează pe picioarele lui goale:

− Te iubesc, Ioana! Te iubesc de când ai zis: Am hotărât!

− Ce frumos… Maria în pijamale se freacă la ochi:

Ce-i aici? Clubul Îndrăgostiților? Unde-i ceaiul meu? Sandvișiurile? Mama?!

*