Arhive autor: Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Being a Twin with ascendant in Sagittarius I am an extrovert up the choleric, of an excessive curiosity, a to the bitter end perfectionist, scattered, superficial, agnostic... and nothing that is human is foreign to me.

Nea Alecu, tunde oaia și berbecu’

Ia-mi uitați ce-am visat eu acuș, de dimineață, de m-am grăbit să scriu, să nu se piardă. Visul a fost mai creepy, dar l-am mai spălat, pi cici pi colea, prin punctili isănțiale:

Nea Alecu, tunde oaia și berbecu’

Ora șase dimineața și eu, în redacție, îmi fac o cafea mare. Mă mai uit odată la ceas apoi, convins că până pe la șapte nu văd zare de om, mi-aprind și-o țigară.

Ți-ai găsit! N-are omu’ tihnă, bre!

Secretarul de redacție deschide ușa cu o mână și invită să intre pe o demoazelă minionă: Acesta-i bârlogul nostru, intrați, intrați! Dă ochii cu mine și are un recul. Eu, la rândul meu, prins în flagrant, n-am altă inspirație în a scăpa de corpul delict decât să-l înec în cana cu cafea. Îmi revin primul:

‒ Ce… spuma mării Baltice ca’ți p-aici la ora asta, Alecule? îl întreb, făcând cu ochiul spre demoazelă. Nu mai sunt camere la hotel?

‒ Nu fi… se enervează acesta, am fost la gară de-am așteptat-o pe domnișoara Serafim, corespondentul nostru din Bârlad, și, cum era deja orele înaintate, am zis să venim direct încoace, să-i arăt redacția, să se aclimatizeze… Domnișoara Serafim va fi, începând de, de azi, ce-mai, redactorul nostru la mondene.

Hopa! gândesc și scanez mai amănunțit făptura: un sfârc de fată cu toate alea la locul lor, brunetă și cu niște ochi mari, verzi, care mă priveau malițioși.

‒ Ăăă, continuă Alecu, să vă fac cunoștință.

Mă salt din fotoliu și iau în palma mea mare de tractorist o mânuță mică, moale și parfumată, așa cum am descoperit pe când o duceam spre buze:

‒ Mihail, șoptesc cam răgușit, redactorul de la sportive.

‒ Eee! Dar tu ce cauți la ora asta în redacție, se burzuluiște Alecu, căci eu întârziam să dau drumul la mâna fetii. Ai păianjeni în păr și urme de moloz pe haină. Unde-ai fost azi noapte Mihaile?

‒ Dacă vă zic, n-o să mă credeți! și pun, din nou, de cafea. Azi noapte am salvat o oaie!

‒ Ei, lasă-mă! Blondă, sau brunetă?

‒ Ți-am zis că n-ai să mă crezi! Aseară, după spectacol, ieri au debutat zilele orașului, mă întorc către domnișoară, și după festivități don primare ne-a invitat la o agapă, îi explic, așaaa și ce crezi? Pe la miezu’ nopții, când începea să se rărească lumea, vine un ins și-i șoșotește la ureche primarului. Eu, ce fel de reporter aș fi dacă n-aș trage cu urechea, că doar la ce eram pe-acolo?

‒ Erai ca să-ți umfli burdihanul, de-aia erai. Și? Ne mai fierbi mult?

‒ Ei bine, lipsea o oaie.

‒ Și ce mare scofală? Se mai rătăcesc, îs animale.

‒ Da, așa mi-am zis și eu, doar că oaia asta nu-i o temiricine, îi oaie medaliată, nuș’ câtă lână produce la hectar, o plimbau ăștia ca pe moaștele sfintei Parascheeva, chestii, socoteli, panaramă, omu’ disperat, primarele excedat, îi cheamă pe ăștia de la pază și ordine: oaie vă faceți, dacă până dimineață n-apare oaia vă duceți direct la forțele de muncă.

Râd, cam mânzește, amintirii și-mi pun o nouă ceașcă de cafea.

‒ Aprinde-o, c-alfel ai să mori! râde Alecu, până la opt se duce fumul. Și?

