Autor: Mihail Toma

– Asta e camera Dumneavoastră.

– Adică trebuie să trec prin camera dumitale pentru a ajunge la a mea?

– Așa a fost construită casa, pe bucăți, pe măsură ce se mai nășteau copii, stil vagon. Vă deranjează?

– Pe mine, nu. Pe dumneata să nu te deranjeze. Voi avea o mulțime de însărcinări și e posibil să vin, obosit, la orice oră din noapte și să, adică… înțelegeți.

– Nu este o problemă. Și bărbatul meu face multe deplasări. În marea majoritate a timpului sunt singură. O trecere discretă nu m-ar deranja.

O privesc din nou, mai cu luare-aminte: e aproape un copil, nu cred să aibă mai mult de 17 ani, și aparține acelei subspecii, specială, a roșcovanilor. Are părul roșu aprins sușit cu fierul în cârlionți care parcă dau să ardă un obraz alb, ca laptele abia muls. O față rotundă cu pomeți proeminenți acoperiți de pistrui care, acum, sub examinarea mea critică, încep să prindă culoare, și o gropiță în bărbie – o săsoaică cu sămânță de viking.

De sub ochelarii de baga, doi ochi verzi având jucăușe pete cafenii mă examinează cu priviri de căprioară speriată:

− Eu sunt Blanka. Blanka Iaspas. E minionă, nu-i dau mai mult de un metru cinzeci, dar proporțiile lui Da Vinci sunt în largul lor.

– Deci? Căci a mai trecut cineva, atacă fătuca.

Rotesc încă odată privirea: o cameră anostă, tavanul și dușumelile sunt din scânduri vopsite, un gemuleț în cat dublu abia de lasă să pătrundă lumina unei curți interioare, pereții tapetați sunt afumați de la godinul de fontă de lângă ușă. Un pat familial, o dormeză cum i se mai zice, un dulap, o noptieră, o masă pătrată și două scaune din lemn ondulat. Într-un colț, o menajeră cu un rezervor de apă, o oglindă minusculă, un lighean și o oală de noapte jos, sub perdeluță. Toate negre, singura pată de culoare făcând-o un tablou extraordinar ca de un metru pe șaptezeci, înfățișând un vapor în furtună, fixat deasupra patului.

– Da, doamnă.

– Plata în avans pe două luni. Nu ne putem permite să tot punem anunțuri la mica publicitate.

– Desigur, doamnă, deși nu cred că voi sta atât de mult…

– Asta e treaba Dumneavoastră! numără, profesional, banii și dă să iasă…

– Știți unde se poate mânca, civilizat, aici în târg?

– La pensiunea Doamnei Algerița, vis a vis de Bancă, dar, dacă mă anunțați de cu seara, vă pot pregăti un dejun frugal.

– Mulțumesc, sărut mâna! Ochii îmi cad din nou pe sânii, mici și rotunzi, și iar pistruii ei o iau razna.

Se retrage de-andărăt, ținând banii ca pe un trofeu, și rămân singur. Mai rotesc odată privirea și mă las să cad în patul nupțial. Greșeală. Un nor de praf și fulgi se ridică și mă reped să deschid geamul.

*

Pensiunea Doamnei Algerița are la parter o cofetărie, iar sus, o braserie.

– Am fost trimes de Doamna Iaspas…

Fătuca mai aranjează, în fugă și cu priviri codane, fața de masă:

– Avem un rachiu de piersici… bun tare! Până vine Doamna.

– Adu, te rog. Doar o cinzeacă.

Face o temenea scurtă:

– Acuș, Domnule!

Madam Algerița este o femeie aprigă. Scântei răbufnesc din privirea ei de jur împrejur apoi mă examinează critic și-și așează posteriorul dolofan pe scaun.

– Mi-a zis ceva Blanka. Oi fi următorul chiriaș?

– Respect, Doamnă! Nu stau mult…

– Uite aici un meniu și o listă de prețuri, mă mai cercetează odată mai cu de-amănuntul: Ochii ăștia, părul ăsta ca pana corbului mi-aduc aminte de cineva… Zanea. Zanea Toma! Ești băiatul lui Zanea Toma! și bate cu palma de masă.

– Mai încet, madam. Nu știu cine-i Zanea Toma, dar nu stârni apele. Sunt aici incognito cu treburi de stat. Puneți lacăt la meliță, ce dracu!

