De-asta-i bine să ai o sacoșă țeapănă, încăpătoare, și cât mai colorată; ca să nu se citească dujmanu’!
Pre când luam virajul spre casă, ochiul sprinten al lui Costică citește gâtul sticlei de bere care se ițea din pungă și mutra lui capătă valențe ludice. Ce puteam a face…
− Hai la un pahar de bere! îi strig din fugă pentru că simțeam niscaiva presiuni inghinale urgente.
După ce-am zăcut ceva pe tron (e rândul unei interesante biografii a lui Liszt și-am vrut să termin un capitol), răcorit, la propriu și la figurat, intru în bucătărie să-mi aprind o țigară.
Costică tocmai trecea la a doua mandarină:
− Da’… ce faci, motane? mă interpelează printre două clefăituri. Îmi zici să viu la trei și tu pleci de la două?
− Băăă, eu ți-am zis să vii la o bere, n-am zis: vin-o acum la o bere!
− Daaa, diseară: ura și la gară…
− Zi mai degrabă c-ai arșiță, nu? Ai pus-o ieri de Constantin și Elena, iar pe mine nu mai chemat…
− Am trecut, da’ dormeai.
− Iară tu, grijuliu din fire…
− Ți-am păstrat o juma’ de nohan alb, ulei.
− Așa mai vii de-acasă!
Preambulul încheiat trecem la cestiune: eu țîgarea, el berea, și i se slobozește limba:
− M-am mai văitat eu la tine că mă cam doare capul de la o vreme…
− Da! Ți-am zis să schimbi ochelarii…
− Da, da’ fimeia o zis că ce mă iau eu după tine și să merg la doftor să mă caute, c-a auzit ea că-i grav că-i anefrism la creer și dai colțu’!
− Și te-ai dus?
− Da’ ce putea să fac? Hainele bune erau puse pe pat… M-am dus. Stau la o coadă de mi-au tuhușit toți tebeciștii în nas, mă ia asta, mă întoarce pe-o parte, pe alta. Geaba i-am zis eu că mă doare capul, ce m-ascultă la bojogi, cică poate să fie presiune intracraniană de la sânge stătut în plămâni, ba chiar de la tensiune și vase de sânge înfundate, că ea mi-a zis s-o las mai încet cu grăsimile și să trec pe borș de lobodă, că eu îs boul de Zanhirache să mânc buruieni.
− Și? întreb și-i mai torn în pahar, ba-mi pun și eu unul văzând că povestea se lungește.
− Păi, și… că nu știi: m-a trimis la analize! S-a mai și supărat când i-am zis că și-acu’ o sută de ani erau doftori și-ți spuneau ce-ai fără blestematele astea de analize.
− Ce să faci, măi Costică, incompetența trebuie acoperită cumva, precum face mâța cu rahatul. Unii o acoperă cu hârtii, alții cu promisiuni, doctorii te trimit la analize. Mergi la trei laboratoare și nu se pupă nici unul cu celălalt, ba afli că ai niște boli ciudate și cu nume complicate la care-i musai niște medicamente scumpe și care nu se găsesc compensate…
− Da’, măi Mihăiță, toți după furat! Acuma, n-am mai scăpat de fimeie, că capul tot mă durea, ce să zic… Mi-am pus jalba în proțap și m-am dus la medicul specialist neurolog, la care-mi dăduse trimitere. Aici altă coadă, da’ măcar nu m-au mai tuhucit, că m-a usturat în gât vreo trei zile după vizita la doctorița de familie.
va continua
Mihail stories 