Arhive autor: Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Urecheatul salvator

Am căutat povestirea asta în „arhivă” și n-am găsit-o, deși eram ferm convins că am postat-o cândva. O postez acum. Luați-o ca pe o avanpremieră… 🙂

Nu știu pe la voi cum e, dar aici iarna s-a așezat hotărât. Azi noapte am zis că rămân fără tablă pe acoperiș, iar dimineață nu puteam să deschid ușa din spate, de troiene, așa că a trebuit s-o iau roată înarmat cu „lopățica mică de infanterie”.

Asta-mi aduce aminte de-o aventură, în cel mai propriu sens al cuvântului, care se putea termina prost. Ce zic eu… foarte prost!

Era o vreme cam ca acum și comandantul mă trimite la Tecuci, la o unitate militară uitată de dumnezeu pe lângă o pădure, cam la 10-12 kilometri de Corod. Cum, ordinul nu se discută, umflu niște bani de la financiar și… pe-aici ți-e drumul.

Eee, când am plecat, în Focșani era „parfum”, iar când am ajuns, Tecuciul nu se mai vedea din zăpadă, bașca bătea un crivăț de te lua pe sus. Normal ar fi fost să trag la căminul de garnizoană și să-i sun pe ăștia ca să-mi trimită o mașină, ceva… da’ nu, coeficientul de inteligență e direct proporțional cu tâmpenia, așa că mă duc la un „ia-mă nene”. După ce mă zgribilesc vreo oră, mă ia unul cu o Dacie amărâtă. Mai fusesem doar odată la depozitul ăsta, dar cum am o memorie vizuală eidetică mi-am zis că nimeresc eu.

Cam pe unde am simțit că-i intersecția cu drumul ce duce la unitate, la vre-un kilometru de șosea, îi zic românului să oprească. Ăsta-și face trei cruci mari și mă lasă-n câmp.

Ce intersecție, ce drum… Bătea crivățul de nu se vedea la trei pași. Memoria mea eidetică a scrâșnit de două ori și a declarat „abandon du travail”. Fac cam un kilometru înspre Galați, nik!

Încep să nu-mi mai simt picioarele.

„E groasă, Mihăiță! Dacă te mai frăsui mult aici te găsesc, statuie. Marș spre Corod!”

Cel puțin 10 kilometri. Eram belfer, aveam un diplomat negru, mic, cochet, dar acum s-a dovedit folositor pe post de pavăză de vânt și dă-i prin nămeții de nici șoseaua nu se mai vedea. Încet, încet, încep s-amorțesc, transpirația începe să-mi înghețe după ceafă și mă ia, așa, cu o căldură ciudată de mă trăgea la somn. „ Să fac o pauză” zic. M-așez pe geantă și-mi aprind cu greu o țigară.

Viscolul sufla cu furie și la un moment dat mi se pare că aud un fornăit: „Ai început s-o iei razna!”

A naibii, fornăitul devine și mai puternic. Mă uit la țigară, nu vine de-acolo.

Holbez ochii și, printre fuioarele de zăpadă spulberată,văd apropiindu-se ceva:

Măi să fie: Pufăind din toți bojogii mai întâi apare un cap de măgar cu urechile înghețate și abătut foarte, apoi și restul, acoperit cu două pufoaice din care ieșeau aburi și-o șaretă în care văd o momâie de nu i se vedeau decât ochii.

Măgarul se oprește-n fața mea, mă privește nervos și trântește un zbieret excedat: „Dă-te din drum, c-am înghețat!”

Tipul din șaretă mă privește cum stăteam cu curu’ pe „diplomat” și holbează ochii.

Eu mă redresez:

‒ Ai întârziat! Te-aștept de juma’ de ceas!

‒ Moartea! Răcnește ăsta, sare din șaretă și-o ia la fugă pe câmp.

‒ Stai mă! Stai mă, unde fugi? Nimic, ăsta se tot afunda în nămeți.

Răcnesc: SOLDAT! Atențiune la mine! Înapoi, fugaaaa… MARȘ!

Asta l-a oprit. S-a întors, s-a uitat mai bine, eu m-am scuturat de zăpadă, ce-mai…

Trecusem de două ori pe lângă intersecție fără să o văd, acoperită cu zăpadă cum era, dar măgarul, cu instinctul fără de greș al animalului, a cotit exact pe drum. Soldatul, un puștan de vreo douăzeci de ani fusese cu mâncare la posturile de pază înaintate și ăsta a fost norocul meu.

Ne-am făcut o intrare triumfală în unitate: eu cu „diplomatul” pe genunchi, rebegit de frig și măgarul zbierând de zor, bucuros c-a ajuns acasă:

‒ Ihaaaa! Ihaaa!

                                                               ***

Eroziune

Sunt două surori, pe unde-mi plătesc facturile, bune tare. Azi, a mai mare era la o fustiță scurtă, verde smarald, cu ciuboțele și o vestă din piele cu blană pe la umeri, doar „stropite”,  în aceiași nuanță. Ce-mai, o prăjitură de fată.

Îmi vede privirea estimativ-admirativă și atacă prima:

‒ La ce te gândești, nea Mihai?

‒ Apoi, acum ceva vreme, m-aș fi gândit cum să te îngrămădesc într-un colț, să-ți arăt culmile Everestului, dar acum singura mea grijă îi să nu te procopsești cu vreo cistită, că-ar fi păcat de-așa fată frumoasă.

Acu’… aș putea să-i arăt cel mult dealurile Dobrogei, dar știu că fata are alergie la praf.