– Ce mai face Zanea, mă ignoră, ultima oară ne-am întâlnit la Dunărea… a venit cu Cuza, Doamnee, eram primadona cabaretului, ca trasă prin inel, poți a crede? M-au avut amândoi, cu rândul, o noapte întreagă, ce vremuri… și ce te-ai înroșit ca el? Râdea principele: bagă cuțitul în om de nici nu clipește, dar la muieri îi galeș și cu suflet de serafim. N-am să uit nici în mormânt seara aia. În cine vrei să bagi jungherul? În boier Știrbu, nu-i așa? Prea o păcătuit p-aci. Să-mi zici unde-l îngropi ca să fac o hazna deasupra.

*

La prefectură un oștean moțăia într-un scaun.

– Drepți! Pentru onor… arm!

De năuc îi sare și chipiul din cap, mai să se înțepe singur în baionetă.

– Cum te cheamă, soldat?

Îi tremură nădragii:

– Ion, să trăiți!

– Și ce faci tu pe aici?

– Păzesc, să trăiți!

– Ce păzești tu, bădie?

– De dujmani!

– Păi?

– Măria ta nu-i dujman că mi se ridica cușma și baioneta intra singură!

– Frumos, da’ data viitoare, de te prinz la fel, te vizitez la mititica. Priceput!?

– Să trăiți! Priceput!

– Uite acreditările mele, sună la amploiat să-l anunțe pe domnul prefect.

Prefectul, slab, scheletic, cu ochii duși în fundul capului, mă primește în birou.

Arunc dosarul pe masă.

– Știm, știm domnule inspector, dar nu putem. Nu avem putirință. S-a înconjurat cu avocați și judecători. Legea…

– Domnule Prefect, a trecut un an. Legea e pentru fiecine la fel. Cu ce vă are la mână? Documentele. Până mâine la orele paișpici să am toate hărțile cu confiscările abuzive ale terenurilor răzeșilor și grupul de jandari, pregătit de misiune, aici în fața primăriei. Dacă aceasta e ultima opțiune pe care ne-o lasă, vom instaura dreptatea cu legea într-o mână și sabia în cealaltă, iar D-voastră să vă considerați demis.

S-a înțeles?

– Am înțeles, Domnule inspector.

– Vezi că stau anonimus, orice vorbă care scapă din această cameră se va răsfrânge direct asupra D-voastră.

Mă întorc și plec.

*

O iau pe Strada Mare. O țigancă bătrână mă arată cu un deget noduros:

– Hai să-ți ghișesc, frumosule, de dragoste, ură și moarte. Boieru a angajat un ucigaș, unu Terente, iar el a târguit un pistol, îmi șoptește în timp ce descântă niște taroace jegoase. Păzește-ți capul.

Intru la „ Fierărie și scule, Rainhart”.

– Vasile, dă-mi te rog, o sută de alice pentru mistreți.

– Nu mă cheamă Vasile, Domnule, și  nu putem da asemea marfă la orșicine.

Mă aplec peste ghișeu și-l privesc în ochi:

– Da’ cui dai mătăluță? Scot antetul: Arată condica.

– Eu… eu nu știu să scriu. Fii-meu…

– Dă-mi ce ți-am zis, și-a dracului să fiu de nu te-mpușc eu, acuș, și de nu te-mpușc eu, te-mpușcă ăla, dobitocule. Condica, la zi.

Se repede și vine cu-n catastif.

– Un pistol Gasser de șase focuri. Vândut azi, cu 20 de cartușe. Ha! Scrie aici… către Domnul Anastasie Ciubuc. N-am auzit să eziste o așa persoană. Zi cui l-ai vândut. Ia o hârtie și scrie. Lasă vraja că te împușc. Scrie: Azi la orele… cât era ceasul?

*

Patru fete scot afară bulendrele și, cântând de-amar și dragoste, le scutură de pocnesc geamurile.

– Da’ ce v-a apucat?

– Avem musafir, râde una,

– Ne-a zis Ion…

– Care Ion?

– De la Prefectură.

– Să vezi ce-i fac! Le dau la fiecare câte trei lei și acțiunea se întețește.

– Vai, Domnul Inspector! Așa ca pe o fată proastă. Își frânge mâinile și se uită disperată la mine. Dacă știam, dacă ne anunțați…

– Ce-ți veni femeie? Calmează-te. Fetele alea să termine și lăsați colportările. Unde-i bărbatu-tău?

– Ooo!  Omul meu… omu’ meu îi dat cu răul, să vă feriți.

– Hmmm!

– Dar eu sunt aici, că și nouă ne-a luat pământul, cu acte false, antihristu’ de boier Știrbu și câinii lui, că ce poți a zice? Cui să te plângi când sunt toți… Acu’ dacă ați venit să faceți dreptate sunt aici, sunt bărbată.

