Epic

Reclame

Orizont incert (complet)

                                Motto: Nu pregeta, dar fii răbdător.

 

Ne apropiem de coasta dealului. Trag ușor de hățuri iar Agata, iapa mea de patru ani, se oprește ciulind urechile și fornăind ușor în aerul rece al dimineții.  Cu un mic efort, căci implantul nu a mai fost folosit de mult, inițializez vederea panoramică. În spate, urcând poteca îngustă și bolovănoasă, îi văd pe cei patru trégheri călări ducând de dârlogi câte un cal, iar în ariergardă pe fiul meu cel mare Cyril.

Ridic brațul drept cu pumnul strâns. Cinste lui, băiatul e vigilent. Micul convoi se oprește, iar eu mă cobor de pe cal. Îmi iau binoclul și caut un loc bun pentru observare.

Așezat strategic, între patru dealuri, castelul îmi apare ca un bătrân anaconda străduindu-se, cu ultimile puteri, să strivească o broască țestoasă. Lovitura nucleară l-a ratat cu puțin, domul central fiind doar fisurat, dar spirala zidurilor de apărare a fost spulberată în partea vestică și nimeni, se pare, nu s-a mai obosit să repare. Acum se ridică, mohorât și dezolant, din cețuri. Nici o mișcare, nici un semn. Îmi privesc cronologiul și fixez binoclul pe turnul de apărare din dreapta.

Un spot verde și două roșii. Semnalul. Ridic semnalizatorul și răspund. Doar un flash de confirmare și totul redevine static.

 

Când a patra soție mi-a murit în brațe, la doar șaisprezece ani și fără a-mi lăsa un urmaș, războinicul din mine a acceptat înfrângerea dureroasă și umilitoare. M-am retras, în dezonoare, pe domeniile mele așteptând să mor, încet, odată cu lumea asta care mi-a fost cămin atât amar de timp. Doar fiul cel mare m-a urmat și sihăstream de mai bine de șase ani atunci când am primit acea ciudată și neașteptată vizită.

Cyril mi-aduce dinainte un omuleț cam la cincizeci de ani ușor cocârjat, îmbrăcat într-o sutană neagră, prea largă, murdară de noroi și speriat foarte. Repede am priceput că e doar un actor prost căci privirea lui iscoditoare scanează cu colțurile ochilor, absolut profesionist, încăperea, iar de pe fața lunguiață, plină de crețuri mici, prefăcătoria și șiretenia se pot aduna cu polonicul.

− L-am găsit dând târcoale și norocul lui a fost că Cezar și Aristotel erau legați căci îți mai aduceam doar anteriul. Spune că vrea să vorbească cu un mare războinic al războaielor clone. I-am zis că nu se află pe aici nici un războinic și să-și vadă de drum, dar a insistat făcând aluzie la un semn de recunoaștere pe care războinicul l-ar avea și-atunci m-am gândit să-l aduc dinaintea ta.

− Ia spune, străine… Ce nevoi te îndeamnă la drum primejdios prin vremile astea tulburi?

− Prea buna mea stăpână, căreia îi sunt credincios secretar și trezorier, începe mieros, pe care viteazul nostru războinic o cunoaște, m-a însărcinat cu un mesaj pe care să-l înmânez personal și de la care să aștept un răspuns, indiferent care ar fi acela.

− Și… cine este stăpâna ta, mesagerule?

− Numele stăpânei mele este Isabela.

Isabela, aaa, ce tinereți tumultoase… Prea frumoasa Isabela, la fel de alunecoasă precum mesagerul ei. Isabela maestră a artelor interzise, dar și în cea a iubirii și care, cândva, de mult, parcă prea de mult, m-a adăugat și pe mine în panoplia trofeelor sale. Prea bine! Este timpul pentru o revanșă.

Parcă citindu-mi gândurile, cocoșatul grăi:

− Deci… acesta să fie acel războinic căruia trebuie să-i înmânez mesajul?

− Este posibil. Să văd mesajul și-apoi vei vedea.

După o scurtă ezitare, secretarul face o pasă cabalistică extrăgând de sub sutană un pergament făcut sul și, așezându-se într-un genunchi, mi-l înmânează cu amândouă mâinile. Coțcar, coțcar, dar individul nu a uitat bunele maniere, desfac sigiliul și citesc:

„Dragul meu prieten, drag.” Ahh, mică și netrebnică făptură, acum suntem prieteni, ai? „Vremuri tulburi și agitate ne-au îndepărtat unul de altul, dar eu ți-am păstrat în suflet toată dragostea ta” dimpreună și cu toți banii din pungă, scrâșnesc aducerii aminte, dar și cu o doză de umor: ce naiv mai eram! „Ultimile evenimente, ce nu decurg prea bine pentru poporul nostru, atât de încercat în luptă, m-au convins că este timpul la o schimbare. Călătorului îi șade bine cu drumul.” Aha! Fugi, lașă mică! Apoi mă-ncrunt pe dinăuntru: că parcă eu oi fi mai breaz: cine s-a ascuns în capătul ăsta de lume ca să moară precum leul bătrân și rănit? Eeee? Isabelo, Isabelo, joci murdar. Special ne-ai aruncat în aceiași oală, ca să nu te mai pot refuza… „ Dar a pleca la drum  acum, când totul se prăvale în jurul nostru, ar fi o nechibzuință vecină cu moartea dacă nu ai avea un tovarăș priceput care să înlăture primejdia rea; și-atunci eu m-am gândit la tine. Neînfricatul meu spadasin, artist în ale războiului, doar tu ești acela care ar putea să ne scoată, teferi, la liman.” Așa fată dragă, periuța moale pe spinarea mea, strânge mrejele în jurul prăzii. S-apoi? Are și ea dreptatea ei. Ce-ți oferă? O aventură, poate ultima aventură, o alternativă demnă de luat în calcul hibernării letargioase în așteptarea unui deznodământ umilitor. Ai făcut tot ce-ți stătea în puteri să faci, dar nu-i de demnitatea ta de soldat să vezi cum îți mor femeile în brațe la nici șaisprezece ani încercând, în chinuri, să nască, să vezi trădarea din jurul tău care a condamnat această lume printr-un atac mârșav, sub centură, în chiar structura ei genetică. „Această aventură ar putea fi prilejul stingerii unei datorii pe care o am către tine, înzecit, căci dobânda va fi pe măsură. Nu ezita, drag prieten căci, deși nu ai nimic de pierdut, ai avea atât de mult de câștigat!

A ta, cea care nu te-a uitat niciodată, Isabela!”

 

Fac plata către salahori. Atunci când caii lor încep să coboare, precaut, pe poteca îngustă și pietroasă, arunc un gândac în spinarea aceluia din ei care nu mi s-a părut a fi localnic. Gândacul se agață de vesta insului și, după ce își încleștează ghearele în pielea tare, arată acum identic cu celelalte capse. Implantul din stânga se activează și am imagine și sunet. Oriunde va merge, pe această planetă, voi fi avertizat atunci când își iese din rutină. După ce mai rotesc odată privirea apuc cei doi cai de dârlogi și cobor în urma băiatului meu.

Șuier ușor și Cyril își bagă pintenii în burta calului. Încremenesc amândoi.

− Încet, băiete! Locul ăsta-i plin de capcane.

− Chestii mortale?

− Nuuu! N-ar putea ascunde o asemenea energie potențială de senzorii mei și mi-am făcut atent temele pe când eram pe culme, nu… chestii mici, lui Isabel îi place să se joace…

Brusc, Cezar se lipește cu burta de pământ. Aristotel încremenește în poziție de aport, apoi svâcnește lateral dreapta exact la timp pentru a scăpa de o limbă translucidă care a făcut să șuiere aerul exact pe locul în care stătea. Cezar face sincron un salt în față și se camuflează din nou. Aristotel pășește-n față expundu-se până-n ultima zecime de secundă. Limba translucidă pornește spre el, dar Cezar o interceptează cu un salt atletic și o sfârtecă în fălci. Capătul retezat se zbate haotic aruncând cu un gel alburiu în toate direcțiile apoi se retrage în pământ.

− Limba soacrei. Te lasă chior, ciung, sau olog, dar nu te omoară. Armă de demobilizare. Să te întorci târându-te, să vadă și alții ce pățesc dacă încalcă teritoriul, și care imobilizează oameni și fonduri pentru a-l trata și a-i asigura subzistența nefericitului căci, un om rănit e mai scump decât unul mort. O armă perfectă pentru Isabela, așa cum o cunosc eu. Mi-e mi s-a făcut foame și caii dau semne de oboseală… O să facem tabăra aici.

− Dar suntem la câteva sute de metri de castel…

− Foarte bine! Înseamnă că ne-au văzut. De-or avea vreo nevoie, să vină ei la noi. Se întunecă. Eu, unul, nu-mi mai risc câinii și caii cu jucăriile lui Isabela.

 

Prima permisie după un an de zile. Încă mă mir că mai trăiesc așa că-mi scot toți banii ce mi se cuveneau și iau prima cursă rapidă spre capitală.

Înainte de a sosi la surorile mele trec să mă reculeg în fața mormântului. Privesc crucea de lemn, împlântată în pământul din fața criptei, realizând cât de mici suntem în universul acesta mare încât devoțiunea mea, ca soldat, nu l-a putut feri pe tatăl meu adoptiv de la moarte. Mai așez, un pic, panglica care mi se părea că șade strâmb și-apoi îmi așez cascheta pe cap, salut, și mă îndrept spre ieșire.

Trec printre morminte cu conștiința inerentului sfârșit și-atunci o văd.

Un înger. Un înger îmbrăcat în alb, fragil în înclinarea cu care tocmai se apleca să așeze niște flori.

Rămân încremenit, dar cu inima dogorind în piept.

Se pare că oprirea mea bruscă, sau poate privirea fixă, încărcată de emoție, i-au atras atenția căci s-a întors din tors spre mine și mi-a zâmbit. Niciodată, în scurta mea existență, nu mi-a zâmbit cineva în acest fel. Întreaga ei făptură părea că participă la această declarație de simpatie, de dragoste sinceră față de un necunoscut. Era un transfer de energii miraculoase care pur și simplu m-au vrăjit încât, fără de mine, picioarele m-au adus mai aproape.

Mă regăsesc la un pas de ea, cu cascheta așezată regulamentar pe brațul drept și în poziție de drepți. Scanez cu un ochi efigia:

− Luptele de la Alemaine… Mi-a fost coleg la Academie, mint cu nerușinare. Un erou!

− Da, domnule locotenent. A murit eroic pentru ca noi să ne putem continua viața. Dar și dumneavoastră ați avut o pierdere… tot un un camarad?

− Tata, doar un accident nefericit. Poate că, dacă eram acasă…

− Domnule locotenent, locul acesta mă deprimă, eu nu am fost de acord atunci când fratele meu a decis să se înroleze și, evidența dureroasă a neputinței mele de a-i schimba soarta, mă doare. Hai să plecăm de aici. Să mergem acolo unde oamenii sunt vii.

 

− Tată?!

Deschid ochii blestemând încă odată, dar ca de fiecare dată doar cu jumătate de gură, pe Isabela:

− Ce-i?

− Un cortegiu iese din castel.

Realizez că-i deja noapte și-am dormit somn greu. Mă frec, aprig, la ochi. Într-adevăr, de pe una din porțile castelului bombardat se apropie un șir de făclii.

− Leagă câinii, Cyril. O să avem musafiri.

Sunt doar patru persoane. În față Isabela, ducând doar o gentuță cochetă. Ea însăși radiază aceiași prospețime și doar crețuri mici, la capetele ochilor, se străduiesc din greu să demonstreze  faptul că se apropie binișor de al patrulea deceniu de existență.

Secretarul pare și mai cocoșat, așa cum vine în urma ei, ținând o făclie în mâna dreaptă și un geamantan imens în cea stângă. Îmi strecoară aceiași privire în care se amestecă, în proporții egale, frica și prefăcătoria.

În spate, ținând a doua făclie, vine o chinezoaică mititică, cam la cinzeci de ani, iar implanturile mele o iau razna. Muierea e, pur și simplu, blindată de artefacte interzise. Un adevărat arsenal ambulant. Se pare că implanturile ei îi comunică cam aceleași lucruri despre mine căci mă scanează cu o privire scurtă, care-i transformă ochii în două dungi incerte.

În mijloc, îmbrăcată într-o pelerină din piele neagră, subțire ca un pai și călcând volatil, cred că se află o prezență feminină, căci poartă hijab sub glugă așa că nu-i port vedea decât privirea de un violet aprins ce dansează hipnotic în lumina făcliilor. De parcă asta n-ar fi destul, implanturile mele se dovedesc absolut neputincioase. Persoana este absolut opacă. Dacă este protejată de un câmp de forță este ceva nemaivăzut căci dacă ar rămâne nemișcată s-ar confunda perfect cu mediul înconjurător. Eu așa ceva n-am mai văzut și fac umbră pământului de ceva timp.

Ca un făcut, implantul din stânga se activează și-mi comunică că individul monitorizat, după o întâlnire scurtă și non verbală, și-a schimbat direcția de mers și revine spre castel. Deci flerul meu a funcționat și de această dată. Ei, bine, voi avea o discuție, lămuritoare, cu această persoană.

Mă întorc către Isabela:

− Înapoi în castel! A apărut o problemă care solicită rezolvare. O să vă păzească Cyril.

− Dar suntem deja în întârziere, protestează secretarul.

− Faceți ce v-am zis, altfel ne despărțim definitiv, aici și acum. Clar? Cyril, ochii în patru și desfășoară sistemul defensiv. E posibil să avem musafiri, iar anumite persoane prezente aici să nu fie străine de asta: o fulger cu privirea pe Isabela.

− Ce te uiți la mine? protestează ea. Ți-am explicat, în scrisoare, că drumul va fi primejdios.

Nu mă mai obosesc să-i răspund. Îmi încalec iapa și șuier scurt. Aristotel ciulește urechile, îmi prinde privirea, și mă urmează.

 

Dispozitivul de localizare al gândacului îmi comunică că trégherul a luat-o cotită pe poteca care duce spre Strâmtoarea Dracului, singura ieșire din viroagă. Logic. Ce loc mai bun decât acolo, între pereții stâncoși și abrupți, pentru o ambuscadă.

Schimb și eu direcția de mers pentru a-l intercepta înainte de a ajunge. Agatha pășește în trap ușor, ocolind vegetația sălbăticită care năpădește drumul, iar eu mă revăd, tot așa, venind călare și rușinat foarte, la castel. Surorile, după ce s-au amuzat copios când mi-au aflat povestea, m-au consolat explicându-mi că dragostea, în aste vremuri de dușmănie, e un diamant prețios pentru care trebuie să plătești înzecit.

Ahh! Isabela, cum m-ai lăsat tu, mahmur și făr-un ban, în camera aia de hotel după o noapte de destrăbălări prin toate tavernele târgului. Îmi merit soarta, dar…

Iapa se oprește și mă blestem pentru clipele astea de reverie, din ce în ce mai dese, semn sigur că îmbătrânesc.

Aristotel e în poziție de aport, apoi și gândacul mă anunță că insul se apropie. O mică comandă și acesta implodează, silențios, dar pulsul electrodinamic consistent îi blochează trégherului toate implanturile. N-are timp să se mire prea mult căci Aristotel sare la gâtul calului, iar cele două limbi de piele ale biciuștii mele i se răsucesc insului  în jurul gâtului. Smucesc violent și se prăvale în mărăcinii drumului. Sufocat, încearcă să se elibereze, dar sunt asupra lui și-l imobilizez:

− Așa, băiete! Acum noi vom purta o discuție, civilizată, sper.

Banditul mă privește cu ură, dar am mai văzut noi…

 

− Deci tu ești băiatul lui Ailin?! zâmbește amuzată Isabela privind cum tânărul se tot minunează, răsucind gâtul în toate părțile, la trecerea prin camerele palatului.

− Da, doamnă. Sunt fiul său mai mare, iar mama mea, Ana, a fost a treia lui soție, care a trăit suficient ca să mă alăpteze, declară mândru, iar Isabela se încrâncenează sub roba de catifea: Blestem asupra voastră, voi care ne-ați adus aici încât fiii sunt mândri că au apucat să fie alăptați de mamele lor, dar mai așteptați un pic și-o să cunoașteți și răzbunarea noastră. Și va fi pe măsură!

