− Elvis părăsește clădirea, gândi cu glas tare și trânti chepengul.
Colonelul Alvaro Diego Cruz, se foia nervos în birou. Incidentul căruia îi căzuse victimă îi amenința poziția, dar și ceva mai mult. Decise cu un efort să pună capăt lamentațiilor interne și să se concentreze pe ceea ce avea de făcut.
Șeful de la contraspionaj intră în felul lui dezinvolt și, lăsând ușa larg deschisă, răcni:
− Ura, Diego! ¿Qué estás haciendo?! (Ce faci?! ) Te-ai lasat de pizdă și-ai trecut la homălăi?
− Ce vrei?
− Ce vreau… Vreau o identificare. Vreau să știu de ce tu? Vreau să știu de ce acum?
Yan privi simularea făcută de Wójcik.
− Te bazezi pe datele din anuarul de astronomie?
− Da.
− „E varză toate!” O să ne trimiți în Honolulu… Fii atent aici. Intrăm pe Imperial Military Map. Vezi? Ai la miime.
Basil stătea trântit pe spate și arunca cuțitul la punct fix. Un puști i-l tot aducea:
− De ce nu m-ai lăsat să-i iau gâtul? Îl îngropam undeva… nu știa nimeni.
− Tu te auzi ce spui? Tipul era special. Și știu ce zic. Era, este, un individ pregătit pentru Close Encounters of the Third Kind. Deci știu… se pregătesc. Și noi ca musca. Direct în cur la cal!
− Mi se fâlfâie. Trebuia să-i iau gâtul. Mi-ești dator.
− Pe ce?
Basil se uită împrejur:
− Puștiu’?! Vezi cele două tablete?
− Care? Alea cu inscripții chinezești? O să se supere Patroana…
− Dă-o-n mă-sa! Pune-le vârf în vârf. Așa. Dă-te la o parte. Eu arunc în stânga, tu tragi în dreapta. Pe partea cui pică a câștigat.
Vince se săltă în picioare, se scutură un pic, tropăi pe ciocatele cu blancheuri de argint…
− Eee. Te-ai acomodat?
− Da’ nu te salți din pat?
− Stau bine unde stau, puștiu’… Zi până la trei palme. Hai!
− Unu! doi, poc!
Vince privi țeava pistolului și răsuflă. Cuțitul lui Basil se înfipsese exact în marginea tăbliței și o lipise de perete. Parcă cu încetinitorul, cealaltă scriere se prăbuși cu un pocnet sec.
− Vezi? Nu viteza absolută este importantă, ci diferența dintre cele două viteze.
− Cu un laser n-ai mai zice la fel. Nu te pui cu viteza luminii…
− E o provocare?
− Da.
− Dar o să te coste…
− Ce?
− De exemplu, vreau să-mi faci o cinste cu o bere pe o terasă de pe Terra. Planeta îngerilor. Am auzit că-i poleită cu aur și tot ce atingi e din cristal…
− Căpitanul a fost pe Terra, eu… De ce nu? Vom merge amândoi și-a dracului să fim de n-om bea acolo o bere!
Instală trepiedul și pe el puse sfera furată de Yan.
− Atenție! Armez. Cine face primul o mișcare, celălalt să riposteze.
Basil era ca o rocă. Drăcia baleia roată. O dată, de două ori. La a treia cursă, Basil se rostogoli instantaneu, iar dosul unui cuțit aruncă sfera cât colo, pe jos.
− Zi mersi că-i a lui Yan și ne trebuie…
Vince examină arsura de pe canapea…
− Iar o să ne certe Madam. După ce că ne ține aici cu mâncare și băutură , îi mai poluăm și arealul…
Necrologul a fost scurt:
− Cei prea curioși mor repede.
Luară amândoi poziția de drepți și Chris apăsă butonul.
Cu un șuierat, cel care fusese Louis, Administrator REMAT la Depozitul Integrat de Echipamente Spațiale, plecă în cea mai lungă călătorie a lui.
− Nu se va întreba nimeni, unde-i?
− Tu știi ce-i la morga centrală? Nu se pierd poșete de damă pe cursele low cost câte cadavre încurcă ăia. Să-l caute sănătoși. Oricum … Hai! Ai transferat beriliul? Bun. Bagă cărbuni. Până ajungi tu , eu dau o roată la stâncă.
Când deschise ochii, Andrei o privi surâzând:
− Am știut din prima că ești o ninja. Chiar mă miram… Școala lui Xua, bun meseriaș.
− Ce vrei?
− Eu? Nimic. Chiar nimic. Deja am obținut tot ce voiam. Te-am însămânțat. Ce-și poate dori mai mult un bărbat decât pe cineva care să-i ducă sămânța mai departe? Și nu oricum, ci îmbogățită cu a tatălui socru, iar tu, noi, acum, am procreat un vlăstar de care să fie mândre ambele familii.