– Ești bărbată… O iau de umeri. Asta nu-i joacă. La noapte au să vie. Ei nu înțeleg că dacă pe mine mă omor, o să vină altul, și altul, și tot îi prindem. La noapte or să vină. Ziceai că sunt mai multe camere.

– Da, Prea Mărite.

Mă-ntorc spre ea, o chimie imposibilă ne apropie într-o tensiune paroxistică.

– Eu? Prea mărit?

O strivesc de mine, sărut buzele, ochii, gâtul… ne încurcăm în mâini.

– Cum ne-o fi soarta. Mă împunge, cu pumnii micuți, în piept: Lasă-mă acum… mai încolo…

Camera din fund e mai mult o debara, dar e perfect.

Mă împing cu umărul, încet, încet, lutul se detună. Mai izbesc odată, violent, și totul se prăvale. Avem o ieșire de urgență.

*

Pe cer, zare de nor și, la lumina Lunii, văd o umbră prelingându-se. Un ins se apropie, aplecat de spate. Intră în curte și-l pierd printre acareturile din ogradă. Mă retrag în casă. Las ușile deschise și mă las pe vine, cu Coltul în mâna dreaptă și jungherul turcesc în stânga, în holul ce leagă camera mea de dormitorul familiei Iaspas. Se duce direct la pat și înfige pumnalul de câte două ori în fiecare momâie făcută de Blanka.

Pufnește nemulțumit și trage cuvertura la o parte.

– Dă-te prins, răcnesc, și-o să ai parte de judecată dreaptă!

– Niciodată, bolborosește și aruncă cu cuțitul. Pistolul îmi sare din mână și mă trezesc cu o namilă de om asupra mea. E mai puternic ca mine și-mi întoarce, încet, încet, jungherul spre piept.

Mai încerc o zbatere, dar e clar că totul se va termina foarte repede, apoi aud un zgomot înfundat și namila se prăvale peste mine.  Îl îndepărtez cu greu și mă ridic în capul oaselor.

Blanka apare din spate cu un vătrai greu în mână.

– Fă! Ce ți-am zi eu? Fugi la bucătărie. O împing fără menajamente și trântesc ușa.

Bubuitura împușcăturii mă asurzește. Glonțul îmi trece prin șold și-l aud cum sfredelește în dușumea. Mă îndrept în tors și arunc jungherul. Cu un geamăt, al doilea atacator se prăvale la podea.

Gâfâi, gâfâi cu moartea-n gât. Mă duc în patru labe, nu-mi mai simt șoldul. Îl târăsc în lumina Lunii ce răzbate pe fereastră. Jungherul i-a intrat în piept și se chinuie cu mâini tremurânde, să-l scoată.

– Așa Boier Dumneavoastră… Știam că n-ai să te încrezi în ucigașul cu plată… Știam că ai să vii să vezi cu ochii tăi. Iaca te scutesc de-o judecată umilitoare, de ocnă, sau de-o spânzurătoare… Vezi cât sunt de omenos?

Dă să zică ceva, dar scoate doar un horcăit și-l bufnește sângele pe gură.

– Du-te! Răsucesc jungherul. Dracii au încălzit smoala.

Luna se ascunde de după un nor, e beznă totală.

Undeva, parcă aud fluiere de jandări…

*

Afară e soare. Îmi bate în ochi. Mă feresc și-un junghi adânc mă așează la loc. Pun mâna la ochi și privesc:

Un tânăr sergent de Roșiori ia drepți:

– Prea Înălțimea Voastră!

– Oh! Ohooo!  Cum te cheamă soldat?

– Să trăiți! Numele meu este Vasile și al lui tata Gheorghe.

Mă ia iar un leașin. Când ridic privirea sergentul tot acolo. Ia poziție de drepți când mă vede.

– Roșior, acum care-mi ești Vasile, sau Gheorghe?

– Vasile, Gheorghe mă schimbă peste un ceas, răspunde mucalit sergentul.

– Mă, tu ești oltean… pe loc repaos. Ce faci tu aici?

– Vă păzesc, să trăiți!

– Și cine a ordonat asta?

– Domnul Gheneral Anastasia cu ordin de la Domnul Nostru Principele Carol.

– Așa? Ia saltă-mă oleacă…

– Nu poci! N-am voie. Infirmierăăă!

*

– Ar trebui să te dojenesc, tot după capu’ tău le faci! Generalul Anastasia mă privește dând din cap.

– Nu puteam altfel, trebuia să scot șacalul din vizuină.  I-ați prins și pe restul??

– Da. Când au aflat că mai marele lor a murit s-au dat în vileag unul pe altul. Îi așteaptă ori ștreangul ori groapa cu sare… după merite! Hăhăie. Ai o medalie. Te ține curu’? Rânjește.

