Sun la medicul de familie și depistez o voce nouă, lejer peltică și foarte alintată:
− Da, vă rog…
− E coadă?
− Poftim?
− Nu mai pofti că ți se apleacă. E multă lume pe hol?
− Păi… Nu știu…
− Saltă-ți poponeața, crăcănează ușa și citește-te…
Din off se aude glasul doctoriței:
− Ce faci fată?
− Un … Domn, un …
− Pacient, completează medicul.
− Da! A vrut să știe de e coadă…
− Da’ ce-i aici? Ghișeul de la finanțe? Cine-i ăsta? Ia dămi-l la telefon.
Devin insinuant:
− Sărut mânușițile! Vă pupă Mihail .
Un moment de confuzie:
− Aha! Inginere… Mai dormi două ore pe noapte?
− Neee! M-am cumințit. Daaaa, știu, d’aia te-am sunat, să-mi actualizezi cardul și… știi că-s plin de bube, și-oleacă de diabet, și-oleacă de insuficiență cardio-respiratorie… ficatul în pioneze…
− Și? C-acum parcă te văd dinaintea ochilor.
− Au scumpit iar țigările… mă scot ăștia la faliment și m-am gândit la tine: ultima soluție înc-o revoluție! Nu contează ce scrii acolo, la anii mei merge și-o schizofrenie paranoidă că și-așa văd eu numa’ extratereștri peste tot, doar să mă lege ăia vreo două săptămâni de să nu pot duce țigara la gură, poate… poate scap de blestem. Hai! C-am vorbit și cu o babă să dea de mâncare la motani…
− Nu ofer garanții.
− Merg pe mâna ta!
***
Asta a fost anul trecut, prin vară.
Ghinion. Infirmierul era fumător. Am rămas doar cu legatul…
😀
Mihail stories 