Disjuncții

  Aseară m-a călcat Don Profesore și a trebuit să-i fac clătite.

  Mă vede că pun sifon în maiaua din ou cu făină și mă întreabă de ce nu pun apă.

  – Ca să nu pun bicarbonat pen’că s-a terminat.

  Îl văd cum i se învârt rotițele:

  – Ahaaaa! Sifon: acid carbonic (H2CO3), anhidridă instabilă. La presiunea atmosferică se disociază în apă (H2O) și dioxid de carbon (CO2) care creează bule în masa de aluat și o face mai pufoasă…

  – Bingo! Și ce mă freci cu dioxidul ăla? Se spune: bioxid de carbon.

  – Neeee! S-o sucit modificarea. Se vede că nu ai, încă, nepoți. Se zice dioxid de vreo 10 ani.

  – Nu pricep. Bi, în limba română este un element de compunere însemnând ”de două ori”, ”dublu”: bicolor, bilingv, ăăă, bilateral, deci: bioxid. Doar n-o să zici disexual că înțelege lumea altceva… spre homălău, mă hăhăi și-l văd foindu-se încurcat:

  – Asta-i sula, cu-asta f—tem, așa-i în programă așa trebuie să predăm: Di: element PRIM de compunere în terminologia tehnică și științifică internațională, însemnând ”doi” sau ”de două ori”

  – Ne-am dat dracului. Și eu care știam că ești bicefal din născare… Dicefalule! Cu un cap zici pi românește, cu altul pi ”terminologia tehnică internațională” de s-au tâmpit copchii la școală și-au ajuns să fie dislexici, disgrafici și discalcici. Ia o clătită disproporționat de denutriționată, bistabilă, și bicoloră ca să te dilatezi bilateral și diacronic.

***