– Mă ține, că nu-s rău de carne.

– Vezi că trece Regele pe la tine, să ți-o pună-n ckept.. Ține naibii gura ferecată. Clar?

*

– Ich bin froh, se întoarce către secretar, da: askia nu sare departe de trup! Wie ist die Rede… schöne rede românesc. Eu, al tău vater und Bratianu, venit, Ich kam incognito, noi trei cu trenul und Dampfer, aventura, romantisch, al tău vater, mutiger Mann, tu mult arata ca el, ca frații doi! Doi Eroi! Vergessen Sie nie.

Anastasia mă privește critic:

– Te duci la franțuji până se mai spală apele pe aici. Ți-am pregătit actele.

*

Șonticăi în baston pe boulevard. E un soare crud, de aprilie, și natura revine la viață. Miroase a lăcrămioare și abia acum văd cât de frumos e târgul.

O țigancă bătrână mă agață de trenci. Mă apropiu și scot niște măruțiș

Ochii îi sclipesc:

– Să-ți de-a baba în ghioc: nu te duci la franțuzi, te duci în enlitera, și când îi dau banul îmi strecoară un bilețel. Următoarea ta misiune. Respectă instrucțiunile. Ia ghioceii ăștia și grăbește-te… ea încă te așteaptă.

Intru pe poartă, pustiu. La ușă nimeni. Mă-ntorc să plec când, încet, ușa se deschide: E ea, doar o copie palidă, obrajii i s-au tras și ochii ei verzi acu’ îi ies din orbite. Frumosul păr roșcat îi stă atârnat pe umeri și mă privește aproape fără să mă vadă.

– Sunt eu…

Se uită la mine și-o prind de mâini.

– Tu…

Totu-i praf. Casa pustie, doar câteva boarfe într-un colț:

– Fatâ… Fată! Ce-i cu tine? Ce-ai pățit?

Se uită, galeș:

– Omul meu. Om rău. A amanetat tot și-a fugit. Tu… Era înhăitat cu ăia, îl caută potera. Toți m-ați înșelat, toți. Și te-am așteptat, ca pe o rugă, ca pe un vis… Ce-am făcut să merit asta? Nemilos Dumnezeu.

O iau în brațe și o strâng la pieptul meu.

*

Suntem în Constanța. Mă întâmpină însuși Căpitanul:

– Welcome Sir, Lady… și am o viziune cu un tablou uitat într-o cameră întunecoasă.

Mă uit la ea. Încă are pomeții trași și trupul ei de căprioară tânără e fragil, dar își revine uimitor de repede. Am obținut dezlegare de căsătorie așa că acum e liberă, iar libertatea i se citește înflorindu-i pe chip.

Ne apropiem de Gibraltar, o chem pe punte. Pachebotul emite un sunet gros… prelung. De pe stâncă i se răspunde cu o salvă de tun. Drapelul Marii Britanii se ridică pe cel mai înalt arborament, iar undeva aud un cântec de cimpoi, din ce în ce mai pregnant.

Trecem maiestuos prin strâmtoare, în sunet de cimpoaie și lovituri de tun, iar în atmosfera asta festivă ea-mi sare-n brațe și-mi șoptește la ureche:

– Vreau să-mi faci un englezoi!

***

„Azi noapte, după orele două, un cetățean întârziat anunță foc pe strada Catargi carele dă în Strada Mare. În marele grabă căpitanul Vasiliu adună pompierii și, cu o pompă din dotare, merseră la fața locului. Aici flăcările cuprinseseră casa de la nr. trei. Năpădit de puterea focului ceru ajutoru de la compania muntenească carele veni cu alte două pompe și douăzeci de voluntary.

    Eroic, domnul căpitan intră in focu la auz de strigăte de ajutoru și salvă pe domnișoara Aida Pasarat și cei doi copii a surorii domniei sale.

   La ora la care publicăm, nu se știe încă nimic de soartea doamnei Elena Panaitopol (născută Pasarat) și nici de a soțului acesteia Eugeniu și se crede că or pieritu în cumplitu ascident.”

*

– Ascident, așa scrie în foaie, ascident, dădu avocatul Ionid cu dosul palmei în fițuica de dimineață. Ce-mi spune domnia voastră, domnișoară Aida, e peste poate !

– Focul a fost pus.

Încă marcată de nenorocirea prin care abia trecuse, fata se ținea totuși mândră și dreaptă pe scaun. Cam la douăzeci de ani avea o față de un oval plăcut, ușor stricat de bărbia prea voluntară și nasul drept. Ochii îi erau de un verde pal în care jucau pete căprui. De sub boneta de dimineață cârlionți de păr cârmâziu se răzvrăteau afară.