Fătuca scoate și ea din poșetă o țigară subțire și lungă, iar eu mă precipit să   i-o aprind. Alecu iar se enervează:

‒ Haida, bre, c-acuși vin oamenii, zi cum a fost cu oaia, lasă vrăjelile.

Zâmbesc abscons și-i fac cu ochiul demoazelei. Asta se-nroșește și-ncepe să-i tremure țigara între degete: Nu trebuie iertat, Nhihaile, îmi zic în gând, sunt semne bune, și expir adânc, spre ea.

‒ Daaa, păi, le-am luat urma. Orașul pustiu, noapte, un’să cauți o oaie? La un moment dat, un băiat tânăr, proaspăt angajat, vine și-i zice șefului că parcă i s-a părut c-aude un behăit din subsolul unui bloc. X3, turnul din dreapta primăriei.

Ne adunăm toți acolo, blocul acesta are demisol tehnic și niște orificii de aerisire pătrate, cam de douăzeci pe douăzeci, din loc în loc. Într-adevăr, trăgând cu urechea la unul din orificiile astea ni s-a părut că, din timp în timp se-aude un behăit de oaie. Acum, cum să intri… În casa scării, sub prima rampă descoperim o trapă metalică cu un lacăt strașnic pus pe ea. Se făcuse de două noaptea, am mai înconjurat blocul de vreo câteva ori, căutând un loc pe unde să fi intrat oaia, nik, frate. Unde să găsești pe administrator la două noaptea ca să vină cu cheia de la lacăt. Tot puștiul ăsta, îi prevăd un viitor glorios, se uită mai atent la capac și-i zice șefului: Lacătul îi pus pe două scoabe sudate. Dacă băgăm o rangă și tragem eu zic c-or să pocnească din sudură că nu pare mare artă. Zis și făcut! Aleargă unu’ la primărie, la punctul PSI, vine c-o rangă boită cu roșu la capete, o băgăm în scoabe, ne opintim, și hopa! una din ele pocnește cu un zgomot de împușcătură de cred că s-a auzit până aici.

‒ Da’ te-ai implicat, nu glumă, râde Alecu.

‒ Păi, doar mă știi, nu mă rabdă să stau deoparte. Unde-i o belea, hop și eu! Așaa, săltăm capacul, coboară puștiul cu lanterna din dotare, eu după el cu becul de la telefon. Uscat, curat, păianjeni cât încape pentru că, de când lumea și-a pus centrale individuale țevile au rămas de decor și n-a mai intrat nimeni. Încălecăm câteva țevi, ne sucim în dreapta, ne sucim în stânga, oaie, canci! Și totuși… la un moment dat se-aude un behăit panicat de oaie.

‒ Că știi tu cum face o oaie speriată, se hăhăie Alecu, iar domnișoara intervine:

‒ Bine, bine , dar ați spus că ferestrele de aerisire erau mici, capacul încuiat, pe unde putea intra o oaie acolo?

‒ Mister! Mare mister. Cum vă zic: auzim clar un behăit de oaie, se simte băi Alecu, tunde oaia și berbecu’, se simte-n glas când ești speriat, și la oameni și la animale. Ne luăm după sunet și-ntr-un colt al demisolului găsim o gaură spartă cu picamerul probabil pentru o intervenție la subsolul propriu-zis. Cinste lui! Puștiul s-a băgat fără frică, aș fi intrat și eu, dar nu-ncăpeam, și-mi strigă: E aici, domnu’ ziarist, e aici, am găsit-o!

Oftez și-mi mai aprind o țigară.

‒ Și-ați scos-o?

‒ Am scos-o! Eu trăgeam de labele din față, puștiul o împingea din spate, behăia asta în frica morții, ba m-a și mușcat, și le-arăt mâna stângă.

‒ Da’ asta ce-i? Arată Alecu spre mâna mea, de când porți tu ceas? Și-i un ceas de damă…

Mă uit la ceas, un ceas mecanic cu brățară, auriu, cum se făcea pe vremuri, foarte frumos:

‒ Eee, măi copii, ăsta-i cel mai mare mister pe care l-am întâlnit în viața mea. Oaia asta avea în jurul gâtului o eșarfă tricoloră cu medaliile pe care le primise pe la concursuri. Când am tras-o afară, printre medalii am găsit și ceasul ăsta, agățat la eșarfă. Culmea e că merge, și chiar e la ora exactă.

