Moș Crăciun în prag de seară

Am auzit eu moșmondeli pe la ușă, dar am zis că-i un motan de-al meu într-o stare mai anguasantă.

Am o presimțire.

Aprind lumina pe hol, deschid ușa de la intrare și, don Pedro, în toată splendoarea lui, mă focalizează tulbur, și apoi exclamă:

• Domnu’ Inginer! Hâc!
• Încă eu… Ce-i cu tine?
• Am venit să-ți plătesc. Merge extraordinar. Ești cel mai bun meșter din univers!
• ..

Scoate două hărtii albastre și vrea să mi le lipească pe frunte. Cat de mă feresc, dar tot am fost bălit mai rău decât de motanul Pitzu.

─ Sărbători fericite! La mulți ani… face o piruietă mortală și-l prind exact când urma să dea cu tâmpla de mâna curentă, mă mai pupă odată, și-o ia, sinusoidal, pe alee. Îl urmez și blochez poarta. Pentru azi… e suficient.

Șterg bine bancnotele de burdihan și le trec prin barbă.

De patru ani vine și-mi plătește o reparație de doi lei…

Mereu, când îl sun, spune că nu-și mai amintește, că era mangă, și-atunci…?

Dacă nu el…

Există, totuși, Moș Crăciun?

                                                            ***