– Focul a fost pus, repetă cu încăpățânare. Eugen mă ruga câte odată să-l ajut la treburile contabilicești care nu-i prea erau pe plac…

– Dumneata, domnișoară? Contabilități?

– Sunt bacalaureată în matematici, domnule avocat, și rog să nu mă mai întrerupeți atunci când eu vorbesc.

Ioanid tuși în barbă.

– Defect profesional, domnișoară. Dacă nu vă e cu supărare, ceea ce vreți a spune e bine să fie ascultat și de o altă persoană, la fel de interesată de această tărășenie.

– Am avut cuvântul vostru că va fi confidențial. Nu sunteți de încredere domnule. Se ridică să plece. Je suis déçu!

– Domnișoară, je m’excuse avec humilité. Nici vorbă de așa ceva, dar domnul în cauză a venit la mine de dimineață în aceiași problemă.

– Nu înțeleg.

– Nici eu. Je me sens accablé… Domnul a dorit să discute cu dumneavoastră. Când să trimit pe cineva să vă facă o invitațiune, m-am trezit cu domnia ta la ușă. Bizarre, très étrange. Vă conjur, nu e un oarecine, e Zanea Toma băiatul contrabandistului, abia ce a venit de la București. Aprodul spune că a rupt patru cai de poștă până aici. Vă conjur.

– Să vină. Fata se îndreptă și mai mult în scaun și-și stăpâni impulsul de a întoarce capul atunci când ușa se deschise.

*

Bărbatul care intră era cam la 27-30 de ani, înalt peste medie fără a fi slab. Era îmbrăcat după moda victoriană cu pantalon drept, jiletcă strânsă pe torsul puternic și sacou încheiat la un nasture de sub care se vedea mânerul unui jungher turcesc și un revolver Colt. Capul îi era descoperit lăsând să cadă pe umeri un păr negru cu reflexe albăstrii.

Avansă spre mijlocul camerei, șchiopătând abia vizibil din piciorul drept, drept pentru care se ajuta, discret, de un baston cu mâner de fildeș:

– Mes respects, miss. Je suis vraiment désolé, nous rencontrons dans ces circonstances… Vă rog, vă implor să povestiți absolut tot ce știți despre ziua de ieri.

– Cum îi spuneam domnului avocat… aseară puneam ordine în hârtiile cumnatului meu, care urăște, vocea îi tremură puțin, iar bărbia voluntară se ridică și mai mult, care ura să facă socoteli, dar nici nu avea încredere să le lase pe mâna orșicui. Sora mea, vocea i se îneacă și mai mult, iar Ioanid se repezi după un pahar cu apă, sora mea era la plimbare cu copii când am auzit ciocănind în ușă. Să fi fost orele șapte-șapte treizeci pentru că Vasile, omul nostru, plecase deja. A deschis Eugen. După rumor mi-am dat seama că e cineva cunoscut și m-am întors către hârtii. Nu știu cât timp a trecut, eram concentrată la socotit, când mi-au atras atenția voci ridicate.

În sufragerie, Eugen se certa cu acea persoană. La un moment dat am auzit cuvântul „trădare” spus cu glas tare de cumnatul meu. Nu m-am putut abține și m-am strecurat în holul dintre birou și antreu. Celălalt a spus cu glas de mânie: „Asta nu va rămâne așa, ferește-ți capul Eugene. Ori ești cu noi ori împotriva noastră. Îți dau timp de gândire până mâine!”.  Atunci Eugen l-a dat afară pe ușă.

Am crăpat, un pic, ușa și l-am văzut doar de la spate, dar nu sunt sigură că l-aș recunoaște, de l-aș vedea. Vocea se auzea înfundat de la tapițerie, dar părea a unui om de peste 50 de ani.

Se făcu liniște.

Cu amândouă mâinile pe baston, drept pe scaun, tânărul părea că doarme. Doar fața, pe care mușchii tresăreau, trăda sentimente abia strunite.

Brusc, ridică capul, iar ochii negri ca tăciunele, fără pupile, o fixează pe fată precum un ac pe o gâză în insectary:

– Sunteți sigură, domnișoară, că ați auzit cuvântul „trădare”?

– Sunt sigură, domnule.

– Atunci nu mai avem ce face aici. Se întoarce către Ioanid: Ce-am vorbit aici, aici trebuie să rămână.

– Doamne ferește, domnișorule Toma. Mormânt. Ce, eu mi-s avocat. Câte știu eu, de le-aș spune… Se-ntoarce orașul cu cracii în sus.

