O ploaie de 8 martie poate stârni rapid un rheumatism insiduos dar și o astenie de primăvară. Și, cum o astenie vine și cu insistente introspecții m-am trezit în brațe, la o țigară și-o cafea, cu o amintire bine dosită într-un sertar, așa… mai din fundul memoriei:
Lale era minionă și tătăroaică. Avea părul atât de negru încât părea albastru, o frunte dreaptă sub bretonul regulamentar și doi ochi carminați care păreau misterul intrinsec. Falca se termina brusc într-un unghi ascuțit și avea o guriță atât de mică încât te mirai cum de mănâncă. Restul era un trup vânjos, vertical și bine proporționat la care protuberanțele ședeau în pozițiile favorite ale lui Da Vinci.
Venise de la alt liceu în anul doi și amatorii de exotice au și început să-și frece palmele. I-am lăsat pe ei la nivel de parlare și am atacat frontal la urechea ei:
– Vreau sâ ti fut!
Reacția a fost blândă. Un zâmbet discret pe buzele alea, aproape inexistente, o privire estimativă care nu a trădat nici o concluzie și :
– Nu fi măgar, dacă ți-e a fute du-te la Valentina.
Nu știam de nici o Valentină așa că am rămas neconsolat precum vițelul la poartă nouă.
În pauza următoare mi-adun amicii:
– Mă, care-i Valentina aia di sâ futi?
Ăla nu, ăla nu… În trei zile tot liceul știa că e una Valentina, legendele se amplificau și vai de ghinionista cu un asemenea prenume.
Simțindu-mă tradus, am întins și eu niște antene: fata părea că vine din Suceava (ce spuma mării Baltice să caute tătarii în Suceava?!) și stă în gazdă la o casă de pe lângă orfelinat.
Bunnn! O pândeam înfrigurat. Stătea la geam, privea pierdut, undeva în alte orizonturi și fața i se transfigurase. Privită din profil, fața ei colțuroasă, de leoaică în atac, se muiase, se rotunjise și genele îi clipeau des. Vin și eu din spate și o cuprind cu o îmbrățișare. Se gudură toată și se adâncește în mine. Stăm așa până când mizerabilul ăla de clopoțel începe să sune.
Tresare, apoi tresărim amândoi, și-mi întoarce aceiași privire, șăgalnică.
Fire pragmatică, de felul meu, am luat lucrurile așa cum sunt: Când toată lumea alerga, în pauza mare, la chioșc, ea rămânea la fereastră iar eu veneam, pe la spate, și o cuprindeam în brațe. Nici unul nu spunea nimic, în timp, mâinile mele au devenit mai slobozi dar, cu blândețe, ea mi le îndepărta.
Nu credeți că n-am fost depistați… S-a făcut și-o scenetă comică cu o iubire nemărturisită…
Anul doi se încheia, era agitație mare pentru că cei care voiau să se transfere, trebuiau să dea niște examene de departajare…
Depusesem dosarul la secretariat și-o văd. Tocmai ce ieșise de la director. Mă vede și ea și are , așa, un tremor.
Tocmai ce voiam să o întreb ce cată la înalta poartă când vine și mă ia de mână:
– Ai vrut să știi unde stau! Hai!
Mai că nu alergăm, nu pricep succesiunea de emoții de pe chipul ei, dar hormonii se scurg adânc în mine…
O casă de mahala:
– Hai! Nu-i nimeni acasă! Hai!
O alerg prin camere:
– Ăsta-i patul meu…
Trag o cuvertură deoparte și cu ea încolăcită pe mine ne prăbușim în divanul care a cunoscut multe.
Descoper că ea știe și mai multe .
Gâfâi, discret:
– Ce-o să facem? Eu m-am ferit dar… dacă… Dacă… cumva?
– Ce dulce ești… M-ai curtat un an de zile, fără nici o pretenție, fără un singur gest, iar acum, când alâii și-ar trage pantalonii și ar pleca, îmi pui întrebări de amant grijuliu.
Se saltă din pat:
– Plec. Am fost măritată. Soțul mă așteaptă la București, comprande?
După ce termin liceul facem nuntă, așa-s regulile… sămânța trebuie să meargă mai departe.Nu putem să ne amestecăm și să ne pierdem identitatea, uită-te la tine… are un râs isteric:
Un tătar cu barbă roșie… îi ca un negru cu sula albă, da’ măcar p-aia n-o vede toată lumea.
Râde, mă privește criminal, și-apoi sare de gâtul meu:
– Hai!
Și-acum te vreau pe tot în mine.
Aud cum ploaia bate-n geam și nu pot stinge gândul cel parșiv:
„Și dacă am pe undeva un tătar cu părul roș?”
***
Mihail stories 