− Xioa. Tu!
− Eu! Am crescut, cum vezi… și am sămânță tare.
− Dezlegă-mă!
− Vei fi cuminte?
− Dezleagă-mă! Xi, nici nu știi în ce te-ai băgat!
Xioa o atinse parcă în treacăt la baza gâtului, chiar sub limfatic și Chang simți că se poate mișca. Se privi. Era perfect îmbrăcată, de parcă acum ieșise din camera ei.
− Cum?
Chinezoiul se așeză în lotus după un balans pe brațul stâng.
− Mai știm și noi științe interzise, soțioară.
− Am să-ți smulg cu mâna mea membrul cel scârbavnic cu care m-ai umilit și am să te oblig să-l mănânci.
− Încet, nevastă, ia uite-aici! N-ai semnat, că ești incultă, dar ai pus degetul. E oficial. Ești nevasta mea.
− S-o crezi tu. Și se aruncă asupra lui.
Camera părea lovită de un taifun:
− Nevastă, eschivă Xioa în ultimul moment, ai nevoie de bani… mulți bani. Tu și cu neamțul…
− Ce-ți pasă ție? O lovitură secretă se irosi în peretele din spate care se prăbuși. Doi amorezi o luară la goană în curul gol, dar acoperiți de moloz.
− Pentru că eu am bani. Mulți bani. Iar ca soție…
Li încremeni agățată în degetele de la picioare de o grindă și cu capul în jos.
− Ce spui?
− Zic de cincimii de nefericiți, pe când noi, tata, clanul Xin, avem planuri mari. Mult mai mari. Imaginează-ți cum va fi să fim primii care leagă o rută comercială cu Imperiul Omnilor? Ronțăie asta.
Stânca lui Alfredo e o bucată țeapănă de antracit, cam cât un sfert de Lună, înțepenită la punct fix de parcă ar fi o gânganie prinsă cu un bold în insectar.
Mulți imprudenți și-au stricat sculele în ea pentru că absoarbe avidă toate tipurile de radiații, fiind greu de depistat de scanerele de navigație.
S-au perindat tot felul de mari savanți, s-au emis tot atâtea ipoteze, iar apoi au plecat pe la casele lor ca să continue cearta din culcuș cald. Subcomisia de navigație a dat un decret, băieții de la drumuri au marcat-o cu reflectoare pasive și apoi a fost dată uitării.
Chris se apropie într-o voltă largă, iar când ajunse la un ancablu aruncă tropăitorul.
Fosta navetă sanitară arăta acum fix ca o patrulă a Imperiopolului, încă una din facilitățile pentru care Chris ridica osanale geniului mecanic Ayal Efram. Tropăitorul făcea gălăgie cât zece distrugătoare imperiale gata să asolarizeze.
Pe scanerul neutrinic, Chris vede o steluță luându-și tălpășița:
− Ayal Efram, jidan puturos, predă-te, sau te transform în pulbere stelară!
Steluța are o ezitare apoi, într-un looping scurt, se îndreaptă către Chris:
− Chris Adams… și cum religia nu-i permitea să înjure în ebraică, trânti una complicată, alambicată, în turcă:„ Eğer sen Sodomized , en büyük boğa, akrabalarınız bir bahis yapmak” care spunea ceva despre pariuri făcute de neamuri, despre cine pe cine va sodomiza: taurul comunal pe Chris sau viceversa.
− Mi-a sărit inima din piept, se lamentă Ayal când ajunseră în grota care-i era casă și atelier. De ce-mi faci de-astea?
− Doar știi că n-ai fi răspuns la apelurile mele… te căutam prin scorburile astea două luni…
− Cum să răspund? De ce să răspund? Aduci numai belele. Uite! Aici am ajuns să trăiesc, ca un sihastru… Nu mai e planetă, pitică albă, gigantă roșie unde să nu fiu umflat de polițai…
− Și-ntre două ședințe de rugăciuni mai faci o vizită pe la Señora Florecita să-ți îmbogățești abilitățile fizio-cognitive, eee?
Ayal roși ca un flăcăiandru prins masturbându-se:
− Om sunt și eu, nu?!
− Hai! Să lăsăm… Avem treabă!
− Oh! Nuuuu!
− Unde-o fi Li?
− S-a scuzat cu niște treburi personale. A zis să nu ne facem griji…
− Da… Señora Florecita ?
− A plecat cu o urgență.
− Nu se știe unde… nu-i așa?
− Așa-i!
− Patronul?
− Întârzie.
− De Basil nu mai întreb…
− Basil e cu o fată. O învață să arunce cuțite.
− Wójcik s-a îmbătat și plânge… Am să înnebunesc și eu. Și ce planuri îmi făceam când am ieșit din pușcărie. Doamne! Acu’ trebuia să fiu la Nisipurile de Aur pe coasta bulgărească de la Katia1, răscrăcărat și cu un cocktail în mâna dreaptă…
− Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, emise Miaikidin o filozofie populară.