– Așa să fie. Sacoul ăsta e de tweed englezesc?! Splendid! Am vrut și eu, dar mi-au zis că doar la comandă…

– Doar la comandă și de la un client important.

Avocatul se trage de revere, îndreptându-și spatele.

– Vă lipsește un nasture la mâneca dreaptă.

– Ooo! N-am observat…

– Din argint aurit. Am văzut modelul doar la Paris și la Petersburg…

– Mă măguliți!

– Da! Domnișoară, dumneata unde stai acum? Copii? Sunteți bine?

– Copii sunt la verișoara lui Eugen. Eu am luat cameră la „Dunărea”. Am dat, dimineață, telegramă să vină tata de la Cluj.

– Nu e bine. S-a aflat. O să veniți cu mine. Vă duc la soră-mea. O să fiți în siguranță acolo.

*

– Leano! Am venit.

– Te așteptam Zaneo, am încălzit mâncarea.

– Toate le știi tu, fă! Iacă, am adus un musafir. Domnișoara Aida Pasarat. O să stea la noi o vreme.

– I-am pregătit camera de oaspeți de la stradă…

– Mă sparii fată, da’ nu-i bine acolo. O să doarmă cu tine în camera din mijloc.

– Am priceput! Hai dragă, ia să te văz?! Ptiu! Că frumoasă mai ești. Hai, că am pregătit și niște haine să vedem dacă-ți vin… Hai!

– Tata unde-i?

– Un’ să fie? În bordeiu’ lui. Nu-i chip să-l scot de-acolo. Bolește…

– Păi d-aia l-am scos eu din ocnă? Să bolească?

*

Bunu Ion zăcea răscrăcănat pe o blană de urs și-și răsucea o țigară. Când își văzu băiatul scăpă țigarea și-l podidiră lacrimile. Încercă să se scoale, dar se răsturnă înapoi pe divan:

– Băiatu’ lu’ tata, nu credeam că o să te mai văd, și iar îl podidesc lacrimile.

– Păi bine, măi tată, vin și eu acasă și tu te pui pe bocit? Ia scoală-n capu’ oaselor, să te văz, și să-ți sărut mâna.

Se îmbrățișară lung, lung… Moșu’ mai că nu vroia să-i deie drumul:

– Băiatu’ lu’ tata, băiet, ce dor mi-a fost de tine. Se scutură odată și-l împinge. Ia să te văz, dă-te mai în lumină. Ai slăbit, te-or bătut vânturile și, ce ești olog, ce-ai mai făcut?

– N-am făcut nica, tată. Vremurile.

– Vremurile… Și-n vâltoare hop și tu. Sămânță de nevolnic ce ești, te roade-ntre craci ca și pe mine… Cui i-ai mai fluierat ca cintezoiu? Râde și, curios, pe fata îndeobște palidă a bărbatului  înfloresc doi bujori.

– Tată… când ai să mă ierți…

– N-am ce ierta, tu ești cu inima aplecată, așa a fost să fie, da-mi place să te ischitesc, să văd cum faci… Râde clocotit. Ia dă țigarea aia de pe jos și povestește.

*

– A venit într-o fugă Păvălache și mi-a zis că ai sosit de ești la Ioanid, am apucat să încropesc ceva de mâncare… Și-o mai venit odată, de era cu clăbuci la gură și-o zis că vii cu cocoana lu’ Panaitopol, să mi se moaie genunchii, Rada și cu Frăsina n-au mai prididit să scuture așternuturile.

– Nu-i cucoana lu’ Panaitopol…

– Las c-am ischitit-o eu! Ce mi-ai adus-o’n casă?

– Păi nu m-ai înnebunit de cap să vin și eu cu o fimeie, că-s holtei bătrârn? Na! Ți-am adus fimeie…

– Boieroaică, Zaneo? Ce ne facem noi c-o boieroaică?

– Îți zic eu ce-o să faceți: Să se ducă fetele să-și aducă bărbații. Să vină cu flintele și să facă tărăboi, iar la noapte să doarmă aici, câte doi în fiecare cameră, cu ochii cât cepele. Un fir de păr dacă i se mișcă fetei îi belesc ca pe niște iepuri.

Acu’ plec.

– Aibi grijă, Zaneo…

– Întotdeauna am grijă, soro–maica mea.

                      „Împușcături în urbea noastră

  Avem, onor, a vă aduce la conștiunțiune că în dupa ameaza de astăzi în târgul nostru liniștit s-au auzit focuri de armă. Întâiu in centru pe Strada Mare.

