Cabana din vârf de munte

Pre când eram copii, în clasa a VII-a, am plecat într-o excursie în „Munții Vrancei”.

Eram cu proful de geografie și profa de biologie, douăzeci de puștani, băieți și fete.

După ce am urcat la Soveja, am trecut pe la cascada Lepșa și-apoi, la indicațiile „prețioase” ale lui toa’ de geografie, al cărui nume, cu regret, nu-l mai țin minte, am aburcat pe un drum de macadam care urma să ne scoată, peste munte, la Greșu și, apoi la Zăbala.

Desigur…

Am rătăcit drumul, mai ales că se tot bifurca în drumuri forestiere, și-am ajuns la o culme de jnepeni. Undeva în depărtare se vedeau funicularele, acum părăsite, ale fostelor exploatări și, cum se întâmplă, la munte, parcă din senin nori grei se adunară deasupra noastră.

Viorel, prietenul meu, băiat de ofițer, se lăuda (spre invidia noastră) cu un binoclu nemțesc dat de taică-su. Cumva, el ne-a fost salvarea. Tot rotind privirea, a văzut ceva ce semăna a cabană. De fapt un refugiu montan. Ploaia a început, iar noi am intrat, deja bine murați, în căbănuța din bușteni.

Patru paturi pe lângă pereți, o masă negeluită, în mijloc, cu două capre pe lături… Locul părea locuit: pe lavițele bătute în cuie pe un perete erau stivuite conserve de pateu și fasole cu cârnați, într-o lădiță de lemn, resturi de pâine, lemne lângă godinul din fontă.

Deasupra mesei un felinar de vânt cu gaz și fitilul tras ca să nu se usuce.

Nu asta ne durea pe noi acum.

Doamna de biologie a preluat, cu aplomb, conducerea, a tras cearșafurile de pe două paturi și a ordonat:

─ Fetele! Aici. Maria apuci de capătul ăsta. Elena, de celălalt. Așa! Dezechiparea! Nu vreau să-mi faceți pneumonie.

Hai și voi, ne arată cu un deget lung și subțire, la curu gol.

Frecați-vă cu prosoapele și puneți-vă schimburile.

Mihail! Ți s-a sușit gâtul?

Doina! Saltă mai sus cearșaful ăla!

Godinul duduia, afară ploaia dădea cu furie în acoperiș iar noi, sătui după ce mîncasem conservele de pe rafturi, ne înghesuisem în cele patru paturi.

─ Pe-aici se refugiaseră ultimii luptători din rezistență, grăiește proful de geografie.

─ Ce spui!? sare profa.

─ Taci dragă. Au dreptul să știe. Deci…

─ Ești nebun. Eu nu vreau să fiu părtașă la așa ceva. Copii, astupați-vă urechile.

─ Vedeți voi, copii?! Astăzi am fost în mare cumpănă. Și doar de un amănunt a ținut dacă să mai fim vii, sau să fim luați de viiturile care acum se nasc pe munte.

Așa a fost și cu nu mulți ani în urmă… unii și-au găsit refugiul departe, alții, ultimul refugiu, prin părțile astea.

─ Regele i-a trădat. Și-a umplut trenul cu aur și-a fugit, se-aude-o șoaptă.

─ Ba erau oameni răi, oameni care au făcut rău poporului, așa mi-a zis mama, se aude din celălalt colț

─ Ba erau viteji și s-au luptat cu bolșevicii până la ultima suflare, așa mi-a zis bunicul.

─ De ce n-au plecat și ei… cu regele?

─ N-au mai putut.

─ De ce?

─ Pentru că ei au depus un jurământ. Ei au jurat credință față de Rege și Constituția României, iar fuga lor ar fi însemnat o lașitate.

Nu există mai mare rușine decât să fii laș. Să fugi din fața responsabilităților pe care ți le-ai asumat, chiar dacă aceasta implică moartea.

De murit, mai devreme sau mai târziu, toți murim. Important este cum mori: conștient că ai făcut tot ce ți-a stat în puteri, cu pieptul stavilă în fața gloanțelor ce-i cată pe tovarășii tăi, sau laș, rușinos fugind și lăsându-i pe ceilalți la greu.

Căci atunci dezonorezi armata, familia, profesorii, orașul, și țara ta!

Ești șters din toate arhivele și-n dreptul tău va sta scris doar: Dezertor.

S-a făcut liniște, apoi urechea mea a început să audă și picăturile de apă care picurau de pe streașină, și gâfâitul molcom al copiilor de lângă mine…

Toa’ Profesor se ridică, atent, de pe laviță și mai aruncă niște lemne în godin.

─ Poate i-au omorât chiar aici, în cabana asta, șoptesc, și proful mai să scape un lemn din mână:

─ Dormi, dihanie! Io’te mă! Dar văd că-i tremură cioata-n mână.

─ Mi-e frică, chițăie Doina, și profa se saltă de pe cealaltă laviță:

─ Ce-am să vă fac eu… la amândoi!!!

Culcarea!

 

Dimineață plecăm lăsând curățenie în cabană.

După o aventură printre jnepeni și noroaie, murdari ca niște porcușori, am ajuns la o stână. Ciobanul și-a făcut o cruce mare când a auzit de pe unde ne scoborâsem și ne-a omenit cu caș de oaie. Am mai ridicat o râpă și am dat în drum.

Apoi ne-a luat o RATA.

Și am ajuns cu bine la Brașov.

 

O singură nelămurire am.

Ce-or fi zis locatarii cabanei când au descoperit, în loc de conserve de pateu, și fasole, borcanul cu dulceață de trandafiri al lui Doina!

                                                                  ***