− Nu prea te-a scos în lume tatăl tău, continuă, totuși, în ton de glumă.

− Adevărat, doamnă. Ne-am retras la castel acum șase ani, pe când eu eram doar cadet la Academie, iar de atunci nu am mai ieșit din ținut. Singurele drumuri ce le-am mai făcut au fost în târg, pentru aprovizionare și ca să vindem din vânatul și roadele pământului. Că parcă a mai rămas ceva de văzut în lumea asta pustiită, înclină capul amărât.

− Și cu ce v-ați umplut voi timpul acolo atâția ani?

− Vai, doamnă, dar abia putem prididi. În primul rând că mi-am continuat studiile militare, iar tatăl meu este un profesor mai mult decât intransigent, apoi mergem la vânătoare și mai e și munca câmpului iar, după ce au murit mătușile, a trebuit să avem grijă și de treburile casnice… Dar ne descurcăm, chiar mai găsim timp să mergem în târg în zilele de sărbătoare și să petrecem bărbătește…

Inexplicabil, Isabela se simți deodată mândră de acest tânăr, care semăna izbitor cu Ailin, așa cum l-a cunoscut atunci, demult, în fața unei cruci de mormânt. Totul pe această lume se întâmplă în apropierea morții, se înfioră, și mângâie, ca-n trecere, obrazul băiatului.

Cyril se fâstâci și, pentru a ieși din încurcătură, se îmbățoșă brusc:

− Eu mă duc să instalez sistemul defensiv. Nu ieșiți de aici, iar draperiile să fie bine trase ca să nu se vadă lumină de afară.

Se înclină scurt și ieși cu pași mari.

Isabela îl privi cum pleacă apoi trecu în camera alăturată.

− Cum se simte fata, Xi?

Chinezoaica făcu un gest liniștitor:

− E bine, stăpână. Echilibrul alergen-antigen se păstrează în limite rezonabile. Avem o bună marjă de eroare.

− Da, dar predarea nu are. Trebuie să fim în capitală exact peste trei zile și, își consultă un mic ceas de aur, o bijuterie frumoasă pe mâna cizelată, nouă ore, iar Ailin tocmai acum și-a găsit să-și rezolve probleme personale…

− Cu respect, Stăpână, dar vă contrazic. Războinicul nu a plecat aiurea. Am clonat unul din implanturile lui mai vechi, acum tocmai interoghează un posibil spion al conspirației.

− Ooo! Ai amănunte?

− Nu, Doamna Mea. Primesc doar sentimente. Cum spuneam, e un implant vechi, ar fi trebuit să-l scoată, sau să-l distrugă, dar pe el sunt și înregistrări singulare, pe care astfel le-ar fi pierdut pentru totdeauna. Acest războinic nu este unul obișnuit, a preferat o fisură în platoșa lui pentru păstrarea unor sentimente irelevante, strânse din buze chinezoaica.

− Sunt și eu pe acolo? întrebă, ca într-o doară, Isabela.

− Asta nu pot afla, stăpână, sunt bucuroasă că am putut accesa câteva fișiere. Implanturile, chiar dacă sunt mai vechi, sunt militare și de cea mai bună calitate. La rândul său m-a scanat vigilent și sistemul meu anti malware încă caută intruziuni. Mă duc să fac focul în cămin și să pregătesc ceva de mâncare. Primesc un sentiment de satisfacție ceea ce înseamnă că… războinicul vostrum nu va întârzia mult și va veni obosit și flămând.

− Mergi, Xi, și dă-ți silința! Nu vreau să-mi dezamăgesc, încă odată, războinicul!

 

Trégherul mi se dovedi a fi din plastilină moale:

− Nu mă ucide, mărite războinic și slugă, prea plecată, îți voi fi toată viața!

− De unde știi că sunt mare războinic? Și dacă știi, cum de-ai îndrăznit să mi te-opui?

− N-am știut, prea mărite, n-am știut! Abia când am ajuns aici am auzit legendele… că ești un mare luptător din Războaiele Clone și ucizi doar cu privirea, și te-ai întors acasă…

− Lasă gargara! Oamenii tăi așteaptă la Strâmtoarea Dracului. Laserul meu din dreapta sfârtecă ciulinii chiar lângă umărul banditului care este cuprins de groază:

− Mă jur! Mă jur că veneam să le zic să fugim, să …

− Cine te-a trimis?

− Nu știu…

Răcnește și se apucă de claviculă încercând să stingă stofa aprinsă:

− Mă jur că nu știu! Unul înalt, cu barbișon, un aristocrat după haine, dar cu vorbă de doftor. Dar are bani, mulți bani, și o vrea pe stăpâna castelului.

Unde trebuia să o duceți?

− Nici asta nu știu, mărite războinic. Trebuia să rămânem la Strâmtoarea Dracului și venea el după ce îi comunicam izbânda.

Îmi scot stiletul și-l apuc pe ins de chică.

− Nu mă omorî, geme din fundul bojocilor, poate, odată, ți-oi putea fi de folos.

Îi trag chica pe spate și mă uit în ochii lui: pare sincer. Mâna-mi zvâcnește și o biluță gri, plină de sânge, se rostogolește în țărână. Iau implantul, îl șterg de carâmbul cizmei, și-apoi îl pun în pieptar:

− N-ai să mori din atâta… Acum, ascultă-mă bine!

 

− Te-ai așezat bine, rânjesc privind tavanul cu tot felul de îngerași cu aripi poleite cu aur.

− Reacționezi la fel ca feciorul tău, râde ea, gâdilat, și se ferește de mine.

− Adică precum un țăran cu sulă mare și creier mic, nu-i așa? Se lasă prinsă și-o sărut aprig. Se smulge, din nou.

− Și ce-i rău în asta? Dacă ați fi toți așa, altfel ar arăta lumea asta.

Îmi pune o palmă mică pe piept:

− Ailin, eu… Eu așa sunt, așa am fost, ăsta-i felul meu.

− Ești nebună, nebună de legat.  O apuc de braț și-o zgudui: În ce pățanii ai mai intrat de a trebuit să-mi ceri ajutorul?

Cade în genunchi și începe să plângă, urăsc asta…

− Știi ce am făcut cu banii tăi? Știi? Lacrimile îi curg șiroaie, parcă nu mai e Isabela mea…

− Nu, borborosesc.

− Mi-am cumpărat poziția de subrétă la palat. Doar eu știu prin ce-am trecut și câte-am suportat.

− Nu mi-ai zis…

− Ție? Și dacă-ți spuneam, ce făceai? Marele războinic de la Allemaine, pufnește, fără-o para chioară.

− Am stat în genunchi în fața ta, ți-aduci aminte? Și nu eram chiar de lepădat, domeniul meu, chiar și acum, valorează o avere, dar l-ai preferat pe acel aristocrat, nici nu-i rețin numele, tu vroiai strălucirea palatului, voiai să fii regină…

− Sunt regină! Ar trebui să te prosternezi în genunchi în fața mea, căci eu sunt, acum, regina acestei lumi.

Rămân încremenit, privind-o:

− E o glumă?

− Nu e nici o glumă, Ailin. Căsătoria cu Lordul de Astoria, prinț moștenitor al tronului, de acum șaptesprezece ani, mi-a adus pohta ce pohteam și chiar mai mult. Însămânțarea regală. Atunci când femeile au început să moară fără cauze aparente, eu și toți ceilalți membri ai Casei Regale am fost imunizați. Dar degeaba. Femeile au continuat să moară. Acum, eu sunt singura purtătoare a seminței regale iar, după moartea suspectă a Lordului de Astoria, de săptămâna trecută, sunt ultima regină a acestei planete.

− Regina mea. Mă las într-un genunchi și-mi plec privirea.

Face ture în jurul meu și nu îndrăznesc să mișc. Mi-ar putea ordona să mă ucid, nu că nu aș executa ordinul imediat și fără comentarii, dar nu mi se pare un moment  potrivit. Se oprește și-mi ridică bărbia cu evantaiul:

− Pricepi, atunci, de ce trebuie neapărat să ajungem în capitală? Își studie o mică bijuterie de la mână: două zile și șaisprezece ore, timp de grație. Dacă până la această dată nu sunt în fața tronului spre a fi încoronată regină se va institui un consiliu de regență.

− Putem pleca imediat ce se luminează… mă ridic, iar ea mă privește disperată:

− Și chiar nu pricepi, ticălos cu inimă de piatră, că acum, indiferent ce va fi, este ultimul moment când mai putem fi împreună?

Nu mai înțeleg nimic, dar o primesc în brațele mele, caldă, ușoară ca un fulg și mirosind a lăcrămioare.

 

Acum doarme, suspinând ușor, și mâinile ei mă caută, caut și eu o pernă, i-o pun dinainte și o strânge în brațe: Isabela mea a dormit de mică cu ursulețul în brațe, mă înduioșez și mă îmbrac precipitat, nu-i timp de pierdut.

Ies pe hol și mă îndrept spre rucsacul cu echipament. Chinezoaica apare parcă de niciunde și ia poziție ofensivă în fața unei uși. Înțeleg că acolo doarme copila.

Ne studiem reciproc. Suntem cam de același calibru, probabil că ne-am vătăma până când am muri amândoi.

− Tu faci cât o mică armată. Pentru ce a mai avut Isabela nevoie de mine? pronunț rar și răspicat, folosind Vocea.

− Ea trebuie să ajungă… se cutremură, buzele i se strâmbă într-un rictus și mă privește cu ură.

− V-au dresat bine popii…

O revelație se vede pe chipul ei:

− Ești un…

Uită!

Are un tremur și-apoi mă privește uimită.

− Încet, Xi! Doar caut ceva în rucsac.

Cântăresc în palmă implantul trégherului și scot un decodificator. Mufa neuronală nu a mai fost folosită de ani buni, carnea a concrețit pe lângă ea, în neglijentul meu abandon, așa că sunt nevoit să folosesc, din nou, stiletul (karma lucrează, trégherul e răzbunat). Scrâșnesc din dinți și reușesc să împing mufa în locaș.

Mai că-mi pare rău, sunt invadat de o viață doar cu puțin mai presus decât cea a câinilor mei și, totuși… ceva l-a impresionat puternic pe omul meu. Încerc să transform avalanșa de sentimente în ceva comprehensibil. Un schimb de replici iată ce l-a marcat pe trégher:

„− Da, Înălțimea Vostră, nava va aștepta cu motoarele pornite, precum ați poruncit.

− Monetti! Spune-mi Monetti. Nu poți ști cine mai trage cu urechea în spelunca asta ordinară.

− Și chiar trebuie să mergeți singur? Mi-e teamă pentru Domnia Voastră.

− Asta să-ți fie ultima grijă. Mai bine deschide bine ochii, cred că ucigașii lui Susex deja mișună pe aici… ”

 

Somnoros, Cezar ridică capul mirat.  A fost ultima impresie a creierului său căci lațul de oțel s-a strâns brusc, ștrangulându-l. Intrusul, îmbrăcat într-un  Takamatsu fără însemne, puse bolasul pe umeri și se apropie de linia de apărare. Stătu  în cumpănă cale de câteva secunde, apoi scoase un dreptunghi negru. Linia de forță pâlpâi, apoi se stinse. Avansă, mai negru decât noaptea, și cu un țel precis.

Simt o tulburare. Nu este de la implant. Nu ezit, îmi smulg mufa neuronală, și mă arunc, sincron, peste un umăr. Implanturile mele se reactivează și trag cu tot armamentul din dotare.

O chestie neagră se face ghem, dar rezistă, strălucind violet, la zece terawați de energie condensată. O umbră se prelinge în spatele ei și lama unei  katana strălucește scurt. Un cap înfășurat în glugă se rostogolește pe mozaicul salonului, iar sângele, negru în lumina făcliilor, se scurge, ezitant, într-un pârâu din ce în ce mai consistent. Mă ridic în picioare, alert, în căutarea altei amenințări. Chinezoaica dispare în camera fecioarei, iar eu alerg la Isabela. Doarme cu ursulețul  în brațe.

Revin în salonul de prezentare, întorc trupul și-i desfac bluza. O centură de supraviețuire sofisticată, de un model pe care nu l-am mai văzut. Apuc capul atacatorului și-l așez pe o măsuță. Îi scot gluga și mă privește cu ură:

De la mine nu vei afla nimic!” aud în implantul wireless de bandă largă.

Draci, un android, mă crucesc și-l privesc mai atent: o lucrare destul de reușită, dar care, la lumina zilei, n-ar păcăli pe nimeni.

Voi încerca să-l aduc într-o buclă de cauzalitate.

„Înțeleg că dacă îmi spui cine este stăpânul tău actual îi vei face, implicit, rău stăpânului tău anterior, dar ești obligat să răspunzi la întrebările ce privesc de programarea ta originală pe care ți le pune o ființă umană. Deci: cine te-a proiectat, unde și când ai fost construit?

Răspunde ezitant, dar răspunde:

„Am fost proiectat și executat de Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal în Atelierele Regale și am devenit funcțional la data standard 09.11.9078.”

„Foarte bine! Asta înseamnă că ești proprietatea Casei Regale, nu-i așa?”

„Nu pot răspunde la această întrebare…”

„Bine… Dar ești obligat să-mi spui dacă mai ești proprietatea Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal, care deține drepturile intelectuale. Răspunde!

„Da, parcă geme androidul, sunt încă proprietatea Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal”

„Dar Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal, este slujitor supus al Casei Regale… Insinuezi că acesta nu este loial câtă vreme, la rândul tău nu ești proprietatea Casei regale. Clarifică!

„Nu pot clarifica.”

„Acuzația de „Lez Majesty” este una gravă. Ea poate duce la condamnarea la moarte a Stăpânului tău. Te vei face vinovat de uciderea Creatorului tău căruia i-ai jurat credință.”

„Nuu, dacă spun cine este stăpânul meu actual îi voi face un rău Creatorului meu, dacă nu spun îi voi face un rău Creatorului meu, dacă spun… ”simt începutul degradării neuronale și atac fără milă, prin viu grai și folosind Vocea:

−Aceasta este o declarație sub jurământ care se va consemna: Spune cine este stăpânul tău actual și cu ce motiv te-a trimis aici. Îți ordon!

„Aceasta este declarația mea sub jurământ: Stăpânul meu actual este Lordul de Susex, al doilea în ordinea succesiunii la tron, iar scopul meu era să o ucid pe Prințesa de Astoria și fiica sa Anabelle de Astoria.  Mai declar că schimbarea de proprietate a mea s-a făcut samavolnic Creatorul și stăpânul meu de drept Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal fiind amenințat cu moartea. Alătur toate fișierele originale care să dovedească, indubitabil, aceasta. ”

Ochii androidului mai tremurară de câteva ori apoi rămaseră încremeniți.

Scot stiletul și pipăi pielea artificială a capului:

− Oops! Dar ce avem noi aici? În palmă mi se rostogolesc trei biluțe. Două sunt zbârcite și afumate, semn că androidul le-a distrus înainte de inactivare, dar a treia, strălucind sidefiu, este un implant de spionaj de cea mai bună calitate. Mă precipit la rucsac și introduc implantul într-o cutiuță ecranată: Așa! Poate că n-ai apucat să decartezi. Ne vom ocupa de tine cu prima ocazie. Scot și vesta de pe trupul androidului: Așa ceva ne va fi, cu siguranță, folositor!

 

Îl chem pe secretar la mine. Vine, la fel de cocârjat, și cu aceiași privire iscoditoare. Îl privesc și eu la fel, dar cu o privire mai grea și simte asta.

− Am jurat!

− Toți avem jurămintele noastre, dar peste toate este jurământul în fața poporului tău.

− Nu am trădat, dacă asta insinuiezi, războinicule, dar secretul este atât de adânc încât și o șoaptă scăpată în vânt ar aduce anihilarea noastră imediată.

− Bine! Vreau să ajungi în capitală înaintea noastră. Contactează aceste două persoane. Aștepți doar un puls pe semnalul cu care mi-ai răspuns de pe turnul castelui. Ia de aici de cheltuială.

− Aveți toată încrederea.

 

 

− Eu nu pot să te apăr dacă nu-mi zici tot, auzi? Auzi!?

Am apucat-o de umeri și realizez că strâng prea tare. Culmea, implantul din stânga se activează:

„L-am prins, prea mărite războinic, așa cum ți-a fost voia. Ce să facem cu el?”