− Mie-mi spui, oftă Yan, măcar… mai bagă o tărie…
− Ai să te îmbeți.
− Și? Nu pricep și pace… Bagă! Așa!
− Ce nu pricepi?
− Señora Florecita…
− Ce-i cu ea?
− Ce nu e cu ea?! De când a plecat patronul, a preluat comanda cu dezinvoltură și nu s-a opus nimeni…
− Normal. Doar suntem găzduiți în hacienda ei.
− Nu-mi jigni intelectul… te rog. Roboțelul ăsta de neamț…las’ că știu eu cum mă alintați, mai are și câțiva neuroni… Își mai toarnă votcă:
− Nu sunt prostul nimănui. M-a pus să-l ajut pe Wójcik la planurile tactice. L-am întrebat pe nefericit cine a făcut modificările… Mi-a zis că l-a dat la o parte și-n 5 minute a sincronizat trei tablouri… în patru D, știi? Nu știi! Asta-i semnătură imperială și nu cred că sunt mai mult de o sută de oameni care să facă așa ceva. A trădat-o modus operandi. Ăștia-s Berkeley University, divizia CIA, Terra. Madamme e o spioană. Și nu orice spioană… Clasă, Miaikidin, clasă!
Vince rămase tăcut. Îl cântărește pe neamț cu privirea. O privire grea… Yan mai rase un pahar de votcă și se făcu mic. Privirea aceea avea moarte în ea.
Apoi… aburul acela, greu, din privirea lui Miaikidin, se ridică.
Își puse și el un deget de votcă:
− Ești bun. I-am zis lui Chris că ești bun și nu trebuie să te ratăm. Mai bine de partea noastră decât umflat de alții.
− Ce tot bâigui?
− D-na Profesor Doctor Docent Alicia Regan, alias Señora Florecita, este Șefa Serviciului Imperial de Spionaj de pe Castillia.
− Tu râzi de mine? Privi spre Miaikidin: Nu, nu glumește… Mai bău un pahar. Ha! Ha! Ha! Adică noi ne ascundem în Sediul Imperialspy? Tu? Urmărit și cu premiu pe capul tău? Șefu’, Chris, fugărit de toate polițiile și tribunalele militare din cvadrant? Fabulos!!! Absolut fabulos! Prea tare… cred că visez… M-am îmbătat… daaaa… Se înclină pe-o parte și adormi.
Miaikidin îl întinse-n pat și-l descălță:
− Da, copil… Încurcate sunt căile domnului!
Spelunca era atât de ordinară, încât generalul Chavez duse o batistă la nas. Se strecură printre mesele îmbâcsite.
− Señorita, mis respetos!
− Ia mai lasă-mă! Acuș fac șaizeci de ani. Șeful Contraspionajului Spaniol tuși amabil:
− Gotic decorul… Cunoști capitala mai bine ca mine. Nu-mi imaginam că există un asemenea loc…
− Lasă vrăjeala! Cine-i acest Colonel Alvaro Diego Cruz?
− Habar n-am. Îl știu din vedere și din diferite informări ca un trepăduș pe la Marele Stat Major. Băiat cuminte… familie, doi copii, nevastă profesoară… Băieții tăi au răscolit rahatul în adâncime și să nu-mi zici că nu tu i-ai pus…
− Pentru liniștea ta interioară, nu eu i-am pus, deși eu i-am trimis. Aceleași referințe: șoarece de birou, familist, trece pe la mine de două ori pe lună, vrea numai fete scumpe… acum era dator, a trădat ziua de salar…
− Și-ai trimis papagalii ăia doi.
− Miaikidin nu-i papagalul nimănui. A respectat un ordin și atât. Ți-am zis că trebuie să-i separăm total de căile oficiale. Ei sunt vârful de lance. Las’ să alerge toți după ei. Poate trădătorul se va demasca. E în joc soarta întregii noastre civilizații. Restul… Doar o coincidență absolut senzațională. Ce-ai făcut?
− Ce puteam să fac? L-am trimis pe Jalme, cu care se cunoaște, să-l tapeze strâns și apoi să-l slobozească, poate se panichează și ne duce la stăpâni. Ce-avea în el?
− Iată lista lui Miaikidin. Numai implanturi interzise. Pregătit de contact.
− Marfă rusească?
− N-au avut timp…
− Ce se poate bea aici?
Señiorita Florecita făcu un semn:
− Nici nu-ți imaginezi… Trei fete aduseră diverse clondire și farfuriuțe iar doi flăcăi împinseră cu mare grijă un dispozitiv artizanal impresionant:
− Asta ce-o mai fi? se minună Generalul.
− O narghilea.
− Și la ce folosește?
