Viață și moarte, două valuri gemene (II)

− Soluții!

− Nu există soluții… Doar printr-un tub lans-torpile. Marcus, Peeka… vreau o mască și o oxiacetilenă. Acum.

Peeka dă să protesteze, dar Căpitanul îi prinde mâna:

− Privilegiul Primului Ofițer. Nu te băga!

− Am ieșit.  Uh! Nu-i prea plăcut.

Stau agățat de țeava injectorului și încerc să mă sincronizez cu ritmul valurilor. Ți-ai găsit. Trag o gură plină de spumă și arunc primul magnet. Ruliul e înfiorător, bicepșii au să-mi explodeze… În sfârșit! Sunt călare pe periscop. Pot privi. Suntem într-o furtună de gradul patru, coaja de nucă se zbate din stânga-n dreapta și de sus în jos și nu văd nimic mai departe de zece metri. Arunc magnetul și mă târăsc. Forma neagră a chesonului se profilează și realizez că-i strâmb. Forța valului inductor aproape că l-a smuls. Stă crăcănat pe o parte expunând profile de oțel care parcă imploră ajutor.

− Houston? We have a problem… Sasu-i varză. Pupați-vă că n-au plesnit garniturile.

− Păi…

– Păi. Mută-ți curu’ la tancul unu… nu v-au învățat nimic la supraviețuire?

− Care supraviețuire? Eu-s deja mumie…. Zi!

− Nu fi … Pe colțul scurt e o țeavă… Verde. Ai văzut-o?

− Da. M-am certat cu țeava asta. Nu duce nicăieri.

− Duce la salvarea noastră. E o țeavă care dă în peretele transversal. A fost gândită special pentru asemenea situații. Lângă ea, prinsă cu o bridă mai e o țeavă, de doi țoli. Are o mufă care se potrivește în cotul de la țeava ta fantomă. Sparg cu oxi în perete, tu bagi țeava, o mufezi pe linia de ventilație, eu sudez. Mișcă-te rapid ca să nu vă inundați.

− Înțeles. Sunt pe fază. Ai băgat, că etanșez?! Băgat, mufat. Bine!

Nu-mi mai simt brațele…

Am sudat țeava de corpul submarinului.

− Copii, aveți un by-pass pe coloana 11. Deschideți robineții și porniți compresorul… aveți grijă să nu se înfunde cu apă, e cu doar un metru peste nivelul „zero”. Vă pup. Ne vedem în paradis!

− Naber one! Mihnea!!! Băieteeee!

 

E așa plăcut… să te relaxezi… să adormi cu conștiința împăcată… funia care-mi lunecă din mâini îmi pare hilară „ Ha ! Funia spânzuratului… să se spânzure alții cu ea…  am căzut în apă? Apă. Mie de mic mi-a plăcut apa… ”

Strâng, convulsiv, fălcile și mă las în voia apei.

Cobor și lumina se împuținează, apoi dispare.

 

Sunt într-o sală imensă, de un alb strălucitor, întins pe un pat la fel de alb.

Ezitant mă ridic în picioare, iar patul dispare ca și cum nici nu ar fi fost:

Delirez? Am auzit eu de niște experiențe înaintea morții… am murit. Asta-i moartea.

− Moartea este relativă.

Abia acum reușesc să focalizez un fotoliu alb în care stă un bătrân.

− Cine ești tu?

− Eu sunt cel căruia i-ați zis Hades.

− Hades era un zeu al întunericului, aici totul e alb, chiar și hainele tale, bătrâne. Cine ești? Ce ești?

− Sunt un călător care a revenit acasă după 4000 de ani de peregrinări. Speram ca în acest timp, pe aici, pe pământ, lucrurile să se mai schimbe, dar am constatat că ați rămas aceleași fiare însetate de sânge.

Venisem în pace, plin de cadouri către nepoții mei, dar ei s-au luat la harță și unii, decât ca acestea să ajungă în mâinile tuturor, au considerat că-i mai bine să le distrugă, să mă distrugă pentru a-și păstra supremația lor nevolnică.