„Adu-l la palat.”

O privesc în ochi:

− Monetti… Ți-e cunoscut acest nume?

Începe să tremure în brațele mele:

− M-ai vândut… Și tu, Ailin?!

− Încet, regina mea. Nici gând! Cine-i acest Prea Înalt Monetti?

− De când te-ai ascuns în hogeagul ăla, de-i zici domeniu, nu mai cunoști de loc politică, Ailin. … Este Primul Ministru, șeful executiv al acestei planete. Totul se mișcă doar prin voința lui.

− Apăi, la cum s-au mai schimbat în ultimii ani… și, mister?! O chestie nu pricep: ce caută un diatai Prim Ministru pe-aici, pe la noi, prin bătătură? Singur, fără escortă, fără suită și paji?

Isabele face un „O” absolut adorabil din buzele ei mici și clipește, des, din gene.

− Nu-mi spune, mă înnegurez…

− Dar eu nu am făcut nimic! Se rotește, aprig, prin salon agitând evantaiul peste obrajii în flăcări. E nebun! L-a urât de la început pe soțul meu, atât pentru că este de sânge albastru, în timp ce el e doar un parvenit de negustor, cât și pentru că era urmașul la tron. Mă vrea de nevastă, a înnebunit, vrea să ajungă rege consort. O lichea de ce-a mai joasă speță care s-a ridicat aruncând cu bani în dreapta și în stânga, o viperă, un… un impotent!

Mai că se sufocă, iar eu clatin, amărât, din cap:

− Nu țin minte să fi dezagreat bănuții, regina mea, dar acum ai pretenții mai înalte, cât ai fost cameristă la mulți ai schimbat așternuturile, iar ei ți-au primenit sângele de s-a albăstrit așa…

Dacă privirea ei ar putea să taie, aș fi fost tranșat felii.

− Nu ești demn de regina ta. Ia-ți viața, acum!

Încep, calm, să mă deschei la piept. Mă așez, în lotus, cu katana mică așezată transversal în fața mea și trag, de-un deget, sabia mare din teacă:

− Sper că-mi vei face onoarea de a mă seconda. Chiar asta intenționam și nu neapărat poruncii tale. În fișierele recuperate de la androidul lui Susex, am găsit ceva, niște protocoale ascunse. Se pare că la ceremonia de încoronare va mai participa o delegație. O delegație străină.

O văd cum se albește la față:

− Ai aflat!

− Da, Doamna mea! Simultan cu încoronarea ta se va face un armistițiu și o cedare de suveranitate prin căsătoria fiicei tale, pe care atât de abitir o păzește chinezoaica Xi, cu Principele Moștenitor al Vrășmașului nostru. La încoronarea acestuia Patria Noastră va dispărea înghițită în Imperiu.  Eu nu vreau să fiu părtașul acestei trădări. Adio, doamna mea!

Apuc mânerul armei cu amândouă mâinile și-mi eliberez Chi-ul de tot ce mă înconjoară.

Mai aud:

− Ailin! Nu!

Lovesc!

Simt o rezistență, abia de-mi crestez pielea abdomenului, iar când, reflex, lovesc a doua oară, jungherul îmi este smuls din mână. Cad într-o stare de prostație.

 

− Tată!

După un ciocănit nu tocmai consistent în ușa, mare, de stejar fii-meu năvălește în salon.

Vede postura nu tocmai academică în care ne aflăm și bate în retragere panicat:

− Eu, nu! Eu… Eu doar ce voiam…

− Zi, băiete! Spune!

Cyril înghite în sec, aruncă priviri iuți de la unul la altul și, atunci când mă încrunt, se precipită verbal:

− A venit acel cărăuș… Spune că are un prizonier… Eu… eu ce să fac, tată?!

Mă ridic, greoi, încă marcat de moarte, și pronunț răspicat arătând către Isabela:

− De acum te afli în slujba reginei tale, Cyril. În genunchi și depune jurământul.

Mă privește neîncrezător…

− În genunchi! Spune:

„Eu, supus loial al maiestății tale, cu deplină încredere în voința ta, jur să-ți fiu scut, cu trupul și cu mintea mea, în fața oricăror primejdii reale sau prefăcute.”

Copilul mă mai privește odată apoi se pierde în privirea lui Isabela:

− Mărita mea stăpână, de când te-am văzut prima oară am simțit că viața mea se va schimba…

− Nu devia, horcăi adânc.  Rezumă-te la jurământ.

Nu pricepe, dar termină incantația și apoi îi fac semn să stea pe una din canapele.

− Ce-ai văzut, și auzit aici, aici va rămâne, fiule…

− Da, tată, scuzați, face încă o plecăciune, stăpâna mea!

Mă îndrept către Isabela, care-și ținea mâinile în poalele rochiei din crepon. Mănușile au atenuat vătămările, are doar câteva tăieturi și-l întreb:

− Eee… Ce voiai a-mi spune?

− Am reparat linia de apărare. Am găsit acest dispozitiv lângă ea. Fac semn cu mâna că nu mă interesează și-l îndemn să continuie. A venit unul din cărăuși, zice că are un prizonier, pentru tine…

− Bine! Să aștepte. În rucsac mai este un dispozitiv. Dublează linia.

Face o plecăciune și iese, închizând atent, ușa înaltă, din stejar, în urma lui.

Cu blândețe îi pansez rănile de pe mâini și o privesc în ochi:

− Umil sclavul vostru, Mărită Stăpână, nu-mi mai aparțin de atunci când mi-ați refuzat moartea. Porunciți, dar am o singură rugăminte. Cyril, singurul meu fiu, să nu fie apropiat de numele meu.

Tremură. Regina mea tremură și-mi cuprinde obrajii în palme:

− Cum ai putut să gândești asta, Ailin?! Eu? O trădătoare?

Surâd amar și-mi surprinde grimasa.

− Bine! Pe fața ei sentimentele se succed cu o viteză amețitoare. Bine. Poate eu am greșit. Eu am greșit. Am amestecat trecutul cu prezentul. Avem o misiune, abia șoptește, ca pentru sine, și un țel. Ridică capul și mă privește cu mândrie: Căpitane!

− Ordin!

− Din acest moment ești în slujba reginei tale. Depune jurământul de credință, sau pleacă.

Surâd, mai mult interior căci în exaltarea talamică în care se află ar putea să-mi poruncească, din nou, să-mi iau viața și, pe când mă așezam în genunchi, împing, discret, katana mare înapoi în teacă: tăișul ei trebuie să vadă doar moarte nu obediență.

− Ce vom face acum? Ai jurat credință reginei tale.

E fabuloasă așa… cu mâinile în șolduri ridicând bărbia voluntară agresiv spre mine și fulgerându-mă cu privirea ei violetă.

Îmi aplic și eu un autoconstrictiv pe rană, încep să închei butonii magnetici și-o văd, ca într-o fulgerare, agățată de gâtul meu, sus, la observator: Tu ești orizontul meu, Ailin! Privește!

Venisem în capitală, trimis de colonel, pentru preluarea documentației costumelor de desant.

Așteptam, plictisit, pe imensul hol străjuit, pe de o parte din uși înalte și mohorâte, migălos sculptate în lemn de nuc, iar pe cealaltă parte de imense geamuri care expuneau panorama orașului privit de la ultimul etaj al palatului.

Una din uși se deschide și o văd: era îmbrăcată într-un costum bărbătesc de tweed aproape negru care, cu pantaloni mulați doar pe șolduri și vestă strânsă pe talia-i de viespe, pentru ai sublinia bustul generos, fără a fi opulent, nu-i răpea de loc din feminitatea-i debordantă. Garderoba se completa cu cămașă din borangicul cel mai fin, cu mâneci bufante și manșete strânse peste încheieturi în butoni de sidef, iar la gât purta o eșarfă contrastant de magenta, dar asortată cu ochii ei violeți.

Acum era precum o harpie dezlănțuită așa cum ciocănea, agresiv, mozaicul holului cu tocurile unor pantofi negri de lac, gesticulând către doi ofițeri de stat major care o urmau cu fețe înnegurate:

− Domnilor, este intolerabil! Bani, bani! Mereu bani, dar rezultate zero. Ne retragem pe toate fronturile. Regina nu va fi mulțumită…

Proaspătul meu implant îmi atenționează prezența unei persoane de rang înalt așa încât adopt, regulamentar, conduita corespunzătoare: mă așez într-un genunchi, cu degetele atingând pardoseala și cu capul înclinat la treizeci de grade.

Trece fără să mă vadă și încep a mă ridica.

Se oprește, brusc, și se rotește pe tocuri.  Privirea ei mă fixează și virează rapid, de la determinarea aprigă de mai înainte, spre uimire, și apoi spre o reverie galeșă care-i înmoaie trăsăturile feței. Ochii mei consider că rămân impenetrabili, deși o lacrimă svâcnește în colțul unuia din ei.

Totul a durat o secundă, apoi ea revine, agresiv:

− Poate îl cunoașteți pe căpitanul Ailin. Învingătorul de la Allemaine!

Îmi pocnesc călcâiele, iar ea continuă:

− El și batalionul lui au ținut piept unei întregi divizii, și n-au cerut bani…

Cei doi generali mă privesc, aproape cu ură, iar unul găsește o replică:

− Toți au murit, doar el a trăit… onorabil.

− Ce vreți să insinuați? Mă înfig cu pieptul în față.

− Eu nu insinuez nimic, mi-aruncă în fugă. Evidența spune totul. Doar lașii au scăpat!

Îmi ies din minți, mă caut sub mâneca stângă, dar batista nu este acolo, atunci îmi rotesc privirea și văd eșarfa de la gâtul Isabelei. O smulg, fără menajamente, și-o arunc în fața generalului:

− Domnule, este o insultă peste care demnitatea mea de ofițer al regatului nu poate trece. Vă provoc la duel!

Îndepărtează, cu un gest scârbit, eșarfa care i se agățase de un umăr și răspunde:

− Căpitane, nu meriți atenția mea nici chiar dacă mă provoci la duel cu cârpa unei curve!

Mâna pleacă fără mine și-l apuc de gât, și strâng. Holbează ochii și ridică mâinile în aer încercând să spună ceva. E o liniște sinistră în care se aud doar vertebrele generalului pârâind.

Apoi, o palmă se așează peste brațul meu:

− Ce se întâmplă aici?

Prințul de Astoria, înalt, mai înalt decât mine, demn, cu o alura aristocratică șlefuită în timp de secole, mă fixează hipnotic cu privirea-i de un verde fosforescent și voința mea cedează. Mâna mi se moaie, iar generalul se prăvale horcăind:

− A vrut să mă omoare! A vrut… se îneacă într-o tuse convulsivă.

Mă așez într-un genunchi și plec capul:

− Cer scuze, maiestate. Acest om m-a dezonorat în public așa încât l-am provocat la duel.

− Ciudat duel, zâmbește fin prințul. Așa v-ați înțeles? Să vă strângeți reciproc de gât? Nemaiauzit! Și cine sunt martorii?

Liniștea este profundă. Prințul se încruntă:

− Ce se întâmplă aici? Căpitane?

− Nu pot să mai adaug nimic, maiestate.

− Generale?

− A sărit la gâtul meu… Eu, eu…

Prințul începu să se balanseze pe vârfurile pantofilor din piele de căprioară. Îl privi cercetător pe al doilea general, care plecă privirea, se roti pe vârfuri către Isabela, apoi se așeză pe tocuri și se duse la majordomul care păzea ușa cea mai apropiată:

− Ai văzut tot ce se întâmpla?

− Da, maiestate, se albi la față tânărul majordom.

− Fă-mi un rezumat.

Pe măsură ce auzea relatarea dezlânată a feciorului, se întuneca din ce în ce mai mult la față.

− … și-apoi o zâs că nu să bate iel p-o batistă de curvă ș-atunci căpitanu l-o luat dă gât…

Isabela plecă capul în pământ.

Prințul făcu un semn și o gardă de corp îi dădu un pistol.

Liniștea deveni sinistră. Mă rotesc pe un picior, fără a mă ridica și implor:

− Prințe…

Isabela e stană de piatră.

Doar generalul nu pricepe ce o să se întâmple:

− Așa, prințe! Trebuie să facem curățenie…

Pe când glonțul i-a trecut prin frunte încă mai avea o privire infatuată, care s-a stins apoi, atunci când creierii i s-au împrăștiat pe mozaic.

− Nimeni nu jignește o femeie, nici măcar cu prilejul unui duel, și cu atât mai puțin pe Consilierul și Confidentul Personal al Reginei, concluzionează prințul. Ce-ați încremenit? Căpitane! Oferă brațul doamnei. O văd cam pătrunsă de evenimente. Măcar atât să faci, căci ți-am răpit satisfacția duelului și…, urmați-mă!  Generale Anastasia, pune de șterge pe jos și să-mi zici mâine, la ședința Marelui Stat Major, cum îi șade mai bine unui ofițer să moară: în fruntea ostașilor săi, pe front, sau adunat cu mopul de pe culoarele palatului!

Brațul începe să-mi tremure atunci când simt atingerea diafană a palmei ei și încep să blestem toate femeile din lume. O strângere viguroasă și-o uitătură piezișă mă liniștesc subit și continui să calc demn, cu falca înainte, și-o privire interiorizată, în urma prințului.

 

Deși cam mototolit Monetti, Prea Înaltul Prim Ministru, se ține tare și mă sfidează cu o privire impertinentă:

− Am să caut cea mai insalubră pușcărie în care să vă arunc, de să vă mânce șobolanii coaiele, șuieră pe nas și se alege cu o scatoalcă zdravănă la ceafă care-l face să cadă în genunchi.

Îmi vine să râd, să râd nebunește cum n-am mai râs… ohh, oare de când? Strâng din dinți, dar râsul, deja isteric, mă năpădește. Toți mușchii mi se contractă și izbucnesc într-un hohot homeric.

Toți mă privesc ca pe un nebun, iar eu, ștergându-mi lacrimile, îl întreb pe tregel:

− Care-ți este numele haiducule?

Se așează într-un genunchi, pleacă capul, și rostește:

− Avalon, mărite războinic, Avalon de Silva Ingueta ros de Palma Contre Dospinos et Rozalino.

− Lung nume…

− Da, Mărite Războinic, ce să facem… mama nu a știut exact cu cine m-a conceput așa că, pentru a nu pierde alocația, i-a pus pe toți acolo.

− Bine, Avalon.

Și eu simt că-mi vin în fire, după puseul isteric, așa că-i arunc lui Avalon biluța cu implantul:

− Mergi acum dincolo și roagă pe o persoană numită Xi să ți-l reinstaleze și să vă dea de mâncare apoi rămâneți sub ordinele fiului meu până când am să vă convoc.  Uite aici, pe luna asta, plata pentru tine și coechipierii tăi, prima plată în slujba reginei.

Tregerul holbează ochii.

− Doi vor rămâne aici, sub comanda fiului mei Cyril, să păzească castelul și un fir de iarbă de-o lipsi vor avea de-a face cu mine, iar ceilalți doi, mai răsăriți, împreună cu tine, veți rămâne la dispoziția mea. Ai înțeles?

− Da, Mărite!

− Nu-mi mai zice Mărite. De acum te adresezi cu Căpitane. Priceput?

− Da, Mărite Căpitan! și iese cu spatele pe ușă.

 

Mă așez pe o canapea, imitație Empire care pârâie sub greutatea costumului și, rânjesc pe dinăuntru, a mea. Fac câteva mișcări din brațe urmărind senzorii, mă salt în picioare și verific flexibilitatea genunchilor, brusc, sar până în tavan și mă încleștez cu ghearele costumului în tencuială. Un îngeraș în curul gol și cu aripioare albe mă privește cu o mutră lubrică trădând gândurile perverse ale pictorului. Îi șterg fața din două lovituri de pumn și-apoi rămân atârnat cu capul în jos și brațele în lături… oftez  și , în sfârșit,  Prea Înaltul dă semne că revine pe astă lume.  Ochii îi bulbucesc sub pielea pleoapelor apoi îi revine tonusul care-i încleștează brațele pe piept. Rămâne încremenit și dacă ar fi fost un șacal s-ar fi văzut cum rotește urechile.

− Monetti! Tresare, dar rămâne cu ochii încleștați. Monetti, continui, nu toți sunt clădiți după tiparul tău și ar trebui să știi asta…

− Da! Dar miza-i mult mai mare. Este uriașă.