− Vei afla. Șoșoti la urechea unei fete. Acomodează-te. Acesta este caviar, icrele unui pește extrem de rar. Iei un vârf de linguriță și-l pui în scoica asta din aluat dospit de Persia. Îl așezi pe limbă și-l apeși de cerul gurii. Lași aromele să-ți impresioneze papilele gustative și înghiți dintr-o dată, să nu-mi vomiți, că-i zic Împăratului să te demită… Apoi clătești cu această țuică de prună trasă de trei ori o băutură unicat, din Protectoratul Dacic, ai grijă, este foarte tare, cam la șaptezeci de grade și stingi arsura cu o linguriță de șerbet tibetan de trandafiri. Hai!
− În viața mea nu m-am simțit mai bine…
−Gotic, nu?
− Sí, señorita! Cred că m-am îngrășat cu trei kile. Generalul ședea răscrăcănat după ce înfulecase, la rând, raci la cuptor cu formaggio grana, sărmăluțe cu mămăligă, pulpă de iepure înăbușită la cuptor și topise o sticlă de Fetească albă la aperitive și un Cabernet noir la friptură.
Observă că unul din tinerii care aduseseră narghileaua o încărcau cu un săculeț cu ierburi căruia îi dădură foc cu un bețișor lung. Mirosuri amețitoare se distilară în separeu. Două fete aduseră ceșcuțe cu o licoare neagră, aburindă și se retraseră trăgând draperiile.
− Marijuana. Un drog ușor. Aici este cafea arabică dreasă cu carmamon, o mirodenie extrem de rară… Trage din muștiuc și apoi soarbe, atent, din ceașcă.
− După ce m-ai îndesat ca pe un porc acu’ vrei să mă și droghezi… nu-i frumos.
− Nu te prosti! E doar un euforizant. Suge și taci!
Chung Li privi încă odată harta tactică:
− S-ar putea să meargă. Trebuie s-o sincronizăm cu cele trei ale lui Wójcik.
− Sper că înțelegi că asta nu este trădare. Doar un contract comercial…
− Daaa! Desigur! Asta să i-o zici lui mutu. Și acest individ fără nume cu care trebuie să fac joncțiunea, acest misterios om al vostru care e în legătură cu Omnii, va fi acolo?
− Dacă va fi, bine. Îi vei da codurile cu punctele de contact, iar treaba ta s-a terminat. Dacă nu, distrugi tot și treaba ta s-a terminat din nou. Vom încerca din nou pe o altă oportunitate. Te bagi?
− Mă bag. Plata înainte: o mie de spanioli. Iar faza cu Xi, alias Andrei, va rămâne o glumă.
− Dar te iubește, fata mea. Asupra sentimentelor, eu nu pot să poruncesc. Nici din postură de șef de clan și nici chiar din postura de tată. O să vă descurcați voi… doar sunteți majori și vaccinați. Râde chițăit, arătând niște dinți galbeni, ca de vidră.
Aj turba. Viața lui era între oameni, în gălăgie, în agitație și stres. Era o sugativă de senzații. Din ele se hrănea, iar stresul celorlalți era fabrica lui de bani. Acum, în pustietatea lugubră a cargobotului, se simțea mic, neputincios, pierdut undeva printre stele. Privi diagrama de zbor și o amintire îl strivi:
Aceeași imagine: Tatăl lui învățândul să proiecteze un salt, tatăl lui jucându-se ca un copil cu el în camera de 0G, tatăl lui mișcându-i cu blândețe degetul pe compasul parametric, tatăl lui… tatăl lui luându-l în brațe și alergând cu el la o capsulă de salvare, pereții capitonați, greutatea imensă, leșinul… camera albă și privirea străină:
− Și-a revenit! Măcar el a supraviețuit.
Un bip repetat îl smulse din amorțeală. Se replie, căutând sursa semnalului.
Cu dosul combinezonului șterse ecranul prăfuit al unui monitor: La timp Chris… La marginea timpului!!!
Căpitanul îl scrută cu o privire cercetătoare:
− Ești claustrofob?
− Nu tocmai… dar nici departe.
− Trebuia să-mi spui.
− Fac față. Strâng din buci și țip tare!!!
− E bine atunci! Chris îl bătu prietenește pe spate. Ai făcut treabă bună.
− Mi-am spălat o parte din păcate…
− Bine zis. Mai ai! Hai să ducem vechitura la doctor.
Colonelul Alvaro Diego Cruz se află într-o navetă ultrarapidă, Peștele zburător, care nu-i pentru oricine, pentru că la o deviație de doar o milionime de grad în unghiul beta de atac nu mai rămâne din ea decât o pată. Saltul îl duse în trei secunde la zece unități astronomice de Petesburg. Aici îl aștepta un crucișător imens. Păși cu dezinvoltură în sala de comandă, care părea suspendată în vid.
