Cred că am astenie de primăvară

Mă privesc în oglindă, decuantemizându-mă. Îmi rânjeşte un alter ego, egoist, grăbit între două secunde efemere. Frate geamăn, cu ochii la ceas, între două trenuri, pierdute, mereu în întârziere, sau la timp pentru a împărţi ce e de socotit, de tăiat în felii cât mai mici, mai mici, mai uşor de manipulat, dar şi de rătăcit, resturi de oameni la fel de grăbiţi, inşirându-şi bucăţile pe treptele timpului, să fie văzute, să le vadă cineva şi să se găndească la carnea lor care e şi nu mai e  mereu aceiaşi, şi întotdeauna alta până ţi-o ia altul, în asaltul timpului, destrăbălat , furăcios, egoist, şi subiectiv.

***