‒ Păi cum? De unde? bâiguie Alecu, iar domnișoara face ochii mari.

… și-aici s-a rupt filmul. Voi ce ziceți, ce continuare ar putea avea?

😀

Radiospermie (provizoriu)

Privesc dezolat la ce-a mai rămas din laboratorul de microbiologie. Tot etajul a ars. Anastasia nu pare așa de afectată:

‒ Lasă, doctore… O să refacem tot. Bine că nu sunt victime.

‒ Nu mă convinge deloc varianta asta cu scurtcircuitul. Cunosc instalațiile, erau noi, sau aproape noi, în sfârșit, asta e…

‒ Ce-ai să faci? Provizoriu te putem primi la noi, la Morfologie, sunt câteva birouri care se pot comasa.

‒ Nu știu. Cred c-am să-mi iau un concediu.

Mă desprind din strânsoarea brațului ei și mă îndrept spre ieșire.

‒ Unde te duci, mai aud din spate.

‒ Să mă îmbăt!

Telefonul se încăpățânează să sune.

‒ Alo, răspund gâjâit și cu gura încleiată.

‒ Doctore, doctore, aud o voce disperată, se întâmplă ceva, așa cum ai presupus…

‒ Cine, cine e? încerc să mă ridic din pat și o durere ascuțită îmi sfredelește capul.

‒ Nu contează, dar să știți că focul a fost pus. Aici e o situație disperată. Aaa!

La telefon mai aud câteva zgomote, parcă de mobile trântite, apoi tonul.

Încerc să refac apelul în timp ce părul din cap începe să mi se zburlească. Apelantul are telefonul închis, sau nu se află în raza…

Somnul și beția îmi sar din cap instantaneu. Caut în agendă:

‒ ISU? Doctorul Panait la telefon. Autorizație alfa doi, șapte, c mic, două sute treizeci și doi, silabisesc. Declar alertă biologică. Nu, nu este nici o glumă. O să vă las un număr de telefon. Identificați locația și izolați-o. Nu intră nimeni, nu iese nimeni. Costume. Nu vă apropiați la mai mult de zece metri, poliția să evacueze pe toată lumea pe o rază de o sută de metri. Nici o șoaptă la presă, inventați ceva banal. Voi veni și eu cu o echipă specializată, de la București. Domnișoară, ești din acest moment direct răspunzătoare, nu mă dezamăgi.

‒ Vasilescule?!

‒ După vocea asta se pare că ieri ai pus-o, se aude vocea adormită a inspectorului.

‒ Vasilescule, se întâmplă. Eram sigur că focul a fost pus. Idioții au furat mostrele. Da. E posibil ca radiospermia să se verifice. Am alertat ISU local, ia legătura cu ei, vreau să te miști cât de repede poți și să ecranezi tot. De unde să știu ce frecvențe, aluminiu. Împachetează tot ca pe o ciocolată și trimite-mi o mașină la hotel Vernet.

Mai sun odată, la Roomservice:

‒ Drăguță, vreau un kil de moare de varză. Nu știu de unde. În cinci minute să fii aici altfel mâine ai să vizitezi biroul de șomaj.

va continua

Fulgul

E o liniște suspectă. Mă scol în capul oaselor și rotesc capul încercând să pricep ce se întâmplă. Ba chiar îl scutur vrednic, de la stânga la dreapta, până simt că patul începe să danseze cu mine. Senzația de urechi înfundate persistă și nu-mi aparține, e o vătuire a zgomotelor ce vine de afară pentru că…

Afară a început să ningă, firav, dar elocvent de după tristețea de până acum, și mi-am luat de toate grijile care se adunaseră în cârca mea.