− Poate mai știm și noi…

Deschide ochii și mă focalizează îngrozit:

− De unde?

Rotesc privirea prin plafon și apoi o fixez în a lui.

Înțelege și se îndreaptă în fotoliu. Se pipăie precaut, geme când dă de locuri dureroase și, din nou, mă privește cu privirea aia, de șobolan prins în capcană, dar care te va mușca de moarte dacă te apropii de el.

− Mergem la palat, concluzionez, și consider că mi-am oxigenat suficient creierul. Mă desprind din tavan și pic chiar în fata lui:

Nava va ateriza în jumătate de oră. M-am folosit de vocea ta înregistrată de tregel în implantul senzitiv. Și el te spiona. Tandea și cu mandea…  Sper să fii rezonabil.

Apleacă capul și-i dau o palmă peste urechea stângă:

− Eu am mâncat șobolani, intelectualule.  De vii! De foame… Mișcă!

 

− Tată! …. Intră aproape panicat: o navă a aterizat pe platforma de nord.

− Foarte bine, fiule. Să mergem la regina ta.

Isabela fuma, nervoasă, o țigară subțire și argintie pe care o strivi imediat în scrumieră atunci când mă văzu apărând:

− Ce se întâmplă Ailin? Sunt captivă aici? Niște indivizi cu aspect de oieri au început să întindă fire în jurul castelului meu, iar eu sunt ținută aici… ai jurat credință, ahhh, nu ar fi trebuit să mă opun…

− Nici pe departe, regina mea, doar îți protejează proprietatea pe timpul cât vei lipsi. Hai! Mergem în Capitală. Ne așteaptă o navă…

− De unde? Cum?

− De unde, nu știu… Cum? Prin grija Primului Ministru.

− Nu înțeleg. Ai zis că nu m-ai trădat.

− Nici o trădare, Regina Mea! Să zicem că i-am zis că o prințesă, dacă ajunge regină, poate să dea un decret prin care să se mărite cu cine vrea…  Bărbații sunt în stare de cele ai mari tâmpenii atunci când le cășunează pe o femeie.

Vântură aprig evantaiul privindu-mă pe deasupra lui, dar nu-i ofer satisfacție:

− Nu avem timp. Doamnă, v-am rugat să-mi dezlegați urmașii de orice acțiuni pe care le voi face eu. Mi-am găsit un moment și am întocmit documentul. Este în conformitate cu Scripta Regală. Dacă doriți, în continuare, serviciile mele, vă rog să îl semnați. Acum este momentul.

Ochii i s-au făcut o dungă, scanează documentul filă cu filă, metodic, cu aplicația îndelung exersată a funcționarului regal. Documentul pare interminabil, se plictisește și ridică o privire rece:

− Este fără de cusur, căpitane. Nu știam să ai abilități birocratice…

− Da… Este o ironie. Deși ne cunoaștem atât de intim nu știm mai nimic unul de altul.

Strânge din buze și-mi trimite semnătura wirelss. Arhivez și trimit o copie, via satelit la Registratura Regală, una la registratura Notariatului de Sarmantia și una către implantul lui Cyril.

 

Nava se ridică silențios.

Rămân cu ochii în ochii fiului meu. Ridic și eu mâna ca răspuns la salutul său.

 

Mă duc în cabina de pilotaj. Scanez rapid și apoi le explic piloților:

− Vom face câteva modificări…

Aterizăm în secțiunea comercială printre mii de alte asemenea navete și scanez atent. Nimeni care să n-aibă de treabă prin zonă. Oricum, nu vom păcăli multă vreme, pe nimeni. Eu, în față, cu Isabela la umărul meu, în spate Xi cu fecioara, apoi Primul Ministru flancat de treger, iar la urmă, cei doi mercenari.

Din mulțime primesc un bip, scurt. Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal e o persoană scundă, bonomă, și vizibil întristată:

− Domnule Protector Regal, face o plecăciune, sunt absolut dezolat că una din cele mai reușite creații ale mele, în care…

− Ai făcut ce ți-am cerut? îi retez macaroana din scurt. Savanții ăștia, domle… vorbesc, vorbesc, și fac numai prostii pe care, mai apoi, trebuie să le descurcăm noi…

− Da! Cum ați ordonat. Veniți! Am pregătit totul.

Atelierele Regale constau în zeci de clădiri impozante ocupând mai bine de zece hectare în coasta vestică a palatului care, atunci când avioneta ia un viraj, se profilează, sumbru, pe cerul înourat și-n vechimea lui de peste două milenii, iar Isabela îmi strânge, înfrigurată, mănușa costumului.

− O să fie bine, regina mea, șoptesc, și încleștarea-i crește.

−Vă rog, acomodați-vă! Am pregătit cele mai bune apartamente, iar cina se va servi imediat.

Rotesc privirea: lux. Trăiesc bine specialiștii…

− Xi!

Am folosit doar  umbră de voce, dar condiționarea s-a făcut, căci ridică privirea.

− O preiei pe Isabela. Nu voi lipsi mult. Avalon!

− Ordin, mărite căpitan.

Vreau să protestez, dar dau a lehamite din mână:

− Păziți ușile. În afară de mine nu intră nimeni. E pe viață și pe moarte, n-aveți voie să ezitați.

− Am înțeles!

− Domnule Prim Ministru, după Dumneavoastră!

Sătul, Avalon stătea răscrăcit pe canapeaua de lângă ușă, asculta o melodie sud americană și se scărpina la coaie. Explozia l-a răsucit pe jumătate și l-a aruncat în celălalt colț al camerei.

Deși năucit se ridică fioros și trase de sub subțioară jungherul. Nu vedea nimic din cauza fumului așa că cei doi indivizi în costume negre și căști pe cap aproape l-au luat prin surprindere. Prima descărcare energetică i-a trecut prin umărul stâng făcând o gaură cu grosimea de un deget, dar tregherul era om de la țară, vânjos prin natură, așa că urlă îngrozitor și jungherul izbi pe primul atacator la îmbinarea dintre costum și cască, cam pe unde se află jugulara. Năpraznica lovitură frânse arma în două, dar atacătorul se prăbuși cu mâinile încleștate de gât.

Tregherul simți o căldură care-l năpădea și-atunci râcni:

− Am jurat credință Reginei Mele! și se năpusti în salon.

Se împiedică de cei doi tovarăși ai săi și ar fi căzut dacă priveliștea din fața lui nu l-ar fi înghețat pe picioare:

Tăiat oblic, de la umărul stâng, până la șoldul drept, al doilea atacator tocmai se dizloca, trupul prăbușindu-se în dreapta, iar picioarele în stânga. Scântei jucau în încăpere, iar aerul era plin de ozon.

Mai în spate, Xi trecu două degete peste lama katanei, care încă fumega apoi, după ce o ridică deasupra capului, o introduse, dintr-o singură mișcare, în teaca de pe spate.

Avalon mai făcu un pas și se prăbuși.

 

− Generale! Mă aplec cu palma dreaptă pe inimă.

− Căpitane!

Ne strângem în brațe.

− Te-ai retras în culmea gloriei, rânjește.

− Nu am mai fost dorit. Eram singurul care obținea victorii pe frontul de luptă…

Generalul mă scanează scurt:

− Adică ce insinuezi?

− Generale, cum de-ai ajuns la protocol?

− Eu? Adică eu? Vrei să spui?…

− Hai să lăsăm circul ăsta. Să zicem că ai mirosit situația și ți-ai forțat norocul.

− Cine putea să creadă, Ailin? Am cerut atunci capitularea necondiționată. Mi-au sărit toți în cap. Am acceptat această funcție poate din lașitate. Am auzit de ultima ta soție… Ce mai putem face?

− Generale, mi-e teamă că lucrurile stau și mai rău decât le vezi tu. Am aproape toate datele care duc la trădare și genocid deliberat.

Ofițerul se albește la față.

− Adică…? Adică oameni de-ai noștri au pus la cale acest atac mârșav? Nu dușmanul?

− Ba și dușmanul. E o conspirație de ambele părți care dorește ca dintr-o lovitură să devină stăpână atât pe imperiu cât și pe țările neafiliate. Femei au început să moară și-n imperiu, dar acesta este imens, faptul poate trece, cum a trecut și la noi, prea mult timp, neobservat, sau atribuit altor cauze… Mai mult, noi vom fi folosiți drept exemplu: așa veți păți toți dacă nu vă predați imediat și necondiționat.

− Ce-mi spui mă îngrozește, căpitane. Cine ar fi atât de câinos încât să-și distrugă propria patrie pentru o glorie blestemată?

− Cineva care, deși ajunge mereu primul rămâne mereu, prin jocul sorții, pe locul doi. Prima oară de către soră-sa, apoi de către frate-su… Douăzeci de ani și-a ronțăit ura și-apoi a apărut o oportunitate. Ca șef peste Atelierele Regale i s-a adus la cunoștință descoperirea unui obscur biolog: un gaz inodor și insipid pe care, banal, l-a denumit molecula X X, ce odată ajuns în organismul unei femei, și numai al unei femei, atacă glanda pituitară care, pe lângă multe alte funcții, asigură funcționarea aparatului reproducător, dezvoltarea și maturitatea sexuală, problemele menstruale, sterilitatea și impotenta, menopauza, sarcina, travaliul și nașterea fătului. Femeile încep să se simtă fără vlagă, organele genitale încep să se atrofieze, celule acestora devenind maligne, cancer, moarte. Nu se poate face nimic pentru salvarea femeii infectate căci glanda pituitară nu poate fi îndepărtată din creier ea având și alte roluri importante în funcționarea corpului:  asigură concentrația mineralelor și a zaharului din sânge, producerea laptelui mamar, dilatarea arterelor, temperatura corpului, forța musculară, irigarea cu sânge a capului, funcțiile inimii, metabolismul, circulația, retenția fluidelor.

Este suficientă o singură moleculă pentru ca femeia să fie ca și condamnată.  Doar una din șase dispune de o imunitate naturală.

− Abominabil!

Generalul este complet bulversat și oscilează între stupoare și o ură pe care o văd aprinzându-se din ce în ce mai aprig în privirea lui. Îi pun o mână pe umăr și continui:

− Presupun că nu asta era intenția lui. La început, cred că a folosit gazul pentru a induce sterilitate surorii lui gemene, iar când a văzut ce efecte dramatice are gazul era prea târziu. Apoi a avut loc acea întâlnire nefastă, mai ții minte? Negocierea eșuată de la Tobruk. Atunci când s-au întâlnit cele două delegații pentru a opri în fașă un război ce se profila la orizont…

− Țin minte, cum să nu țin minte. Eram colonel, adjunctul șefului de stat major. Mereu mi-am zis că aia nu a fost nici o negociere ci o declarație de război în toată regula.

− Și totuși… după primele două zile de negocieri se întrevedea o soluție de compromis. Ce s-a întâmplat?

− Ohh! Acum mi-amintesc. Prințul a venit cu niște revendicări noi. Destul de controversate. Toți am pus asta pe patriotismul lui, pe mândria de a fi regalist, de a nu fi supușii imperiului…

− Dar cu o zi înainte unde a fost?

− Nu știu. A plecat însoțit doar de gărzile lui de corp și a lipsit întreaga după amiază.

− Dar știu eu! Întâmplător… am intrat în posesia unui implant. Dar nu un implant obișnuit, ci unul de spionaj, specializat pe clonarea altor implanturi, lucrătură imperială.

 

− Un soldat nu trebuie să-și caute gloria, ci doar s-o aștepte, mândru și convins de dreptatea din spatele ei. Domnule General, e timpul Dumneavoastră!

 

Secretarul desfășoară pe masă  mai multe papirusuri:

− Asta-i tot ce am găsit, căpitane, adică… Prea Grațioasa Noastră Regină. Toate tunelurile vechi din construcția palatului.

Isabela are un rânjet:

− Nu poți să-i faci ceva… ceva! Așa e mereu.

− Nici măcar nu știu cum îl cheamă. Îl privesc încă odată, mai atent de data asta: profilul ăsta vulpesc, cu nasul ascuțit, buzele ca o dungă vișinie și bărbia voluntară, cu o gropiță în mijloc, îmi amintesc de altcineva. Deși le am cu fizionomiile nu pot să fac legătura. Blestematul ăsta de stres în care stau de trei zile încoace își spune cuvântul, dar o să-mi amintesc. O să-mi amintesc unde am mai văzut falca asta…

− Anostopius, Prea Mărite Protector. Anostopius Doce, slugă prea plecată.

− Anosdopius, acest cuvânt îmi sugerează o ocluzie intestinală. Regina mea, putem să-l rebotezăm?

Isabela vede privirea mea și-i văd pentru prima oară dinții, după mult timp, într-un rânjet jucăuș:

− Și… cum ai zice să-i zic?

− Păi, cocoșat e! Quasimodo s-ar potrivi.

− Dar e prea lung, se alintă Isabela, iar secretarul tot rotește privirile de la unul la altul. Eu zic să-i zicem doar Quasi, adică, așa și-așa!

− Perfect!

− Bine… Consider că am fost luat destul la mișto. Ailin! se zburătăcește secretarul, am obținut foarte greu aceste hărți, iar tu, Regina Mea, ai grijă: acest războinic are o influență nefastă asupra ta.

Suntem în sala cu hărți a palatului. Prințul se sprijină în brațe pe tăblia mesei de stejar ce ocupă partea centrală a încăperii și ridică privirea spre noi, așa cum venim, eu țanțos nevoie mare, cu brațul stâng ridicat, pe care se sprijină palma mică a Isabelei:

− Vă șade bine împreună… Dar acum avem alte griji. Căpitane! Nu mai am încredere în Marele Stat Major. Am impresia și sper să fie doar o impresie, că-mi coafează situația tactică.

Desfășoară un set de hărți și mă îndeamnă:

− Prezintă-mi, ca un combatant activ ce te afli, situația de pe câmpurile de luptă. Și fără menajamente.

Isabela se desprinde de brațul meu, face o mică plecăciune și dă să se retragă.

− Mai rămâi, Domnișoară Consilier. După ce termină aici îl vei conduce pe căpitan la Regină. Privește și ascultă, mi-ai dovedit până acum o inteligență nativă remarcabilă. Abia aștept comentariile tale pe marginea chestiunii.

Regina mi-a apărut de o demnitate impunătoare. M-a ascultat, politicos, în timp ce eu recitam textul pe care Consilierul și Confidentul Ei, m-a obligat să-l memorez în timp ce treceam prin multe anticamere, urcând și coborând scări încât mă năucisem complet.

Doar în prezența Șambelanului, a Isabelei, și a câtorva apropiați ai tronului mi-a pus în piept medalia Steaua Vitejiei în grad de Comandor și mi-a permis să sărut inelul cu sigiliu de pe mâna Sa dreaptă.

− Acum ești doar al meu, mă ia radioasă Isabela de mână în timp ce eu ieșeam împăunat ca un curcan din apartamentele regale.

Aproape alergând, trăgându-mă de mână, mi-a arătat sala tronului, sala armelor unde am adăstat un pic admirând panopliile cu arme ce-au slujit regatul cale de multe milenii, am trecut prin sala ospețelor cu imensele mese așezate paralel cu masa regală apoi am urcat o interminabilă scară în spirală și am ajuns în turnul reginei.

Privesc chilia minusculă construită din blocuri masive de piatră doar cu o mică fierestruică zăbrelită cu grilaj din fier forjat: într-un colț un pat din lemn negeluit acoperit cu o pătură grosolană din lână. Sub un candelabru, tot din fier forjat, o masă și un scaun tot din lemn, iar de după un separeu câteva facilități sanitare minimale.

− Aici și-au sfârșit viețile trei regine. Câte una pe mileniu, râde și mă trage de mână afară. Mai urcăm un rând de trepte și ieșim pe acoperiș. În mijloc, fioros așa cum stă încastrat în planșeul de beton cu țevile negre, brunate, ridicate spre cer, se află un tun autoserver antiaerian, iar la cele patru colțuri câte o baterie de rachete.

Pe unul din creneluri se află o lunetă de mare putere. Mă trage într-acolo:

− De aici se vede panorama întregului oraș. Eeee? Nu-i prea rău pentru o orfană găsită într-un coș în fața bisericii St. Eclisse !?