Așa că voi pleca, înapoi în întunericul din care am venit, și poate voi găsi pe alții care să merite cadourile mele.

− Spui că m-ai salvat… De ce ai făcut-o dacă ești atât de dezamăgit de semenii mei?

− Pentru că sunt pe moarte și ar fi păcat ca totul să se piardă în van.

E o oportunitate nesperată. Te-am văzut. Un cadou pe care, în compensație, planeta mi l-a trimis.

Vreau să-mi devii discipol, să continui călătoria inițiatică atunci când eu nu voi mai fi, și să te întorci atunci când se va merita.

− Să orbecăi, de nebun, printre stele? Cu ce folos atunci când am aici oamenii dragi care mă așteaptă.

− Gândește-te că acum ești aproape mort așa că oferta mea nu-i de lepădat.

− Adică… Ori vin cu tine ori, mă omori de tot, ca să nu știe nimeni de tine… Că parcă m-ar crede vreo careva.

− S-ar găsi destui care să te creadă, dar nu asta era propunerea. Eu nu am nevoie de trupul tău slab, cum nu am avut nevoie nici de al meu. Moartea mea survine la nivelul conștiinței nu la nivelul unui boț de carne. Eu vreau doar o copie. Iar în schimb îți voi oferi un dar, unul din multele pe care voiam să vi le dau și n-am putut.

− Ce dar?

− Te învoiești?

− Parcă aș avea vreo alternativă… Ce dar?

− Vei vedea… vei vedea… atinge inelul.

Privesc la mâna dreaptă unde pe deget a apărut, ca din neant, un inel de aur.

Îl ating, neîncrezător, și mă trezesc în valuri cu o lumină puternică în privire:

− E în viață!

 

 

E beznă și sunt tras într-o barcă gofrabilă.

Lanterna îmi mai baleiază odată ochii:

− Căpitanul, băieții?

− Stai liniștit, ai făcut tot ce-ai putut… Toți sunt bine. Suntem de pe pescadorul Yossemitte, am recepționat semnalele voastre de ajutor. Va fi bine…

− Ah! Bătrâne cu barbă albă… mi-ai furat sufletul.

Un amic cu vestă reflectorizantă înclină, înțelegător, din cap. Are o cruce mică, roșie, pe umăr și mă împachetează expert într-o targă. Sunt agățat în funii și… zbor!

 

Simt seringa cum intră în braț și am o zvâcnire:

„Sunt aici Hades, încă aici…”

Parcă aud un râs sarcastic:

„Doar o copie, copil, doar o copie. Originalul e la mine” și mă pierd.

Din nou.

 

Totul este alb sau verzuliu… frumos…

Mă simt smuls, chestii din mine sunt scoase, o sclipire verde a unui ochi…

 

 

− Doarme. Intrați încet. Doar cinci minute…

− Doarme?! Vocea șefului e inconfundabilă. Crăcănez un ochi:

Sunt toți. Peeka are în brațe un pepene imens. Dau să râd și mă sufoc:

− Încet, spumă în vânt! Mihnea! Bine ai revenit între noi!

− Insula? Clark?

− Insula-i praf, Clark și băieții lui până la proba contrarie… eroi.

Observatorii au spus că au văzut ceva ridicându-se fulgerător la cer, nimic confirmat căci a doua explozie a ridicat un nor de praf la 10 kilometri.

− Voi?

− Mulțumită ție și a pescarilor de pe Yossemitte, îi râde mustața, teferi!

Tu mai rablamentat, dar cică te vor cârchi! Se apleacă la urechea mea:

Varianta oficială, șoptește adânc… Ai grijă! A intrat la cerebel?

− Da’ șefu’! Păi nu așa a fost?

Se apropie și ceilalți.

Strângeri de mână și privirea disperată a lui Peeka:

− Vrea cineva să-i ia chestia aia din brațe? Cine l-a aburit s-aducă un pepene în loc de flori? Băieții rânjesc sardonic.

 

”Am visat? Am făcut un pact cu diavolul?”

Pipăi, cu precauție, degetul.

Inelul e acolo și când îl ating…

 

***