Ninge, un strat subțire de nea s-a așezat deja pe acoperișul casei și-ncă se luptă cu brazdele de pământ părând a le cotropi cât de curând, iar asta-mi aduce aminte de… desigur, știu precis că am scris-o, e p-aici, pe aici prin marasmul din folderele mele pe care scrie: „scrieri1, scrieri2, scrieri…”

Abandonez. Știu, din îndelungate experiențe, că a mă încrâncena nu înseamnă decât a mă enerva inutil, și m-apuc să-mi fac patul – creierul trebuie păcălit, cumva, cu ceva banal, sinapsele lăsate să se relaxeze, iar axonii, slobozi, să-și facă cu voioșie, dansul.

Dau o ultimă palmă, drăgăstoasă, pe perna care încă păstrează căldura capului mei înfierbântat de visele de peste noapte, și un cuvânt se întrupează, aproape material, în lumina ochilor: Dana!

Desigur!

Dana! Fata lui Ruda. Microscopul cu neutroni, acolo am scris povestioara, repede, fără pretenții, doar ca să n-o uit, și tot acolo a rămas, în coada poveștii originale.

Uite-o! n-are nici titlu, hai să-i zicem, la prima strigare:

Fulgul

Trebuia. Încă din seara de ajun se mișcase ceva, dinspre ruși, o volbură neagră care cătrănise totul în sumbre vedenii, accentuate de vaietul de moarte al porcului tăiat de bunicu în fundul curții, și de făcliile de Ku Klux Klan (în fapt doar niște lumânări rămase de pe la vreun botez) și incantațiile bahice ce-au însoțit dezmățul ritualnic.

Mâncam tochitura din carnea porcului, care încă nu murise destul, în dumicați mari, îndesând cu mămăligă și gogonele murate și stingând cu-n strop de vin negru ca sângele de pe jos, tot cătând pe sus, să-l văd. Dar se-ntuneca, iar bunica m-a tras de mânecă: Treci în casă, asta-i pentru oameni mari!

Mi-l închipuiam enorm și alburiu, cu chip de om, un moș Gerilă plutind greoi apăsat de greutatea darurilor, pe căile văzduhului, dar ce văzui de dimineață fură doar niște fumuri șerpești care se jucau de-a v-ați ascunselea printre acareturile fostului preventoriu TBC de peste calea ferată.

Era însă cu neputință să nu apară, scuturându-și barba de omăt, era în legea firii…

Numai că Dana mă necăjea. Cu pufoaica lui bunicu, de-i ajungea până la tălpile încălțate cu cizmulițele roșii proaspăt primite cadou de la moș Niculaie, dimpreună cu nelipsita creangă de alun, și cu o broboadă legată în pripă peste părul rebel, de culoarea cânepii, mă tot trăgea de mână, iar ochii verzi păreau acum că aruncă lasere de gheață:

‒ Mihai! Mihăiță, treci în casă, c-ai să răcești!

Desigur, nici n-o băgam în seamă, însă cum ieșea cam des pe ușa de la veranda din spate, ce da în bucătăria de vară: Mihai, te spun lu’ Mamaie! ajunsese chiar de nesuferit.

Ea chiar nu se sinchisea că norul, norul de ninsoare, se lăsa așteptat, taman acum, când a doua zi avea să fie Crăciunul, un Crăciun fără zăpadă, cum nu s-a mai pomenit.

În fundul curții, însă, arțarul crescut strâmb asupra toaletei din scânduri cu o inimioară decupată în loc de ferăstruică, străjerul nostru la hatul dinspre casele părăsite ale ovreilor plecați la Palestina, luase o înfățișare prea fantastică, așa cum sta cu crengile-i strâmbe și descărnate în negura crescută pe nesimțite. Și copăceii dinprejur, ba chiar și uscăturile adunate grămezi informe lângă gard, conturau acum arătări din cale afară de stranii.

Susurul aproape metalic al crengilor care se frământau și fantasmele negre ce se iveau printre ulucele gardului mă făcură să dau, involuntar, un pas înapoi, spre ușa salvatoare, de după care se ițea capul înfășurat în broboade al lui Dana.

Doar mândria mă mai ținea și gândul că Moș Crăciun dăduse drumul înainte-i la toate lighioanele stihiilor, ca să alunge din calea lui pe toți acei ce-ar vrea să afle secretul închegării lui din baierile văzduhului.