O privesc: e atât de fragedă, de copilăroasă, cu obrajii invadați de o roșeață trandafirie și vârful nasului roșu de la vântul care șuieră printre creneluri.

Și-a dat capul pe spate și mă privește cu ochii ăia violeți, hipnotici, încât simt un frison cuprinzându-mă: o strâng în brațe și-mi strivesc buzele de ale ei iar ea se lasă, galeș, răspunzând patimii mele cu mici gemete.

Nici nu mai știu când am luat-o în brațe și am coborât în camera reginei. Ne dezbrăcăm febrili și ne aruncăm unul asupra altuia pe patul care a cunoscut doar trei regine.

Stăm strâns îmbrățișați, eu cuprinzându-i sânii ca pe doi porumbei, cu palmele, și ea șoptește:

− Privește! Vezi orizontul? Orizontul ăsta incert, dar nemărginit așa cum se ivește el din cețurile dimineții?

Se întoarce și-mi cuprinde obrajii în palmele ei mici:

− Doar tu ești orizontul meu, Ailin. Și-ai să fii întotdeauna!

 

La trei zile după ce am revenit pe front am primit o scrisoare. Îmi spunea simplu:

„Mă mărit! Urează-mi tot binele din lume!”

 

− Generale, ca Director de Protocol al Curții Regale te-ai ocupat personal de cazarea delegației străine…

− Ceee delegație? Generalul holbează ochii la mine.

− Nu-i nici o oră de când îți ziceam să lași circul deoparte. Știu totul despre complotul pe care l-a pus la cale, primul ministru și cu Isabela. Ar fi fost imposibil să reușească fără cunoștința și largul sprijin oferit de tine. Ce dracu, o delegație la acest nivel și-ncă în frunte cu prințul moștenitor Sadam de Magrovia, e un coșmar și-n timp de pace, darmite să o aduci în secret și s-o cazezi în palat pe când suntem în război declarat cu imperiul.

Îi pun un braț pe umăr și-l privesc în ochi:

− Și totuși n-a transpirat nimic. Meriți toate laudele, tu și trupele tale care, iată, ți se dovedesc atât de loiale. Felicitări! Generalul bombează pieptul deși este încă bulversat că am putut afla un secret pentru păstrarea căruia au murit o mulțime de oameni.

− Nu-i numai meritul meu, redeveni modest, Domnul Prim Ministru, așa necioplit cum se află, e totuși un organizator de forță.

− Mda… i-am trasat o sarcină. Să vedem dacă se ridică la nivelul laudelor tale. Acum… la obiect: vreau dispoziția de cazare. Totul la milimetru.

Ezită, rotește privirea prin birou și-apoi se hotărăște. Se duce la un fișet, răscolește și vine cu o pungă septică.

− O să ne conectăm neuronal. Nu risc o transmisie wireless nici chiar codată. Hai! Dă-ți casca jos, și scoase din pungă un conector neuronal tată-tată.

 

Monetti ajunsese în biroul lui din aripa de est a palatului și fu imediat asaltat de o armată de consilieri. Le făcu vânt cu un gest nervos și-l chemă cu el doar pe Secretarul Personal:

− Rodion, ai deratizat pe-aici?

− Da, domnule Prim Ministru. Sunt în birou la Dumneavoastră, sertarul al doilea din stânga.

Monetti scoase un plic și-l cântări demonstrativ:

− E ceva marfă aici…

− Șapte camere de monitorizare audio-video, patru scanere wireless, două dispozitive de bruiere mascată și patru gândaci. Le-am scos bateriile la toate, inclusiv cele ascunse.

− Bun! Vinde-le pe piața neagră și împărțim banii.

Secretarul zâmbi subțire și rămase atent, obișnuit fiind cu șopârlele pe care le arunca șeful său ca să testeze reacțiile subalternilor.

− Bun! Repetă Monetti mulțumit de reacția secretarului. Treci la biroul tău și fă-mi câte o legătură securizată cu fiecare ministru. Să fie un codec mai vechi, fumat… te-ai citit, nu?

− Imediat, Domnule Prim Ministru.

Pe estrada din fața biroul masiv din lemn de cireș începură să apară hologramele miniștrilor. Toți aveau niște figuri teribil de îngrijorate, iar lui Monetti îi veni să râdă: o șleatcă de pupincuriști. Dar periculoși, mai ronțăi mental.

− Am fost atât de îngrijorați! Ați dispărut două zile fără să ne anunțați, ne-am făcut griji, chiar mă gândeam dacă să nu vă dau în urmărire generală, se gudură la îndemnul din priviri al celorlalți, ministrul de interne.

− Mda! Probleme de stat. S-a atentat la viața prințesei Isablela, regentă de Astoria și a trebuit să intervin, prin natura funcției pe care o dețin, pentru prinderea infractorilor și restabilirea ordinii și liniștii publice. Dumneata, domnule ministru de interne, pe unde erați?

Ministrul mai că-și înghite limba și privește disperat către ceilalți paisprezece miniștri.

− Să lăsăm, se dovedește mărinimos Monetti, bine că totul s-a terminat cu bine, dar în lumina noii situații de fapt am decis ca ceremonia de înscăunare să nu se mai facă la palat. Deplasarea prințesei și a fiicei acesteia s-ar putea dovedi primejdioasă și nu vreau să risc. Am hotărât și am dat ordinele necesare, ca ceremonia să se facă la palatul Astoria. Totul se va face în cel mai deplin secret, iar transmisiunea holo va face niște adaptări digitale astfel încât să pară că se transmite din marea sală de festivități a palatului regal. Aveți șase ore la dispoziție pentru a ajunge. Prezența obligatorie. Cine absentează se poate considera demis. O zi bună, domnilor!

Secretarul opri transmisia.

− Așaaaa, își frecă mâinile Monetti, să ne caute la dracu în praznic! Își atinse cu degetul arătător implantul stâng:

− Cyril?

− Da, Domnule Prim Ministru, auzi intracranian răspunsul prompt al tânărului.

− Vezi că o să ai musafiri. Poftiți, dar și nepoftiți… Ai adunat oamenii?

− Da, domnule. Am făcut exact cum mi-a poruncit tata.

− Perfect! După ce-mi „cazezi” miniștrii prin subsolurile castelului, treci la partea a doua a planului.

− Am înțeles!

Buunn!

Privi către secretar:

− Iar după ceremonie ne vom ocupa și de războinicul ăsta. Ai înțeles?

− Cum nu se poate de clar, Domnule Prim Ministru!

 

Spațiul secret din spatele tronului a fost cândva buduarul reginei, dar după atentatul asupra reginei Elisabeta de Hohenzollern, de acum șapte secole, a fost șters din toate hărțile oficiale, construindu-se o nouă anexă cu acest scop în coasta estică palatului.

Acum se constituia ca un ultim bastion pentru cazul unei lovituri de palat, în care să se refugieze și apoi să fie evacuați în siguranță membrii casei regale.

Tregerul stă răsturnat pe o canapea. E palid, dar în privirea lui citesc ceva nou: conștiința datoriei îndeplinite fără de preget. E bine pentru un hoț de oi.

Xi stă într-un colț cu mâinile încrucișate pe piept. La privirea mea întrebătoare răspunde laconic:

− Străini. Am avut noroc mare cu el, altfel elementul surpriză ar fi putut înclina balanța.

Îl ating pe frunte:

− Cum e, războinicule?

− Doare, Mărite Căpitan, dar e bine. Acum știu și eu. Păcat că nu au aflat și tovarășii mei.

− Nu-ți fie cu grijă, de vitejia lor va afla întreaga comunitate. C-o moarte toți suntem datori!

Scot, din borseta de supraviețuire, gelul cu naniți, desfac pansamentul și-l apropii de rană. Privesc, încă cu o strângere de inimă, deși nu-i prima oară când îl folosesc, cum capătă, brusc, o viață proprie și se prelinge, ca un șarpe, în rană. La un moment dat curgerea se oprește, iar restul de gel revine în flacon. Pun, grijuliu, capacul și-l privesc pe Avalon:

− Nanoroboți. Vor reface zonele de țesut pierdut, legăturile sanguine și nervoase, iar pe măsură ce organismul repară, cu propriile puteri, vătămătura, se vor retrage și autodistruge. Cam într-o oră ar trebui să fii funcțional.

Într-un colț, Xi are un zâmbet asiatic.

Îl privesc pe general. Ultimele evenimente l-au marcat pozitiv, are acum spatele drept, întreg tonusul crescut și scântei în priviri.

− Generale Mattis, te știu patriot.

− Ordin, Căpitane! Din postura ta de Protector al Reginei îți sunt subaltern.

− Vreau ca tu și echipa ta de luptători să ocupați poziție în spatele delegației prințului de Susex. Discret. Și, la semnalul meu, să-i umflați!

− O să-mi facă o deosebită plăcere, căpitane. Consideră lucrul ca și făcut, dar ție ce-ți trece prin cap să faci? Am o presimțire rea…

− Eu am să fac o vizită dușmanului, să avem o discuție între patru ochi…

− Vai, sări ca arsă Isabela, au să te ucidă fără să clipească!

− Mă onorați cu grija, Regina Mea!

Fac o mică plecăciune:

− Au mai încercat! Se pare că au ghinion cu mine, iar când or să audă ce vești le-aduc numai de grija mea n-o să le mai ardă… Totul rămâne cum am stabilit. Xi! Până își revine Avalon în puteri, preiei și sarcina apărării reginei.

Xi înclină, scurt, din cap.

− Nu lipsesc mult. Hai! Urați-mi succes! Ce-aveți mutrele astea de înmormântare?

− Aibi grijă, căpitane, abia șoptește Isabela.

− Întotdeauna, Regina Mea!

 

Nunta prințului de Astoria cu Isabela a fost fastuoasă, iar Propaganda a profitat din plin, difuzând-o pe toate canalele de știri dimpreună cu lacrimogene îndemnuri la patriotism.

Isabela arăta absolut fascinant: radia prin toți porii o fericire netrucată, iar ochii îi păreau aprinși de un jar interior de nestins. Avea o privire de Giocondă și mai târziu am înțeles de ce căci, nu mai târziu de nouă luni, dădu naștere unei fetițe sănătoase de aproape trei kilograme, fapt de mare mândrie pe fondul unei natalități în scădere pusă pe seama războiului care intrase într-o fază tactică ce anunța prelungirea lui pe o durată nedeterminată.

Eu am tot fost mutat de colo colo, mereu unde bătăliile erau mai înverșunate și, deși rănit de trei ori, continuam să ies învingător din lupte aparent fără sorți de izbândă ajungând spaima generalilor.

Regina se simțea din ce în ce mai rău și, în ciuda tuturor eforturilor făcute de medici, muri pe când Anabelle, fata lui Isabela, împlinea nouă ani.

Cum Regina a murit fără urmași și în conformitate cu Perceptele Regale, până la majoratul lui Anabelle, singura pretendentă de sex feminin până la spița a treia, la tron, a fost înscăunat Regent, Prințul de Astoria mai în vârstă cu doi ani decât fratelui său, Prințul de Susex.

M-am bucurat atunci, căci știam că Prințul de Astoria este un patriot și speram într-un reviriment al războiului care ajunsese la nivelul unor hărțuieli sporadice și dezonorante ambelor părți combatante, sau măcar într-o capitulare onorabilă, dar nu se întâmplă nimic. Ba mai mult, am fost retras de pe front, cu toate laudele de rigoare, dar fără să fiu avansat în grad, și trimis instructor de cadeți la Academia Militară Regală.

Moartea celei de a treia soții, în chinuri, încercând să nască un făt deja mort la ea în pântec, a pus capac peste toate. Întristat, dezamăgit de tot și de toate, mi-am luat fiul și m-am retras pe domeniile mele.

Moartea, cel puțin suspectă, a Regentului de Astoria, mă afla la șase ani de viață autarhică atunci când am primit acea vizită misterioasă.

Aflată în postura de viitoare Regină prin Alianță, până la majoratul fiicei sale, și temându-se pentru viața ei și a copilei, Isabela apelează la mine ca la un vechi și de încredere prieten.

Anabelle împlinea pe atunci frumoasa vârstă de șaisprezece ani.

 

Mă preling prin tuneluri scunde și năpădite de pânze de păianjeni atent să fac cât mai puțin zgomot. Am oprit toate facilitățile costumului mai puțin cele motoare și mă ghidez doar după harta giroscopică în care am inclus rețeaua de tuneluri secrete. Chiar și așa, marea concentrare de energie potențială pe care o reprezint ar putea apărea pe scanere mai performante precum o umbră grotescă care se deplasează prin pereții palatului.

Las să zică că-s fantoma templierilor, rânjesc pe dinăuntru și-mi verific statusul:

Da! Pe-aici pe undeva trebuie să se afle ușa mascată.

Desfac furtunul de la fitrul de aer și salt viziera căștii. Mare greșeală. Aerul stătut și plin de aerosoli mai că-mi blochează plămânii. Îmi vine să strănut. Ar fi un sfârșit hilar și dezonorant:

Căpitanul Ailin capturat în timp ce spiona delegația străină pentru că a strănutat în front!

Trag repede viziera la loc și pufnesc înfundat de câteva ori cu ochii holbați și lacrimile curgându-mi pe obraji:

Ah! Isabela, Isabela, dar n-ai să ajungi tu, până la urmă, în ghearele mele?!

Aștept să mă liniștesc și-apoi curăț în jeturi scurte de aer peretele din dreapta. Ușa se profilează sumbră și bine încastrată în cărămizile mâncate de carii timpului. Desfac, cu mii de precauții, ferestruica de vizitare:

Huebner stă la o masa-birou plină cu dosare pe care le scanează cu aplicație, bifând, sau tăind, cu un corector de text.

Ne cunoaștem bine. Ne-am aflat de trei ori față în față și de fiecare dată l-am învins, ultima oară umilitor, capturând întreaga celulă de comandă printr-un atac de noapte scurt și devastator. Surâd amintirilor și-apoi mă încrunt: pe-atunci eram amândoi căpitani, acum el e ditamai generalul de patru stele, iar eu… tot un pârlit de căpitan.

Viața e nedreaptă, ronțăi mental și arunc, prin ferestruică, viespea. Asta face un tur scurt de scanare apoi se poziționează astfel încât închide într-un triunghi ascuțit ușa și cu biroul generalului și explodează într-un EMP capabil să blocheze temporar orice dispozitiv electronic aflat pe o rază de câțiva metri.

Sincron, împing ușa secretă și, plin de pânze de păianjen, năvălesc în încăpere.

Generalul are un moment de stupoare, dă să se ridice din fotoliu, dar îl fixez cu o privire rece:

Nu mișca!

Vocea se insinuează printre sinapsele nefericitului, ajunge la centrul obedienței și-l încremenește ca pe o statuie. Doar ochii i se mai mișcă, cuprinși de angoasa morții, în orbite. Scot duplicatorul holo și-l arunc în aer. Dispozitivul îl scanează pe general din toate unghiurile posibile apoi se stabilizează în unghiul mort al încăperii. O imagine holografică a ofițerului începe să se miște prin cameră efectuând activități banale, apoi se întinde pe canapeaua din fundul camerei și adoarme cu o palmă pe piept.

− Perfect! și-l eliberez pe general. Se prăbușește înapoi în fotoliu și bâiguie:

− Căpitanul Ailin! Ai venit să mă ucizi?

− Nici vorbă! E musai să avem o discuție, ca de la soldat la soldat. Scuză mise-en-scène, dar nu doresc spectatori la ceea ce vreau să-ți spun.

Generalului îi revin culorile în obraji:

− Ai niște abilități absolut remarcabile, căpitane Ailin. Se freacă demonstrativ la tâmple. Încep să înțeleg victoriile tale pe câmpul de luptă…

− Timpul nu are răbdare cu noi, încep să mă enervez.

− Scuze! Încă nu mi-am revenit. Oricum, trebuie să fie ceva colosal de ai riscat atât.

− Este!

− Sunt numai ochi și urechi!

 

Ambele capete ale tunelului sunt păzite și mi se cere parola. Habar n-am de așa ceva așa încât răcnesc de după colțul gangului:

− Mă fut în ea de parolă că n-am timp de pierdut. Sunt Căpitanul Ailin!

Brusc se face loc.

Intru în salon. Aici e o foială imensă. Femei care, mai de care, intră și ies cu tot felul de boarfe în brațe…

Văd negru dinaintea ochilor:

− Afară! Și-apoi mă răsucesc către Avalon: Ce ordin ți-am dat eu ție?