Domnul Zanea Toma, despre carele se zvonește că fu trimisu direct de la București întru a lămuri misteriul incendiului de azi noapte, în timpe ce cerceta locul cu pricina întru a se edifica, a fost atacat de doi mișeii înarmați cu cuțite ce voiau să-l taie. Domnul nostru s-a apărat cu bastonul personal, dar când văzu că nu prididește, scoase pistolul și puşcă un bandit în picior, celălat scăpând cu fuga.

Nefericitul a fost dus la preventoriul de TBC unde doctorul Avădanei scosu glonțu care nu a făcut multe vătămături fiind iscusit tras de Domnul Toma, doar spre al îngenunchea și nu a atinsu osu.

Domnul Zanea Toma a fost dus la Sediul Poliției unde ni se spune ar fi venit insăși Domnul Prefect al Poliției.

Cam pe la aceleași ceasuri, în modu foarte curios, cei 6 (șase) cumnați ai domnului Toma au ieșit pe stradă, in mahalaua Fânăriei, undele au tras mai multe focuri de flintă în aer după carele s-au adunat la casă părintească a soațelor.

Lumea spune că nu erau beți.”

*

– Ce tânăr… ce plăcere, Domnul Toma, o onoare, vă rog, vă rog să luați loc. M-am deplasat special de la Galați… Orice, orice, sunt servitorul dumneavoastră plecat, o cafea?

– Domnule prefect, plăcerea este de partea mea, laud ceea ce ați creat aici într-un timp atât de scurt. Echipele de jandarmi sunt atent instruite și mă bucură vigilența lor.

– Vai! Domnule Toma… Nu și-au făcut decât datoria, zic eu cu glagorie, dat fiind o situațiune nouă, neîntâlnită în această urbe.

– O lungim prea mult. Cât am fost la ingleji am învățat că secunda contează. Deci, domnule Prefect, avem un cuib de trădători, de conspiratori. Aceștia atentează la viața Domnitorului nostru chiar acum. Vă cer ca imediat să mobilizăm toate persoanele capabile de a face față unei reacțiuni cu repercusiuni catastrofice către patria noastră, proaspăt creată.

– Dar, se bâiguie prefectul, aici e liniște. Nu am mai avut un eveniment de…

– Avem acum. Pe câți oameni putem conta, domnule prefect?

*

Începu să ningă. La capătul aleii, lângă un mormânt simplu, o cruce și un grilaj din fier forjat, stă un bărbat așezat într-un genunchi. Ninsoarea se transformă în lapoviță și picături de apă alunecă pe părul negru al tânărului picurând pe placa de marmură.

Zanea se scutură:

– Mamă! Mama mea care mi-ai fost luată… răzbunarea e aproape.  Omul care l-a băgat în ocnă pe tata și de la care ți s-a tras moartea e în mâinile mele. Dar ce să fac mamă? Ce să fac când Dumnezeu își râde de mine?

Tu, Dumnezeul meu, acolo unde ești… ce-ai gândit? Ce-ai gândit când  mi-ai pus în cale femeia, ispita asta?

Mi-a frânt inima, mamă, și-s tare aplecat. Ce să fac mamă? Ce să fac?

Așează florile și-apoi se ridică. Face o cruce mică, în dreptul inimii, și iese cu pas hotărât din cimitir. În intersecție îl așteaptă un bărbat care îi ține calul:

– Austriecii ne-au vândut. Ia tolba asta. Aici e trădarea. Nu poți decât pe la polonezi. Ai grijă!

– Vreau un pluton de jandari. Să nu vină cu mine. Să se țină la un pas ca să-i demobilizeze pe cazaci. După ce trec la sași poa’ să intre în ei și să-i taie, dar să mai lase măcar doi.

– Bine Tomeo! Ne vedem la Paris!

– Să-ți fie gura aurită! Adio!

*

Ioanid e calm:

– Deci nu te-am păcălit, Tomeo. Nu degeaba l-am băgat pe tact’un ocnă. Ai să ajungi și tu la ocnă, ca el… Vă stârpim încet pe toți, ce credeți voi? Țara asta e a noastră, ați venit voi… pașoptiști adunați de prin crâșmele Parisului, sau tu, fiu de contrabandist condamnat la ocnă pe viață. Pe unde-ai fost? La Ingleji? Te-ai vândut la ei? Vrei să vinzi o țară pentru care Stefan cel Mare a luptat până la moarte? Tomeo, n-ai ales bine tabăra, tu și jandării tăi vor fi măcelăriți de cazacii care s-au infiltat de mult și acum își ascut săbiile. Mâine Cuza va fi dat jos, cu sau fără voia ta, iar tu și toți care i-ați fost aproape o să înfundați ocnele.