Povești la gura focului stăteau mărturie despre îndrăzneții prefăcuți în dobitoace, arbori sau stei, pentru că pândiseră din loc ascuns, ca să fure taina, iar eu gândii că iscodirea mea ar putea să-mi fie fatală. Prudența mă sfătui să intru, dar chiar atunci zării sclipind pe geamul, bine frecat mai deunăzi, primul fulg. Venise din împărăția neagră de deasupra, minuscul fluture degerat, orbit de lumina ce se strecura afară și se stinse agonic într-o picătură de apă care prinse a împărți ferăstruica și chipul lui Dana, în două.

Uitai atunci de toate fantasmele și toată înțelepciunea poveștilor străvechi și rămăsei la pândă, ca un haiduc, în negură.

Al doilea sol al fericirii mele nu se grăbea deloc. Știam însă să am răbdare…

Ușa scârțăi lugubru:

‒ Mihai? Mihăiță, unde ești? uite unde s-a tupilat… Vocea subțirică avea totuși tăria ei căci volbura, speriată, păru că dă înapoi.

‒ Taci odată cobeo… că din pricina ta… fi-țe-ar…

‒ Așa? Mă duc drept la mamaie, ș-ai să vezi tu!

Îmi venea s-o apuc de coadele scurte, greu împletite de bunica din zulufi rebeli de păr, dar rebegit de frig cum eram, tremurând tot, lacrimi de mânie, de frig, îmi împunseră colțurile ochilor, iar două nestemate înghețate se rostogoliră pe obraz.

‒ Hai! Hai în casă, nesuferitule, mă apucă Dana zdravăn de subțioară, iar eu mă lăsa-i dus, doar cu o ultimă privire, în speranța că voi mai vedea un fulg de nea.

În casă căldura, mirosul de cozonaci din cuptor, vesela agitație din bucătărie, îmi șterseră repede tristețea de-a nu vedea prima ninsoare ș-atunci am luat-o pe Dana, ne-am înghesuit amândoi în cortul incașilor încropit de mine din două pături și-o cracă de lemn, și-am început să-i citesc fetei despre apașul Winnetou și fratele lui de sânge Old Shatterhand iară, nu știu cum se face, dar am adormit.

Spre amintire:

Microscopul cu neutroni

Nu râde… citește nainte

Mi-a dat doctorița niște rețete în alb, ștampilate și parafate, ca să nu mai stau pe la ușa ei pentru temirice, mai ales că, de când m-am mutat la casă, cabinetu-i la dracu-n praznic, în capătul ăllalt al orașului.

Așaaa, deci… și încropesc eu o rețetă, cu niște antibiotice, și niște expectorante, că m-a tras curentul de-mi curg mucii kilometri și mă prezint la farmacie. Aici o prospătură, plină de ea, îmi dă medicamentele și, doct, cu o reală plăcere, îmi dictează tratamentul citind, desigur, din rețeta pe care chiar eu o scrisesem. Probabil că moaca mea devenise expresivă căci fătuca se oprește și mă atacă frontal:

– Am ceva pe nas de vă vine să râdeți?

– Nu, nu! Doar așa… îmi place cum le zici, citește-nainte!

S-a bosumflat, iar distracția asta m-a costat o savarină, ca să-i readuc zâmbetul pe buze!

😀

A plagia, sau a cita?

Iaca o discuție în care s-au vehiculat multe opinii.

Chestia asta mi-a adus aminte de Eminescu: când nimic nu ai a spune…

Asta-i boală veche. Doar să vezi recenziile, sau „cuvântul înainte”, sau prefața, sau postfața, de la cărțile din perioada comunistă și de după, care exhală sintagme de genul: așa cum zicea și „X”, conform lui „Y”, la fel ca „Z”. Dacă în perioada comunistă era de înțeles, orice asumare fiind privită cu suspiciune astfel că oamenii se ascundeau în spatele citatelor, acum, la aproape 35 de ani de „democrație”, denotă doar lipsa de idei originale, impostura și prostia.

Voi mai țineți minte lucrările (eu am avut de prezentat la treapta a II-a de liceu, la bacalaureat și la absolvirea facultății, proiecte originale) pe care le-ați făcut?

Cât din ele era inspirat din alte surse și cât a fost contribuția personală?