− Prea mărite… generalul…

− Ce general mă? Îl iau de gât și mănușa îi strânge beregata de se aud oasele trosnind. Ce ți-am zis eu ție?

Îl arunc cât colo și mă îndrept către Xi care stă impasibilă în dreptul unei uși.

− E ultima oară, să știi! Norocul tău e că o păzești pe Anabella.

Chinezoaica nu schițează nici un gest.

În atmosfera aproape congelată apare Anoxdopius. Dă o privire roată, ochii îi sclipesc viclean și se îndreaptă direct spre mine.

− Căpitane! Domnul Prim Ministru vă transmite, prin prezența mea, că toate pregătirile în vederea înscăunării sunt încheiate. Ceremonia poate începe oricând veți ordona.

Mă rotesc spre el:

− Anoxdopius…  Perfect! Transmite-i mulțumiri domnului prim ministru. Mă caut prin buzunările centurii și scot un Napoleon din aur. Il pun în palmă:

− N-am mai mic. Schimbă-l și-l facem fifti-fifti!

Tresare și iese, cumva nelămurit, cu banul de aur strâns în palma dreaptă.

Intru intempestiv peste Isabela. E doar în furou prin care formele i se conturează amăgitor, iar cameristele fac scut în fața ei.

− Spune-le să iasă! Și mă las greoi pe o canapea.

Face un gest și rămânem singuri. Se apropie în pași mici de mine, parcă nevenindu-i a crede, și mă atinge pe frunte cu două degete:

− Nu te-au ucis!

− Mda, mormăi, m-au ratat și de data asta…

− Și-acum ce-o să facem?

Mă uit la ea: e atât de fragilă în furoul transparent prin care i se văd sfârcurile întărite ale sânilor și triunghiul isoscel al pântecului încât îmi ies din nou din minți.

Doar o comandă și costumul se desface precum pielea de pe anacondă, iar eu mă preling asupra ei:

− O să facem ce știm mai bine!

− Oh, Ailin! Fii blând cu mine, te rog!

 

O privesc cum se îmbracă și-mi dau cu palma peste frunte: Cum de-ai uitat? Ailin, Ailin, și mai râdeai de Monetti… Mă duc la raniță, răscolesc și scot vesta de supraviețuire. O adevărată cloșcă cu pui aur acest android. Sper să-l repare Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal, sau de nu, măcar să-l pună într-un borcan cu formol și să-l expunem pe galeria iluștrilor: salvatorul in corpore al regatului, sau așa ceva… Îi verific statusul energetic: este încă la optzeci la sută, mai mult decât suficient.

− Ai să porți, pe dedesubt, chestia asta.

− Ce, chestie? Se întoarce și vede vesta din mâinile mele. Așa ceva? Niciodată! Se instalează în fața oglinzii și se rotește estimativ: și-așa am o talie de vacă gestantă…

Mie nu-mi pare deloc să fie așa, dar femeile folosesc alte standarde de măsură.

− Lasă, că și la căsătoria cu prințul de Astoria erai mai dolofană și n-am văzut să te fi plâns. Se aprinde ca un bec de o sută de wați și mă privește cercetător. Nu-i dau timp de gândire:

− Îți pui, imediat, centura! Unde mergem nu-i de joacă. Vezi că are niște catarame, poate fi strânsă cât dorești, ca un corset. Ori cu centură, ori n-o să mai fie nici o ceremonie!

Ridică nasul sus, mă mai scanează o dată cu privire-i violetă și, văzând că n-am chef de joacă, pufnește pe nări și întinde mâna:

− Fie! Dă-mi centura asta de castitate. Ooh, bărbații ăștia!

 

Privesc prin ferestruica de vizitare spre marea sală de festivități. Pe partea dreaptă a estradei tronului se află membrii consiliului de coroană, demnitari, ofițeri. În stânga, delegațiile străine. Garda de onoare și-a ocupat deja dispozitivul delimitând un culoar lat și observ și niște mici modificări de protocol: demnitarii de rang înalt sunt așezați în fotolii, pe căprării, în jurul unor măsuțe scunde dispuse în zig-zag, iar delegațiile străine sunt izolate între ele de șiruri de soldați în uniforme de gală, totul cu scopul evident de a încetini orice asalt asupra tronului. De asemenea observ o seamă de bărbați vânjoși vizibil incomodați de hainele civile și cu umflături pe la piept și subțiori care își tot fac de treabă, după un plan bine pus la punct, printre invitați. Brava, mon general, ai făcut treabă bună. N-am cuvinte să te laud!

În spate, până mult dincolo de ușile larg deschise, în picioare, se vălurea masa invitaților de rang inferior: oficiali regali, industriași, bancheri, artiști…

Cobor. Șambelanul mă privește dezaprobator:

− Chiar este absolut necesar acest costum de luptă în cadrul unei ceremonii regale?

− Chiar este! Să mi-i fierbi până-n ultima secundă, îi șoptesc la ureche.

− Lăsați pe mine, zâmbește fin înaltul dregător.

− Atunci… să înceapă distracția! Hai! Curaj găină că te tai! O privesc pe Isabela și o ating cu un deget pe vârful nasului.

− Aaaa! Mi-ai luat fardul!exclamă, dar își pune palma ei mică pe antebrațul meu.

Am un tremur nervos:

− Mai ții minte ce ne-a zis răposatul prinț pre când intram în sala hărților?

− A zis că ne șade bine împreună, ridică Isabela o privire strălucitoare către mine.

 

În sala de festivități atmosfera devine din ce în ce mai agitată. Ceremonia era anunțată pentru ora douăzeci, fără nici un rabat, nici măcar de o secundă, de la acestă dată, și estrada tronului rămânea goală.

Șambelanul, calm, se sprijini în toiagul de ceremonie și scoase din buzunarul special al vestei, agale și demonstrativ, un ceas mecanic, o bijuterie în aur și platină. Îl privi critic, comparând indicațiile cu cele ale marelui orologiu de deasupra tronului, și emise sentențios:

− Este în întârziere, fără a specifica care anume din cele două instrumente de măsurare a timpului se află în postura asta înjositoare, ba chiar cu o aluzie transparentă către o anumită persoană nespecificată.

Opt fără un minut.

Prințul de Susex nu mai rabdă și se ridică în picioare:

− Este evident că prințesa nu va putea ajunge. Nu am cunoștință de prezența ei în palat… Să trecem la constituirea Consiliului de Tutelă.

− Timpul nu s-a încheiat, pronunță răspicat Șambelanul. Mai sunt treizeci de secunde…

− Dar tu nu înțelegi, cap sec, că n-are cum să mai ajungă? Se așează aproape trântit în fotoliu cu ochii la ceas.

Acul orologiului făcu saltul înainte iară gongul marcă, cu un sunet profund, dar catifelat, începutul numărătorii inverse.

− Voi pune jignirea pe seama unei stări paroxistice, rosti Șambelanul, și continuă la subiect: Nu și până la ultima bătaie a gongului!

Ochii prințului dau să iasă din orbită și saltă, parcă aflat pe arcuri, din nou, în picioare.

− Șase, cinci, patru…

Șambelanul lovește cu sceptrul în podea:

− Prințesa Isabela, regent de Astoria și Protectorul Regal, Căpitanul Ailin!

Ne facem apariția din spatele tronului. Întreaga adunare parcă explodează. Se aud aplauze, strigăte, fluierături, plânsete…, iar prințul, palid ca un mort, se prăbușește în fotoliu.

Impasibil, Șambelanul continuă:

− Prințesa Anabelle de Astoria și Protectorul Său!

Anabela, trasă prin inel într-o rochie albă de dantelă, radiind prin toți porii frumusețea vârstei de șaisprezece ani,  aproape că plutește pe estrada tronului urmată de o Xi, impasibilă, și emanând în toate direcțiile feromoni agresivi.

Ne așezăm pe fotoliile din dreapta tronului.

Șambelanul lovește, încă odată, cu toiagul în pardoseală:

− Judecătorii Regali și martorii delegați!

Se așează și ei, în fotoliile din laterala stângă a tronului, și simt o privire arzătoare. Avalon, în haine de sărbătoare, se foiește pe fotoliu tot încercând să-mi atragă atenția. Îi răspund printr-o ușoară strângere de ochi, mă ridic din fotoliu, merg la tribuna din fața jilțului regal și-l privesc în ochi pe prințul de Susex:

− Ce atâta grabă… prințe?

Ăsta mă privește cu o ură nedisimulată. Mă întorc către sală:

− Înainte de a începe ceremonia am a spune câteva cuvinte…

Se face liniște. Luată prin surprindere Isabela sare ca mușcată de șarpe:

− Căpitane, îți ordon să taci!

Șambelanul lovi încet cu sceptrul în mozaicul sălii:

− Ducele de Sarmantia, din dinastie întemeietoarea a regatului, poate să vorbească oricând, iar prințesa de Astoria, soția Regentului, nu poate ai porunci să tacă.

− Tu? Duce de Sarmantia?

O văd cum scanează febril prin implanturi apoi buzele îi fac acel delicios „O” de uimire.

− Da, Regina Mea. După cum îți spuneam acum ceva vreme domeniile mele nu-s chiar de lepădat, dar orizontul tău era mai vast. Am considerat, de asemenea, că nu e bine să alătur o titulatură nobiliară rangului meu ostășesc. Cum ar fi sunat: căpitanul Ailin, duce de Sarmantia?!

Sala se amuză, iar Isabela strânge din buze.

− Deci! Cum voiam a spune, am două anunțuri de făcut. Primul:

Palatul este înconjurat și nimeni nu intră, sau iese, fără acceptul expres al fiului meu. Cyril, ești acolo?

− Aici, tată! Se aude în difuzoarele sălii. Am contactat lista cu veterani pe care mi-ai dat-o, toți, fără excepție, au răspuns apelului tău și au adunat, conform cu porunca Reginei Noastre, cât de mulți oameni cu putință pentru a fi prezenți la înscăunarea Sa.

− Ceee poruncă? Isabele este siderată.

Sambelanul simte nevoia să intervină:

− Ordinul a fost înregistrat acum două zile la Registratura Regală, arhivat cu numărul 237884 și are semnătura Dumneavoastră.

− Ah, Ailin, de-aia era așa de stufos documentul ăla, exclamă Isabela și tace îmbufnată.

− Și a două, zâmbesc fin, și-mi rotesc privirea prin sala imensă. În colțul nobililor de rang înalt descopăr privirea generalului Mattis care înclină capul a aprobare. Dincoace, în loja ceva mai retrasă special amenajată pentru delegația imperiului, generalul Huebner îmi face, și el, un semn aprobator.

Acum, sau niciodată.

Îmi ridic glasul, doar puțin sub Voce, și rostesc pregnant:

− Eu, Ailin, Duce de Sarmantia, din Dinastie întemeietoare a Regatului care a fost întotdeauna pavăză la frontierele sale, în deplină cunoștință și cu toate dovezile trebuincioase, acuz pe Amario, prinț de Susex, din familia regală, și camarila sa, de crimă…

Toată lumea încremenește. Isabela mă privește cu ochi mari, iar prințul dă să se ridice de pe scaun. Continui mărind puterea Vocii, menținând-o, totuși sub pragul psihedelic:

− Îi acuz de conspirație, omor și tentativă de omor, de genocid prin imprudență și ascunderea în vederea de foloase personale a acestuia. Generale, umflă-i!

Generalul surâde feroce și se năpustește asupra prințului. Doi inși din garda de corp a prințului se opun, iar trei soldați antitero intervin și ei. Se produce o busculadă din care prințul se eliberează. Are în mână un pistol.

− Și totul numai din cauza ta! Mori, târfo!

O țintește pe Isabela și, înainte ca generalul să-l poată opri, trage.

Lovitura energetică o lovește pe aceasta în plin, iar un halou violaceu o cuprinde din toate părțile. Regina are un moment de stupoare, se pipăie cu palmele-i mici pe piept și-apoi dă ochii peste cap. Șambelanul, mereu prezent, o prinde în brațe și o așează în scaunul regal. În sală se răspândește un miros înțepător de ozon și, după o scurtă ezitare, toată lumea continuă ce-a început: se năpustesc unul asupra celuilalt. Prințul este încătușat, iar ceilalți complici nu opun rezistență.

− O vestă de supraviețuire extrem de eficientă, nu-i așa? Și nu-i fabricată în Atelierele Regale, privesc spre prințul Sadam care are o tresărire.

Medicul regal stă într-un genunchi în fața reginei, o scanează cu tot felul de device-uri apoi oftează, îi dă pe la nas cu un șip, iar aceasta tresare și rotește o privire năucă. Imediat, un echipaj de femei o înconjoară și încep, metodic, să-i refacă alura lejer mototolită.

Surâd unei amintiri și-apoi mă încrunt.

− Dar trădarea nu se termină aici. Putem adăuga la lunga listă a vinovățiilor prințului de Susex și pe cea de uneltire.

Se face din nou, liniște. Prințul Sadam transpiră…

− Acuz, aici și acum, pe Prințul Moștenitor al Imperiului, nepotul fratelui mai mic al împăratului, decedat în condiții discutabile acum zece ani, de… genocid, omor și tentativă de omor.

Prințul se șterse la frunte cu o batistă scoasă din mâneca hainei și mă privi cu un calm demn de școala imperială:

− Căpitane, sau domnule conte, cum preferați, aceste acuze sunt foarte grave și nu pot să le privesc decât ca o încercare jalnică de a nu vă recunoaște înfrângerea. Eu am venit aici să aduc pacea. Căsătoria mea cu fiica Regentei ne-ar fi permis o tranșare mai lejeră a disputelor noastre care durează de peste două decenii. Simt că prezența mea aici nu mai este agreată și mă voi retrage. Sper că tratatele bilaterale privind această întâlnire vor fi respectate, altfel… răspunsul imperiului va fi prompt și devastator.

Dă să se ridice, dar generalul Huebner îl apasă de umeri în jos, înapoi în fotoliu.

− Aproape că ar fi fost așa cum spuneți, prințe, dar ați ignorat un fapt: nu toată lumea e ca voi, rapace, dornică doar de putere fără limite, de a se scălda în obediență. Nu toată lumea pleacă capul la crede și nu cerceta și, ironic, pierzania v-a venit tocmai din dragul conspirativității care vă turna în sângele subțiat adrenalina de care aveați nevoie.

Fac o pauză și-mi rotesc privirea prin sală:

Tocmai excesul de discreție v-a pierdut. După câteva întâlniri personale, cu teama ca serviciile secrete a celor două țări să nu intre la bănuieli, ați folosit de cărăuș un android, un exemplar mecanism construit de Marele Maestru în Științe Cibernetice, Anjin Ketfal la Atelierele Regale. Doar că exact prezența acestuia a alertat serviciile de contraspionaj imperiale care l-au abordat și, folosind o tehnică specifică, l-au dotat cu un implant special, care i-a clonat propriile implanturi și-l monitoriza permanent.

Aflând la cine a apelat Regina Isabela pentru protecție, Prințul de Susex a trimis și el ce avea mai bun ca să mă ucidă, dar adroidul și-a ratat misiunea și, iată, implantul serviciilor voastre de contraspionaj a ajuns la mine. Privește:

Pasez cu mâna spre marele ecran din fundul sălii care se animă. Îi putem vedea pe cei doi conspiratori discutând înfierbântat:

„Tu ocupă-te de idiotul ăla de prinț de Astoria că de boșorogu’ de unchiu-meu mă ocup eu!”

Prințul plecă capul.

Șambelanul dădu cu sceptrul în podea:

− Curtea supremă a judecătorilor regali a admis probele prezentate de către Ailin, duce de Sarmantia versus Amario, duce de Susex prinț moștenitor al tronului&complici și a decis reținerea învinuiților până când un complet de procurori regali va stabili capetele de acuzare. Până atunci învinuiții vor fi transferați provizoriu în arestul judecătoriei centrale…

Fac un semn și șambelanul tace.

− Ce atâta grabă… Să nu le răpim plăcerea încoronării prințesei… Valabil și pentru tabăra adversă. Cyril! Cum e afară?

− Nebunie totală, tată, dar ținem lucrurile în frâu.

− Bine!