Generalul Suhorov îl îmbrățișă și se pupară de trei ori pe obraji.
− Deci ai fost demascat…
− Nu pricep nimic. Nu înțeleg ce-au avut papagalii ăia cu mine. Voiau bani. Solda mea. Găinari. Absolut incredibil! O misiune atât de atent pregătită să se prăbușească hazarduos! Sunt bulversat, dezamăgit, nervos. Grijani ceas!
− Stai liniștit, băiatule. Tinerețe, tinerețe! Ehee! Toți orbecăiesc în ceață. Știi cine era unul din cei care te-au atacat?
− N-am recunoscut pe niciunul…
− Dar numele Miaikidin îți spune ceva?
− Escrocul? Stai că se leagă ceva… o revoltă, sau o răfuială între două clanuri mafiote… Nu știu amănunte.
− Eee… El e unul din atacatori. I-am identificat ADN-ul de pe hainele tale.
−Dar Chris Adama alias Adams?
− Dezertorul… Escadra, acum 17 ani, pe Ivan… Nu văd legătura…
− De-asta eu sunt general cu cinci stele, se bate parșiv pe epoleți, iar tu, tot un pârlit de colonel. Râde clocotit. Hai la o votcă. Nu mai sta așa crispat! Faci armata de rușine.
Chung Li trânti sacul de piele pe masă:
− O mie de spanioli! Mi-am spălat rușinea. Folosiți-i cu chibzuință. Se îndepărtă și se lipi cu spatele de un perete stând cu un picior în cumpănă. Tremura încet.
Miaikidin se apropie prudent:
− Ce ai făcut fată? Copil mic. De unde sunt banii ăștia, ce-a fost în separeul ăla, cine era puștiul ăla?
Li sprijini piciorul care tremura de perete:
− M-am măritat! E bine? Asta-i zestrea de nuntă. E a voastră. Faceți ce voiți… Ajunge de cinci mii de rații complete pentru două săptămâni, toalete ecologice și un tanc cu oxigen Luați-i până nu mă răzgândesc!
Afară se lumina. Señiorita Florecita se strecură greoi de sub așternut. Privi către general. Horcăia cu gura larg deschisă.
− Nu mai horcăi, că gâjâi fals!
Generalul deschise un ochi:
− Nik nu-ți scapă privirea ageră… Hai! Înc-o tură de plecare, îî?
− Adormi la loc. Am treabă!
− Și-ncă ce treabă…
− Ce vrei să zici?
− Vreau să zic că chinezoaica aia mică, aia cu biciușca, favorita ta la recuperări, s-a combinat cu Xiou, băiatul lui…
− Băiatul lui Xin… Mafiotul… Și-acum îmi zici?
− Cum puteam să stric o asemenea seară perfectă!
− Să știi că l-am cunoscut pe tatăl tău. Mi-a fost pilot de desant acum treizeci de ani în luptele de la Alemaine. Eram amândoi tineri și am văzut moartea de mai multe ori. E o tristețe că, scăpând din acel infern, a sfârșit în acel nenorocit de accident. Tu trebuie să știi că mulți dintre noi îi duc încă în conștiință, în gând, imaginea de om neînfricat. Trebuie să fii mândru că el ți-a fost tată și să-i onorezi numele.
O lacrimă se scurse pe obrazul lui Aj:
− Am făcut tot ce am putut. E greu să pleci dintr-un orfelinat și să devii erou intergalactic.
− Nu-ți face nimeni nici un proces de conștiință. Sunt unii din noi destinați pentru asta. Pur și simplu, genetic, suntem făcuți soldați, așa cum furnicile au soldații lor, și asta nu se uită. E în sângele nostru și căutăm lupta și… până la urmă o găsim. Întotdeauna! Mult mai important este cauza pentru care lupți. Pentru tine, pentru străbunii tăi și pentru urmașii tăi și urmașii urmașilor tăi, ea va face diferența dintre un ticălos și un erou. Filozofăm? E bine să ne mai răcorim sufletele… Mai ții minte să intri în patinaj? Hai să ducem hoașca asta mare la reparat!
Señora Florecita se precipită în încăpere, făcând să duduie dușumelele.
Rămase interzisă privindu-i pe protejații ei care, cu țigări în colțul gurilor și pahare pline cu diverse licori, jucau poker, fiecare având dinainte câte o stivă de spanioli lucind parșiv a aur roșcat.
− Pe de trei, plusă dezinvolt Miaikidin și aruncă în scârbă un pumn de monezi în centrul mesei.
− Merg, se pronunță calm Yan și aruncă și el un pumn de aur.
− Și eu, Basil se conformă la rândul lui.
Wójcik se uită la cărți, se mai uită odată…
− Pas, nu fac nik cu cărțile astea măsluite.
Señora Florecita se priponește cu mâinile în șolduri.