– Ai să crăpi odată cu mine. Am să mă uit în ochii tăi când am să-ți bag jungherul în inimă, să văd ce-i acolo? Ce-i acolo ca să te vinzi la ruși. La ruși, nenorocitule? Măcar de erai cu otomanii, te dădeam lor, știau ce să facă cu tine.

Se întoarce către jadări:

– În fiare!

*

– Soro, mama mea…

– Iar fugi?

– Ăsta mi-e blestemul…

– Du-te Tomeo, noi aici om ști, cum am știut dintodeauna.

– Ai pregătit-o?

– Unde o duci?

– La Paris să depună mărturie…

– Aibi grijă Zaneo!

– Întotdeauna, soro–mama mea.

*

– N-ai să treci cu mine Tomeo. Arnăuții sunt la o poștă. Ăsta va fi sfârșitul tău.

– Și al tău, nu te-ar mai ține calul ăsta. Vezi glonțul ăsta? E special pentru tine.

La Prislas o gardă de sași au înconjurat convoiul. Zanea și-a prezentat acreditările. Au fost lăsați să treacă.

– Scoate-i fiarele.

– Ai de gând să mă omori? Aici? În Vamă?

– Nici gând. Vezi tu… Când ai trimis nefericiții ăia după mine eu găsisem deja ce căutam. Uite aici. Un buton de manșetă. Argint placat cu aur. Pe spate are o ștampilă mică și o serie… Ce vorbeam? Era în mâna încleștată și arsă a lui Panaitopol. Trădare? E unicat nefericitule.  Uite un proces verbal întocmit în temeiul legii, la fața locului, au semnat pompierii și jandarii, uite alt proces verbal cu confiscările de la domiciliul tău. Vei vedea la capitolul doi, alineatul 4: sacou tweed la comandă, lipsă buton la mâneca dreaptă… Te așteaptă ștreangul. Mai vezi tolba asta? Aici sunt dovezi de complot împotriva statului de drept și a Măriei Sale Cuza Vodă. Toate vor ajunge pe birourile cancelariilor europene. Veți fi vânați precum ploșnițele, iar dacă nu vom găsi un român vrednic, vom aduce un principe străin, ca să facă curat în țara asta fără altfel de stăpâni decât tagma jefuitorilor. Dar tu, în nimicnicia ta, ești un norocos. O vezi pe fata aia frumoasă de pe harmăsarul alb?

– ?

– E fata ta. Adu-ți aminte când ai fost la Cluj ca delegat permanent pentru meșteșuguri… Cum o chema pe numele mic?

– Nu se poate.

– Ba, se prea poate. Uite aici certificatul de naștere, nu întinde mâna că mori. A fost adoptată de Valeiu Pasarat, Bibiotecar Principal la Academie…

– Fata mea…

– Măcar de o lăsai în față la o biserică, nenorocitule. Spurcăciune de om.

– Eram tânăr… Cînd a murit Martha m-am speriat, parcă am înnebunit. Am fugit… Doamne, cât m-au chinuit gândurile…

– Geaba te-au chinuit că tot la lucruri rele te-au îndemnat. O iau la Paris să depună mărturie. Soarta, Dumnezeu, te-a pedepsit ca să o ai sub ochi, în fața ta, să o atingi, să îi vorbești, fără să știi că o ai, iar când ai aflat, să-ți fie luată. Cumplit blestem pe abia de-acum o să începi să-l duci.

Ioanid se prăbuși în genunchi și capul îi pică în piept:

– Omoară-mă! Omoară-mă acum ca să nu-nîndur rușinea.

– Ai vrea tu. Să-ți duci crucea. Dumnezeu, bag seama că nu și-a pierdut nădejdea-n tine.  Uită-te în ochii mei. Dacă pentru complot, și alte de-astea, te mai scapi cu cazacii tăi, pentru atentat de pruncucidere te belesc popii Rasiei înainte s-ajungi la judecător. Un deget numa’ să ridic.

Fii atent!

Dacă un fir de păr lipsește în familia mea… cred că am fost destul de explicit.

Du-te!  Spune-le celorlalți că voi veni…

Până voi veni… să se teamă căci nu poci ști de-un plumb rătăcit, iar când voi veni, să stea să mă înfrunte ori să fugă…

Căci nu voi veni singur și nici cu gânduri bune pentru ei!

*

„Domnul Cuza a abdicat.

Familia Toma a fost absolvită de orice acuzații în legătură cu ruda lor: Zanea Toma fugit din fața legii pentru conspirație împotriva statului. Baba Ana Vădana a fost prinsă și adusă din nou la Preventoriul TBC.                                                                                                 

Revenim în foaia de seară.                                                                                     

Folosiți numai crema de ghete Guban, un negru impecabil.”

***