Mă uit și la Isabela, care-i un pic cam palidă, dar după ce a scăpat de vestă arată precum o viespe care-și balansează abdomenul cu acul în căutarea victimei, de-mi trimite numai fulgere violete, și-o întreb:

− Pregătită, Regina Mea?!

Își pune mâinile în șolduri și ridică bărbia voluntară:

− Da, domnule Duce!

− Perfect! Fac un gest larg. Atunci, să vină popii!

 

Ceremonia e fastuoasă, Isabela e magnifică, dar mie îmi vine să mă cac. Nici nu mai știu de când n-am fost la budă, iar de hrănit m-a hrănit costumul intravenos. Tot el îmi comunică că poate compensa, dar chiar așa, să mă cac pe mine în mijlocul ceremoniei… parcă nu se face, și-apoi, e un costum tăvălit, nu stă prea bine la capitolul etanșeități.

Senzația devine aprigă. Mă retrag cu spatele, încercând să nu atrag atenția, noroc cu soborul de preoți care tocmai intonează un imn care captează toate privirile, și ajung la una din uși. Accesez GSM-ul și mă agit tropăind cu cele două sute de kile de carne și metal pe gresia antiacidă. Dau, fără menajament, toate ușile deoparte și costumul se desface elegant menținându-mă la câțiva centimetri de budă. Decartez aproape sexual, cu ochii holbați în tavanul alb, când un cling de sticlă pe sticlă îmi ciulește urechile. Termin și bag, fără menajamente, mănușa în WC. Scot o biluță albastră. Nu-i un implant, doar un dispozitiv de urmărire. De când m-am procopsit cu el? N-apuc să fac filozofii, senzorii îmi comunică concentrare mare de energie potențială care se apropie. Arunc biluța în cel mai îndepărtat colț al stabilimentului și sar în tavan. Draci, tavanul este fals și-l simt cum se dizlocă sub greutatea mea și a costumului, n-am timp de-o strategie căci ușa de la intrare se dă de perete și puternice fascicule de energie fac praf colțul unde am aruncat urmăritorul. Trei indivizi în costume de luptă se apropie, văd că au risipit curentul din baterii degeaba, și se hărțuiesc nervoși.

Plecați! îi implor. Costumul îmi comunică că e la treizeci la sută energie, că nu l-am reîncărcat și nu poate să angajeze o luptă cu trei atacatori înarmați, iar eu ronțăi: Plecați! Plecați!!!

Tocmai terminaseră discuția în contradictoriu când tavanul s-a prăbușit cu mine. Parcă eram în timp oprit. La primul i-am făcut praf casca cu ghearele de la piciorul drept în timp ce dosul palmei mele zdrobea vertebra a cincea de la gâtul celui de-al doilea. Laserele de pe ambii umeri îl țintiră pe al treilea și-l transformară într-o masă de carne, sânge și table fumegânde.

− Mai bine mă căcam pe mine, bodogăn de unul singur, privind în jur. Mă duc la un duș rămas intact și dau drumul la apă. Stau sub jetul rece până când simt că amorțesc. De unde m-am procopsit cu … și-mi revine pe partea interioară a ochilor mutra vulpească a secretarului, acum o pot suprapune peste cea a domnului Prim Ministru… frați, sau verișori pe linie maternă, îmi comunică implatul din stânga: mersi, cam târziu…

Simt o mișcare și mă întorc violent. Generalul rămâne încremenit cu triunghiul de calibrare al laserelor strălucind pe frunte.

− Încet, Ailin, abia șoptește. Încet. Sunt eu, Generalul Mattis…

Mă ia un frison nervos și mă las în genunchi:

− Le-am spus să plece…, i-am implorat să plece! Nu-i destulă vărsare de sânge? Nu ne-am omorât destul unii pe alții? Izbucnesc într-un hohot amarnic de plâns:

− Numai moarte, pe unde trec eu las în urma mea numai moarte. Poate-s blestemat?!

Generalul îmi cuprinde capul la pieptul său:

− Plângi, războinicule! Plângi. Răcorește-ți sufletul căci asta ne este soarta: cu sângele nostru și al dușmanilor noștri să facem pavăză pentru ca familiile noastre, femeile și copii noștri, să poată trăi în pace. Plângi!

Simt atingeri pe umăr. Soldații din trupele speciale se așează într-un genunchi, de jur împrejurul meu, și își așează palmele pe umerii mei. Stăm așa o eternitate, iar apoi, când simt că lacrimile mi s-au uscat pe obraji, ridic capul.

Generalul mă privește părintește și mă ridic în picioare:

− Mulțumesc!

− Ordin, Căpitane! Răcnesc la unison băieții și tropăie, strâns, pe picioare și cu mâinile încleștate pe arme.

− Am stârpit năpârca, dar cuibul încă colcăie de serpi. Mai întâi, o dezarmare generală. Cine va mai fi descoperit cu arme asupra sa să fie deferit imediat tribunalului militar. Apoi serviciile de spionaj și contra spionaj să treacă la interogatorii încrucișate până la descoperirea tuturor trădătorilor. Domnule General, până la noi ordine, eu, Duce de Sarmantia, vă încredințez prima etapă a acestei operațiuni. Apoi, după ce se va institui un nou Consiliu de Coroană vom stabili următorii pași la prima ședință operativă. S-a înțeles?!

− Tare și clar, Căpitane, răcnesc soldații și, la o privire piezișă a Generalului, ies în pas alegător.

− Ești rănit. Scoate din borseta sanitară de la șoldul meu gelul cu naniți și-l aplică în mai multe locuri. Nimic grav. Probabil ricoșee. Ar trebui să te odihnești. De când n-ai mâncat, n-ai dormit?

− Nu încă, mon general! Nu încă. Piesa de teatru, în care jucăm, mai are un act. Trebuie să-l joc și pe acesta. Apoi.. m-oi hodihni! Păzește-mi spatele!

 

Se pare că depunerea jurământului și ceremonialul religios s-au încheiat. Isabela șade mândră pe tron cu sceptrul în mâna stângă, cu coroana așezată pe cocul savant răsucit de coafezele regale, și primește omagiile unui lung șir de aristocrați, oficiali și afaceriști. Face asta cu atâta dezinvoltură încât zici că a fătat-o mă-sa direct regină și-abia apoi a aruncat-o într-un coș dinaintea unei biserici. Aici am o strângere de inimă, dar sunt prea pornit pentru păreri de rău.

Intru tropăind și lăsând băltoace de apă în urma mea, fac un gest de zburătăcire și slugarnica coadă se destramă rapid. Rămân singur pe culoarul ce duce către tron și mă apropii cu pași hotărâți.

Mă privește cu ochi mari:

− Ce-i asta, căpitane? Apoi, după ce mă examinează mai atent exclamă: Ești rănit! Ce s-a întâmplat?

− Nu mare lucru, mormăi în barbă, doar ce încerc să scap cu viață din conspirațiile voastre.

− Ceeee, conspirații? Iar începi? Vezi că acum te afli în prezența reginei tale care îți poruncește tăcerea.

Șambelanul intervine, oare a câta oară:

− Titulatura de regină este doar reprezentativă și de protocol. Tehnic sunteți doar regenta fiicei dumneavoastră și, în conformitate cu scriptele regale, pe același palier al demnității publice cu cea de duce. Puteți cel mult să îl rugați…

− Daaa, oftez și rotesc privirea. Acum, sincer, regina mea… Tu nu vrei să se termine cu tot marasmul ăsta? Să descâlcim, odată pentru totdeauna, ghemul ăsta de intrigi, trădări, și omoruri?

Pleacă privirea și se așează în jilț. Se ridică apoi, un pic palidă, dar hotărâtă, și mă indică cu sceptrul:

− Aduceți un fotoliu. Te ascultăm, Căpitane Ailin, Protector Regal și Duce de Sarmantia.

− Daaa, e mai bine. Dar să revenim. Ciudat cum astăzi se închide un arc peste timp. Acum mai bine de douăzeci de ani, atunci când te-am văzut prima oară, erai îmbrăcată în alb și puneai niște flori la un mormânt. Mă înșel atunci când afirm că Anabelle poartă astăzi aceiași rochie de atunci?

− Nu te înșeli, Ailin. Este aceiași rochie.

− Mi-ai spus atunci că-ți jelești fratele mort în război, dar tu ești o orfană, Isabela. Nu pe un frate inventat ad-hoc îl jeleai ci pe logodnicul tău ucis mișelește într-o ambuscadă de soldații conduși de cine? Hai să ghicim împreună: desigur, de către locotenentul Sadam de Magrovia care-și satisfăcea obligatoriul stagiu militar.

Prințul tresare, dar evenimentul de acum douăzeci de ani nu-i spune nimic.

− Daaa, continui, ceea ce pentru unii a fost o rutină, pentru alții a fost o tragedie, căci însemna sfărâmarea idealurilor tale, Isabela, de a păși în lumea bună căci tânărul baron era sclipitor, o persoană de mare viitor, și atunci ai jurat în fața mormântului lui răzbunare cruntă împotriva Imperiului și a celui care a săvârșit crima. Și ești, cum te știu, un om care se ține de cuvânt.

Se foiește în fotoliul tronului, părând mică și nevinovată, iar eu surâd amintirii:

− Trebuia să te faci actriță. Ați fi avut un succes fulminant, tu și cu Monetti. Doamnelor, domnilor, trec peste amănuntele anoste care au propulsat o orfană de pe treptele unei biserici tocmai în vârful ierarhiei palatului regal. Să ne referim doar la momentul în care fiica sa, Anabelle, urma să devină cetățean odată cu  împlinirea vârstei de paisprezece ani.

− Te rog, te rog Ailin! Chiar dacă crezi că așa te vei răzbuna pe mine pentru toate câte ți le-am făcut, crede-mă că nimic nu a fost premeditat. Așa au fost valurile vieții, iar eu aveam un jurământ de onorat.

− Nici vorbă de vreo răzbunare, dar nici așa nu se poate continua. Se va afla și va fi mai rău, regina mea. Pisica trebuie ruptă-n două, aici și acum.

− Fie, abia șoptește.  Acum, că l-ai arestat pe prințul Sadam, inima mea e împăcată pe jumătate și, aflând că nu Imperiul e principalul vinovat de genocidul asupra femeilor noastre, și cealaltă jumătate poate accepta să stingă ura răzbunării. Poate-i mai bine, căci nici eu nu mai pot să îndur chinul… dă să se ridice din jilț: nu-l mai merit…

− Mai șezi, până le clarificăm pe toate. Deci, Prințesa se pregătise meticulos pentru acest eveniment, mituind comisia medicală în a falsifica analizele medicale care se fac cu acest prilej. Este uimitor cum șeful acestei comisii a ajuns apoi medicul casei regale, dar să revenim: era absolut obligatoriu să se apeleze la un asemenea subterfugiu întrucât Anabelle nu este fiica prințului de Astoria și aflarea acestui fapt ar fi însemnat prăbușirea pentru Isabela. Totul a mers ca pe roate și lucrurile ar fi rămas așa dacă cineva nu ar fi ciripit la urechea lui Monetti, proaspăt prim ministru, amănuntul ăsta spumos. Hai! Cât beau și eu un pocal cu vin, că mi s-a uscat gâtul, vă dau voie să bârfiți!

Mă apropii de Isabela și-i șoptesc pe deasupra pocalului: Eee? A fost atât de greu? Mă sfâșie cu privirea, iar eu mă mai apropii, trec de ea tot jucându-mă cu carafa de vin și cu pocalul, iar când ajung la distanța optimă față de Xi mă uit, brusc, în ochii ei și folosesc vocea pe cea mai pregnantă treaptă a sa: Nu mișca!

Chinezoaica încremenește cu mâna dreaptă deja ajunsă la mânerul sabiei și-i văd degetele svâcnind. Încă o zecime de secundă și-aș fi fost tăiat în două.  Strecor mâna în brâul ei lat și extrag o casetă din aur frumos ornamentată apoi fac un pas în afara razei de acțiune a katanei: Dormi! Nu are reacții paroxistice. Dă ochii peste cap și alunecă la podea. O ridic și-o instalez în fotoliu. E puțin probabil să-și amintească acest episod.

Isabela mă privește cu ochi mari și-mi șoptește: Răzbunarea mea…  

Îi răspund tot din vârful buzelor: Nu-ți mai e trebuincioasă acum, regina mea. E timpul să facem pace!

Mă întorc la locul meu din fața estradei tronului și ridic glasul:

− Liniște! Toată lumea să treacă la locul său. Pauza s-a terminat. Urmează ultimul act al acestei prea romanțate piese de teatru:

Cum spuneam, o persoană amabilă i-a pus pe birou, domnului Prim Ministru, setul complet de analize al prințesei Anabelle. Acesta a frunzărit documentul și, brusc, s-a oprit și a mai citit odată și asta pentru că deși puțină lume știe Monetti a fost un eminent student al Universității Regale de Medicină căruia i se prevedea un viitor strălucit în cercetare, dar pe care a trebuit să o părăsească în ultimul an în urma unui tragic eveniment de familie. Ce descoperise Monetti? Descoperise un atavism genetic primitiv care nu se mai regăsește în structura genetică a omului modern, el fiind pierdut de multe milenii împreună cu apendicele, al treilea molar vestigial, și altele. Ei bine, și aici trebuie să admitem că meritul îi aparține în întregime, el a fost cel care a asimilat primul acestă genă atavică primitivă cu un antigen specific pituitar. Mai pe înțelesul tuturor: o genă care permite organismului să identifice rapid molecula XX și să producă în țesutul conjunctiv antigeni specifici care să o vâneze cu eficacitate înainte de a produce vătămări ireversibile ale glandei pituitare, un leac la boala care ne ucidea femeile.

Mă înclin înspre Monetti, care se ridică și primește cumva fâstâcit aplauzele și continui:

− Vaccinul a fost obținut în laboratoarele Universității și urmează să fie distribuit imediat după avizul sanitar- epidemiologic. Acum, toate-ar fi fost doar de laudă dacă Domnul Prim Ministru nu avea și o agendă politică…  dorința lui de mărire, cumva patologică după sinuciderea tatălui ca urmare a falimentului, care l-a lăsat cu o familie pe umeri și cariera universitară compromisă, l-a împins înspre a o șantaja pe prințesa de Astoria și asta a fost greșeala lui, căci prințesa s-a dovedit o nucă tare chiar și pentru măselele lui.

Și, pentru că domnul Monetti e un fel de Dr Jekyll and Mr Hyde, insistând în studiul moleculei XX a descoperit și varianta acesteia în oglindă: molecula XY care are un efect devastator asupra bărbaților, atacând partea dorsală a glandei pituitare responsabilă printre altele de producerea hormonului LH care reglează libidoul masculin. Lipsiți de antigen, bărbații se transformă în monștri sexuali, uită să mănânce, să bea, singura lor grijă fiind aceea de a-și satisface nevoia sexuală până la epuizare și moarte. Astfel s-a conturat arma prin care Isabela se poate răzbuna, în sfârșit, pe cei care i-au distrus tinerețea, iar lui Monetti nesperatul vis de a deveni Împăratul Imperiului, totul  devenind clar. Și, uite-așa ia naștere conspirația. Anosdopius e fratele tău Monetti, nu-i așa?

− Verișor, Ailin. Verișor pe linie maternă.

− Aha! De aici asemănarea asta frapantă, iar Xi este educatoarea și mentorul tău de la școala de maici unde ai crescut până la șaisprezece ani, nu-i așa, Regina Mea?

− Așa este, Ailin. Ai legat bine ițele, oftează Isabela.

Monetti angajase oamenii pentru a te păzi, deși cred că ar fi luat fata ș-ar fi ucis pe toți ceilalți.

− Nu-i adevărat, protestează Primul Ministru, deși cam cu jumătate de gură.

− Oricum nu mai contează, doar că și Isabela are un simț acut al pericolului. Simțindu-se vânată, atât de principele de Susex cât și de Primul Ministru, apelează la un vechi și credincios prieten… o privesc lung și-o văd cum se îmbujorează, care nu pregetă, așa cum a făcut întotdeauna. Odată Monetti capturat și adus la castel, cei doi conspiratori îngroapă repede securea războiului și-mi joacă, cu artă, o scenetă cu un Prim Ministru îndrăgostit lulea de-o văduvă care urma să devină regină. Serios, aveți talente actoricești, am înghițit gălușca și, apropo, tot cam atunci cred că am înghițit și dispozitivul de urmărire, mi l-a strecurat Anosdopius în mâncare la cina de la castel, nu-i așa?