Vince făcu un semn:
− Trage-ți un scaun! Wójcik nu-i în formă azi…
− Nu cred că mai știu. Eram prea mic. Să calez un remorcher și să-i pornesc motoarele de impuls… mai merge, dar ca să intru în Beta ?! Mi-e cam frică. De fapt… niciodată n-am înțeles cum e chestia asta cu Beta.
− Hai să-i dăm drumul! Vezi tu? Gândește-te că ești un pește în apă, nu-i cea mai tare comparație dar… ești un pește și, oricât ai da din înotătoare, niciodată nu vei reuși să depășești o anumită viteză pentru că te-ai turti. Cu cât mergi mai repede apa se va opune din ce în ce mai mult până când va deveni la fel de dură ca betonul. La fel și noi. Cu cât creștem viteza, aici în spațiul nostru, cu atât ne crește masa, astfel încât la viteza luminii vom avea masă infinită, ceea ce este imposibil.
Uite algoritmul de calcul. Îl găsești în secțiunea vectori a oricărei nave cu transport Beta. Te apropii +/- 1% de viteza recomandată de Klaus, o bagi în computer care-ți calculează unghiul , tastezi și destinația și te trece pe automat. Ține-te de ceva. Ăsta nu-i calculator pentru nave de croazieră, să te plimbe lin… Gata. Suntem în Beta. Așaaaa. Deci! Și-acum, așa, din greșeală, te scapi afară din apă și, brusc, devii iute ca săgeata. Ai străbătut în același timp o distanță de zeci de ori mai mare…
− Și apoi dai cu burta de apă, se hlizește Aj.
− Așa a fost la început, în perioada eroică. În timp, teoria a bătut practica și s-au stabilit unghiuri exacte de străpungere și prin care să putem face mai multe salturi inerțiale, de unde vine și sintagma piatra pe apă, până când velocitatea scade suficient pentru ca revenirea în spațiul-timp propriu să fie cât mai lină.
− Au rămas captivi dincolo?
– Nu am cunoștință. Până la primul salt al lui Klaus s-au făcut numeroase teste cu aparatură automatizată.
− De unde naiba știi toate astea?
− Eeee… Să zicem că niște profesori și-au bătut capul cu mine. Hai, e timpul de desprindere. Treci la aparat. It’s your time!
− Raportează!
− Am stabilit contactul.
− Au vreo suspiciune? Fii atentă, fată! Nu-i de joacă. Ai sesizat vreo ezitare, vreo sclipire, ceva care nu se pune cap la cap? E viața ta în joc. Ăștia mi te trimit într-un geamantan la cea mai mică suspiciune.
− N-am mirosit nimic… Vocea lui Chung tremură puțin.
− Să nu-mi spui că ai căzut pe bec. Puștiul ăla… e un criminal sadic. Trezește-te sau te omor rapid și te trimit direct în Dominionul Englez. Să filezi homălăi! ¿Lo entiendes?
− Sí, señorita!
− Așa te vreau. Măcar a fost bun la pat?
− Pfff! Și degetul meu mijlociu îi mai jucăuș…
Chicotiră amândouă.
− Nu mai miști nimic. Te duci pe ne-ve, că tot joacă ăștia pocker cu banii tăi, și sincronizezi statusul tactic. Nu te strădui prea tare, că bate la ochi. Bagă niște greșeli minore, la plezneală, c-ai văzut ce-am pățit cu neamțu’…
− ?
− Și eu fac greșeli, fata mea. Drăcușorul m-a citit, mi-a citit semnătura. Noroc că l-a îmbătat Miaikidin așa de tare, că i-a șters toate RAM-urile… Da’ o să-și amintească. Ca să nu te plictisești, îți dau o filare scurtă. Rușii aruncă ceva nou pe piață. E bună rău. Va veni mâine și va face joncțiunea în Spațioportul 3. O va aborda Miaikidin. Tu ne vei scăpa de contact. Ai aici, îi dădu ceva ce arăta ca un banal inhalator, un drog aerosol foarte puternic. Exhibă dorințele secrete. Să sperăm că nu-i un sadic criminal. Totul i se va părea logic și nu va ține minte tranziția. Îl pulverizezi în nări. Acționezi cu discreție. Da?
− Si, señorita!
− Gut! Și-acum să mă duc la paraziții ăia…
Stânca lui Klaus se profilă sumbră, colțoasă, angoasantă, pe scanerele de distanță.
− Ce căutăm noi aici, Chris? Ăsta-i loc blestemat…
− Și hop și noi! Căpitanul zâmbi fin.
Trei flash-uri semnalizară prezența unei nave:
− Ia-i urma. Acu’ vreau să văd cum le ai cu cârma.
− Eu?
− Tu. Treci, că intrăm în dihanie…
− Ohohoooo! Stai la tata. Aj se scurse în scaunul pilotului și, brusc, se făcu una cu el. Pârâind din toate încheieturile, bătrânul cargobot urma semnalul de control al navetei din fața lui.
Chris privi către Aj și zâmbi subțire.
− Hai! Vacanța s-a terminat! O mie au fost, o mie să văd. Acum! Li m-a declarat depozitar.
Vince, frumosule, mai ții minte cum se sucește o muiere?
− Eu? Miaikidin părea jignit.
− Tu. Astea-s abilități care se pierd.
− Niciodată! Unde-i?
− Va veni în gara trei cu o cursă de Eridani. Trebuie să facă joncțiunea cu legătura de aici. Tu vei fi legătura. Ai aici legenda.
− Da’ de ce, Vince? Eu ce cusur am? Părintele, alias Pfarrer, alias Yan Arden, bâzâia pe scaun.
− Ți s-a făcut urât cu viața. Vince, și tu… Nu-i așa de bună ca Li, dar îți rupe gâtu-ntr-o joacă. O să te aștepte un specialist. O jumătate de oră și n-ai să te mai recunoști nici tu..
− Sper că…
− E un profesionist. El te montează, el te demontează. Hai! Abeit!
− Da, șefa! Miaikidin se ridică agale, numără 50 de spanioli și pleacă arătând degetul mijlociu către Yan.
− Basil! Ia restul de bani și mergi la adresa asta. Antamați provizii pentru două săptămâni și cinci mii de oameni. Ia stick-ul ăsta. Citește atent. Nu ne dezamăgi. Wójcik! Tu îi ești umbră. Vreau să moară cel puțin cinci. Căutați motiv de ceartă. Măcel. Băgați frica în ei, da’ încheiați un contract pe bune. Țeapăn! Uite aici coordonatele. Citește! … Încă o dată. Așa. Wójcik te ține?
− Da, șefa!
− Marș!
Cei doi se ridicară. După ce au numărat conștiincios monezile și le-au pus în patru săculețe de piele, au ieșit, nu înainte de a-i da câte o palmă peste ceafă lui Yan.
− Și eu?
− Tu ai să te îndrăgostești. Urât. În limbă! Uite-o. Nemțoaică ca tine. Operator Șef la Secția de Coduri. Îi dădu o brățară. Asta pune implanturile în stand-by pentru patru minute. Mai mult bate la ochi. O droghezi și-mi aduci toate codurile pentru săptămâna viitoare. Mă interesează expres algoritmul frecvenței în pas aleatoriu al imperiului. Comprendre?
− Ja! Ja voll!
Florecita se lăsă greu pe un scaun:
− Doamne, Dumnezeul Meu! Începe! Iartă-mă, dacă poți!
Basil intră agale în crâșmă.
Totul părea gândit perfect pentru o ambuscadă. Rânji pe dinăuntru:
− Ce te râzi?
Un sombrero imens se ridică de la o masă, descoperind doi ochi de tăciune.
− Pe tine te-a trimis vaca aia de codoașă?
− Nu-i civilizat să jignești lumea, dar, cum vaca mi-e necunoscută, am să trec cu vederea. În mizeria asta se poate bea o tequilla adevărată, sau doar pișat de fătălăi?
Câțiva se ridicară, dar sombreroul se mișcă așa că se așezară.
− Carmensita, por favor, o tequilla tu gringo.
− Ș-așa… lucrați în stil mare… Rații pentru două sute de oameni pentru doi ani… Pot să știu și eu unde?
− Nu.
− Mda… Un asteroid? Bariu, nu!? Contrabandă, mineri?
− Nu știu. Ai marfa? Sau îmi văd de treabă…
− Marfă este, loz nu văd.
– Nici n-ai să vezi până nu am confirmarea de orbită. Basil puse tendențios tableta pe tejghea.
− Joacă tare… V-am zis că joacă tare scârba aia de codoașă. Intră singur și vrea să-i confirm transportul, că eu sunt prostul lui…
− Presupun că mai ai un adjunct care să confirme în caz că…
− Cum? Sombreroul scoase un pistol. Gringo, să văd lozul.
− Uite sus.
− Ce?
− Vezi chestia aia mică și neagră? E o dronă. Cu banii tăi. Te duci încet, încet, urci pe trepte, o deschizi, vezi lozul și-mi confirmi transportul.
Mărunțind din buze, scuipând o Ma halla muher, putana, sombreroul urcă, trage drona pe palier, și-o deschide. Rămâne un pic încremenit și apoi țipă:
− Spanioli, un teanc de spanioli! Omorâți-l!
Se uită apoi în jos: Trei din prietenii lui aveau câte un cuțit în frunte, iar alți patru nu păreau să o ducă mai bine.
Wójcik puse silențios pistolul în teacă:
− Amatori. Coana mare își râde de noi. Hai, scrii codul, sau îți iau boașele pe rând?