Daaaa! Mai umpleți carafa aia… hai! Un pic de răbdare că nu mai este mult.

Mă îndrept spre Monetti:

− Multe-aș trece eu cu vederea dacă n-ar fi acel atac mișelesc asupra mea.

− Nici nu știi cât de mult regret, căpitane Ailin. Să știi că verișorul mi-a adus banul de aur și-am înțeles simbolistica lui. Am priceput că totul este pierdut, că am fost demascați și am dat ordine de contramandare. Din păcate, secretarul meu nu i-a mai putut contacta pe cei trei asasini, intraseră deja în silenzio. Ne predăm de bună voie și vom colabora pe deplin cu autoritățile cu speranța că vor fi puse în balanță și faptele noastre bune…

− Poți fi sigur, Monetti, că judecătorii regali vor cântări cu justețe.

Mă întorc pe locul meu:

− Deci! Scot din buzunar caseta din aur și-o deschid. Pe un pat de catifea se lăfăie două capsule transparente, una plină cu ceva trandafiriu, iar cealaltă cu ceva alb ca laptele. Xi are un gest de surpriză, se caută la brâu și scrâșnește din dinți. Isabele o liniștește cu un gest. Planul era cam așa:  după nunta cu prințul Sadam de Magrovia, odată ajunși în saloanele rezervate delegației străine prințesa urma să înghită pastila roșie care conține un catalizator al genei alergene, glanda pituitară începea să producă hormoni, iar țesutul conjunctiv alergeni pe bandă rulantă care se răspândeau feromonic. Erau suficiente câteva ceasuri pentru ca toată delegația să fie infectată, cu o perioada de incubație de două săptămâni atunci când deveneau la rândul lor contagioși transmițând alergenul prin atingere, sau respirație, mai departe într-o progresie geometrică. Anabelle acuza apoi toate simptomele unei crize de peritonită, medicul regal, adică amicul uns cu atenții ce către Isabela, venit la fața locului decreta că trebuie urgent operată și o scotea din clădire. Delegația pleca spre capitala Imperiului, iar Anabelle lua pastila albă care neutraliza antigenul definitiv și irevocabil. La două săptămâni, în capitala imperiului, urma să se declanșeze iadul pe pământ. Alergenul le ataca bărbaților glanda pituitară transformându-i în monști sexuali…

Mă întorc către prințul Sadam care mă privea îngrozit:

− Da, prințe! Poți spune că ți-am salvat netrebnica viață. Pe a ta și pe a multor cetățeni ai imperiului căci nici nu pot să-mi imaginez un asemenea marasm în care niște zombi sexuali atacă femei și copile deopotrivă, se sodomizează, sau se masturbează incontinuu până la o moarte macabră. O molimă care s-ar fi întins rapid, odată cu exodul unei populații îngrozite, purtătoare de alergenul ucigaș aflat în incubație, sfârșitul oribil al unei societăți și, finalmente, dispariția omului din galaxie.

Se lasă o liniște grea. Aștept un pic, pentru ca cele spuse de mine să se înșurubeze bine în mințile tuturor și revin:

− Dar acest fapt nu se va întâmpla câtă vreme eu fac umbră pământului. Scot pastila vișinie, o transfer într-o capsulă de titan, pregătită din timp, și mă îndrept spre dispozitivul de poștă vacuumatică: Această pastilă care conține catalizatorul alergenului va fi depozitată în seiful regal. Introduc capsula în dispozitiv, tastez un cod și, cu un pufăit ușor aceasta dispare. Pentru cei care nu cunosc, seiful regal este construit la o adâncime de douăzeci și cinci de kilometri, este complet autonom și rezistent la orice fel de atacuri. Pentru a-l distruge e musai să fie distrusă planeta. În afară de mine doar zece oameni, selectați atent, cunosc cifrul, iar de mâine, când se va întruni Consiliul de Apărare al Regatului în noua formulă ei vor fi subordonați acestuia.

Mă apropii de locul delegației imperiale. Deși foarte marcat de cele auzite generalul Huebner face cinste armatei rămânând demn. Pășește în față și se înclină, așteptând.

− Generale! Transmite mai departe dorința noastră de pace. Voim ca imediat toate forțele imperiale să se retragă pe pozițiile hotărâte la Tratatul de Pace de la Ansvers de acum douăzeci și cinci de ani. Voim să ne fie eliberați toți prizonierii și așteptăm o delegație, mai reprezentativă decât aceasta, pentru a încheia un tratat de pace solid și echitabil. În semn de bunăvoință, vă înmânăm un prim set cu o mie de doze de vaccin, pentru femeile voastre atinse de molimă.

Mergeți în pace!

− Mulțumim pentru tot, Căpitane Ailin, Duce de Sarmantia, Adevărat Protector Regal și Imperial!

Face o plecăciune și delegația se retrage înconjurată de forțele generalului Mattis.

Fac un semn spre pocal (excelent vinul ăsta!) și mă îndrept către Anabelle. Îi iau bărbia între degetele de la mâna dreaptă și-o privesc în ochii violeți ai lui maică-sa:

− Ai riscat mult, prințesă. Organismul uman este încă un univers misterios. Oricând se putea produce un răspuns hormonal imprevizibil. Cum să înțeleg asta? Ca pe o inconștiență a vârstei, sau ca pe o impetuozitate moștenită de la mama ta?

Saltă bărbia dintre degetele mele și-mi răspunde:

− … sau poate ca pe o nebunie moștenită de la tatăl meu!

Mă înec cu vinul. Tușesc adânc și o privesc din nou: Asta-i fata mea! Desfac caseta și-i înmânez pastila albă:

− Să terminăm, definitiv, tot jocul ăsta periculos. Înghite pastila! Așa! Habar n-ai în ce tensiune am stat…

Șambelanul dă semne de neliniște:

− Domnule duce Ailin… adică de Sarmantia, mă scuzați, dar asta schimbă toată paradigma!

Nemâncat, nedormit, obosit peste poate și cu vinul ăsta tare și parfumat exclam înveselit:

− Și ia fă dumneata ordine în dezordine!

− Păi… de vreme ce prințesa Anabelle nu este fiica biologică a prințului de Astoria, înseamnă că aceasta nu poate fi prințesă moștenitoare a tronului, iar Prințesa Isabela nu poate ai fi regent, deci ceremonia la care abia am asistat este caducă…

Isabela se îngălbenește, toată lumea are un recul, iar eu explodez într-un hohot de râs:

− Desigur! Și simt cuțitele privirii lui Isabela trecând prin toată armura costumului meu de luptă, dar ignor și îmi ațintesc privirea asupra prințului de Susex care sare în picioare și este greu ținut în loc de soldații din forțele speciale. Un amănunt, prințe! Doar un amănunt. Dar nu l-ai știut! Luați-l!

Paznicii scot afară din sală o biată cârpă cu spume la gură.

Isabela, deși cam pământie la față, face gestul nobil și dă să se ridice din jilțul regal. Îi fac un gest:

− Ți-am mai zis să șezi blând până când se vor rezolva toate… îi ignor privirea confuză și mă adresez înaltului dregător:

− Domnule Șambelan până aici este fără de cusur, dar vă rog să conduceți discuția către concluzia sa logică.

− Mda! Păi… în aceste condiții Prințesa Isabela, soția legitimă a Prințului de Astoria, devine automat, prin alianță și în absența altor moștenitori de sânge ai acestuia, unica candidată la tronul regatului, iar linia succesorală se va modifica având ca nume moștenitor pe cel al acesteia. Care este numele dumneavoastră, prințesă?

Isabela este copleșită. Niciodată nu am văzut-o astfel. Lacrimi grele se adună în ochii ei frumoși și izbucnește într-un hohot de neoprit.

Nu mai rezist. Mă duc și o iau în brațe. Se zbate și mă lovește cu pumnii ei mici în platoșa pieptului:

− Tu! Tu care le-ai zgândărit pe toate. Tu care mă ridici și mă zdrobești doar cu un cuvânt… Ahh! TU!

Mă împinge deoparte, ridică bărbia încă tremurândă și ne sfidează pe toți:

− Vreți să știți numele meu?  Ei bine, el este numele unei bisericuțe unde am fost găsită într-o dimineață de iarnă, vânătă de frig, strângând în brațe un ursuleț de pluș și abia mai scâncind: St. Eclisse.

Șambelanul este impasibil:

− Prea bine, Doamnă! Către Notarul Regal. A se înregistra: Începând de astăzi, luându-se la cunoștință de absența oricărui descendent de spiță feminină, până la a treia generație, de pe linia genealogică a Prințului de Astoria, prinț moștenitor al tronului, și în conformitate cu Scriptele Regale și a Cutumelor Casei Regale, decretăm:

− 1. Succesiunea la tron a arborelui genealogic de Astoria se sfârșește acum;

− 2. Prințesa Isabela de St. Eclisse, soția legală a prințului de Astoria va deveni regina de drept a regatului;

− 3. Noua linie genealogică a reginelor domnitoare peste regat se va numi: de St. Eclisse;

− 4. Prima moștenitoare a tronului în ordinea genealogică va fi Anabelle de Astoria St. Eclisse, fiica biologică a reginei Isabela de St. Eclisse.

Șambelanul lovi cu sceptrul în podea și-apoi șoptește:

− Cred că va trebui să facem o nouă ceremonie…

Deși mare, dar prins într-un trup atât de micuț, sufletul Isabelei dă pe-afară așa că se clatină mai să ne părăsească. O iau în brațe, iar doftorul regal îi dă, din nou, cu șipul pe la nas. Tresare, pleoapele-i flutură agale și-apoi mă focalizează:

− Ailin, iubirea mea!

Mă turtesc.

− Ăăăă! După cum vedeți… Starea reginei este precară. Nu s-ar putea o versiune simplificată? La urma urmei, e aceiași Mărie doar cu altă pălărie!

Șambelanul zâmbește fin și face un semn. Judecătorii regali se prezintă in corpore, eu o depun în jilțul regal, iar ei încep să o descânte cu jurământul.

Încă năucă Isabela recită după ei și apoi, la un semn, fanfara din lojă dă semnalul imnului God Save the Queen.

Mă răstorn în fotoliu și fac semn să mi se mai toarne în pocal. Sorb agale cătând cu-n ochi la ea. E fantastic ce putere de adaptare are:

− Și ți-am zis să stai locului, că stai bine!

Mă fulgeră cu privirea:

− Acum pot să-ți ordon să te ucizi! declară sadic, în vociferările asistenței.

− Nici măcar, regina mea. Mi-ai refuzat, la castel, acest drept, este consemnat în…

− Ordinul 237884, completează prompt șamberlanul

Are un recul, pricepând, poate pentru prima oară, că mi-am făcut temele cu atenție.

− Și-atunci? Ce va urma?

− Simplu! Noi ne-am jucat cărțile. E timpul să ne retragem. Viitorul este al celor tineri! Vei abdica! Anabella va deveni regină la majorat, acuș, nici doi ani, numai bine cât să se aclimatizeze cu îndatoririle de regină, iar până atunci Regatul va fi cârmuit de un Consiliu de Tutelă.

− Ce? Ailin, iar te joci cu mine…

− Apoi de, dragă regină… acuzația de instigare la genocid nu-i una așa de ușoară chiar dacă o alăturăm celei de patriotism. Cunoști turnul reginei, orizontul care plutește incert în aburii dimineții, pătucul cu pătura aia populară… Îți ofer doar două alternative: fie un sejur de câțiva ani de unde să admiri orizontul în fiecare zi, fie abdicarea și să te iau eu de nevastă. Hotărăște!

− Ăsta-i un șantaj ordinar! Și mai ziceam de Monetti. Măcar ăla mă iubea, așa… în felul lui.

− Generale!

Generalul Mattis bate din călcâie.

− Bine! Abdic! Dar să mă mărit cu tine? Niciodată!

− Nu merge separat, regina mea. Ori pachetul complet ori… sus!

− Aaaa! Și ce-o să fac pe vastele tale domenii? Îîî? Am să mă plictisesc de moarte.

− Asta-i ultima ta grijă, regina mea. Trebuie să repopulăm planeta asta. Îți dau eu de treabă…

− Fii atent la ce spui, Căpitane Ailin. Ai grijă să te și țină!

Tușesc în barbă:

− Atunci așa rămâne stabilit. Și… ce să mai temporizăm? Mă precipit ca un puștan: Are careva o cravată? Popii ăia mai sunt pe aici? Să mai facă o cântare!

                                             

Epilog

 

Afară lumina se luptă cu întunericul, pare că va învinge și-atunci mă strecor încet din așternuturi.

O privesc cu inima arzând: e la fel de frumoasă, vârsta i-a oferit o aură de sfântă în patina cu care i-a lustruit chipul. O sărut pe frunte, îi pun o pernă dinainte și ea o strânge în brațe zâmbind galeș.

Pun la vedere plicul și trec în anticameră. Mă privesc în oglindă. Categoric nu mai pot ascunde asta. Întineresc vizibil, iar amintirile îmi revin. Iau din seif un teanc de bani, mă îmbrac cu hainele de orășean, pregătite din timp, și ies pe ușa secretă.

Au trecut zece ani frumoși. Imperiul și-a plătit, cu vârf și îndesat, datoriile către regat, iar după moartea împăratului s-a destrămat. Monetti, care nu a fost străin de aceasta, a reunit o bună parte a acestuia într-o federație. Anabella a fost înscăunată regină și domnește energic fără a da semne că și-ar dori altceva în afară de aventurile galante care fac deliciul revistelor de scandal, iar fiul meu, Cyril, a ajuns Șeful Marelui Stat Major de unde păzește regatul cu mână de fier. Isabela mi-a oferit trei fete, toate cu ochii violeți ai ei și cu falca mea voluntară , de care sunt mândru…

Ies în curtea din spate a castelului neobservat de nimeni, nerecunoscut de nimeni. Mă îndrept către un aeroglisor.

− Te ține hoașca asta pentru un drum mai lung?

− Dar se poate, prietene? Te duc și până în capitală. Marțafoi să ai!

Scot un teanc de bani:

− Treci de alimentează. O să facem o cursă mai lungă.

Mă așez în fotoliu și îmbrățișez cu privirea, pentru ultima oară, locurile atât de dragi:

− Uite ruta de zbor.

− Dar duce în munți?!

− Și ce? Ți-am zis eu să mă duci în capitală? Vrei banii, sau iau pe altul…

− Se poate coane? Chiar nu știi de glumă? Acuș te duc.

− Aterizează pe platoul ăla stâncos.

− Sunteți sigur… domnule?

− Da! Ia și banii, cred că sunt suficienți…

Aștept până când aeroglisorul se îndepărtează într-un viraj scurt și apoi fac un semn. O bucată din masivul stâncos se dizlocă și o ușă se profilează neagră pe zăpada imaculată.

Mai privesc odată orizontul, așa incert cum se profilează prin cețurile dimineții, și intru.

Micul robot sferoidal dă ture în jurul meu amușinându-mă ca un prepelicar:

− Ailin, Ailin, dor tare fost de tine. E bine? E bine?

− E bine, Basil. Viorica?

− Da, patroane. Procesul a început?

− Da, fată. Direct acasă.

− Am înțeles!

Imensa navă de aproape jumătate de kilometru lungime se scutură de zăpadă și, într-o străfulgerare traversează atmosfera planetei îndreptându-se către asteroidul mamă.

Întineresc văzând cu ochii. Acum am cam optsprezece ani.

Asteroidul ne așteaptă, sumbru, un bloc de antracit uitat în negurile spațiului iar Rodica parchează, elegant într-un colț al hangarului:

− O sută de ani, Ailin?

− Mai mult, sau mai puțin… Știți ce aveți de făcut.

− Te vom implanta în societatea de peste o sută de ani și te vom lăsa să te descurci. Până acum a funcționat, dar cât va mai dura asta?

− Până voi întâlni un nemuritor. Ne vom lupta și, dacă voi învinge, îmi voi recupera trecutul.

− Noi vom fi aici!

− Mulțumesc, fată dragă.

Cuva cu gel mă primește precum pântecul matern. Adopt postura fetus și capacul se închide asupra mea.

Mai am un ultim gând:

− Isabela, dragostea mea.

***

Bârlad 16.01.2019