Basil tocmai scotea ultimul cuțit din țeasta unui magrebian, că separeurile se dădură de pământ și peste două zeci de tuciurii se aruncară asupra lui.
– Paștele mă-tii de bou, se auzi glasul cuțitarului într-o limbă necunoscută și unul din cuțite fixă mâna sombreroului pe grinda de lângă tastatură, apoi…Basil dispăru.
Wójcik, cu pistolul în mână, nu reușea să fixeze o țintă și realiză că-i mai bine să urce la mexican.
− Tastezi? Indică cu pistolul către mica stație de comenzi.
− Da!!! Cu mâna stângă băgă codul și ecranul se făcu verde.
− A băgat.
Jos se făcu brusc liniște.
− Sigur?
− Da!
− Atunci… ce naiba mai căutăm pe-aici? Cât naibii e ceasul? Am întârziat!
„ De la microfonul Postului Independent Omicron, Michael Din vă salută. Țineți aproape, căci avem știri fierbinți, cel puțin la fel de fierbinți ca o cafea Mocca făcută la o cafetieră Moka pe care o puteți primi, absolut gratuit, dacă vă abonați pe timp de un an la Buletinul de Știri Video al postului nostru.
Azi avem din nou știri explozive:
O reglare de contururi a avut loc într-o speluncă din cartierul magrebienilor în nord-vestul orașului. Impresionante forțe de ordine s-au adunat la locul faptei. Pe surse se vorbește de cel puțin 5 morți și 20 de răniți. Poliția a securizat zona și purtătorul de cuvânt a evitat, diplomatic, un răspuns clar…”
Miaikidin se simțea ca după o extracție dentară. Toată fața i se părea puhavă și umflată. Se opri în fața unei vitrine, examinându-se adânc.
− Virgil… ce surpriză. Se întoarse brusc. Dar nu foarte, doar atât cât să nu bată la ochi…
Yan Arden studia concentrat trei fișiere. Alunecă elegant și luă în brațe o domnișoară blondă, cu ochi verzi și cam grăsuță:
− Mii de scuze, algoritmii ăștia m-au năucit, eu, știți…
− Eu îmi cer scuze, eram neatentă, dar… Fata privea concentrat o hârtie pe care a cules-o de pe jos:
− Mă scuzați! Mi-a fost imposibil să nu observ…Priviți aici, la această integrală de ordinul zece, ați greșit intervalul de definiție…
− Da? Aici? Nu cred. Ia priviți… scoase un mic calculator științific.
− Da. Ați adaptat ipoteze lui Angile la teorema lui Apostol… dar intervalul nu se va închide decât dacă… Brățara de la mână se coloră în pulsuri grăbite. Oh, nuuuu… N-am timp acum… Îmi pare rău… Vorbim?
− Vorbim!
În cantină, Yan avu un deja vu. Totul îi era cunoscut, globalizarea adusese până și această cantină la aceleași standarde ca la peste o sută de parseci în dominionul englez.
Se controlă. Domnișoara operator intră pe ușă. o conduse cu privirea: Nu-i grasă… e, așa, dolofănică… și ochii, albaștri-verzi, scanere… Oops! Vine, vine la mineeee!
− Da! Sigur că da! Te rog!
Dolofănica era la masa lui. Yan simțea ceva de care credea că uitase, dar care, al dracului de parșiv, se înșuruba periculos în el.
Își dădu virtual două palme: … dar ce păcat. Ce păcat!
Adams dăduse o raită la Nova Prime. Scanerul dat de evreu, cel mai tare din parcare, i-a indicat doar un geostaționar deasupra coloniei. Oamenii erau pe cai mari. Capăt de univers, cin’ să-i frece? Fac ce vor. Care pune botu’ și semnează, se trezește ori în mină și moare în trei ani ori, la câmp să împingă la plug, umăr la umăr cu Omnii, ori prostituată într-o speluncă ordinară. Vorba lui Costa: până și Omnii o duceau mai bine…
A mai făcut o trecere și, în sfârșit, a prins semnalul lui Costa. A accelerat și a intrat în Beta.
− Nu mă cheamă Virgil…
− Nu mă interesează cum te cheamă. Ești cel mai sexy bărbat din toată mizeria asta Mi-e sete, mi-e foame, te vreau… și le vreau la pachet!
− Oops!?? Cum poate-o femeie așa frumoasă să rămână fără angajament?
− Eeee… Să zicem că sunt pretențioasă!
− Și eu!
− Mă cheamă Tania.
− Virgil.
− Parcă ziceai că nu te cheamă Virgil.
− Brusc am descoperit că e un prenume care mă definește.
− Ha! Prin ochii Taniei trecu o săgeată albastră. Ai auzit de Kamasutra?
− A lui Vātsyāyana ?
− Nu. A lui Mallanāga.
− Urmează-mă la zece pași.
(va continua)
Mihail stories 