SUFERINȚELE LUI WANG (III)

Mă primește un tovarăș căpitan sprâncenat care-mi arată cu degetul scaunul:

– Cum a fost la bulău, inginere?

– Habar n-am!

Ăsta se oprește din răsfoitul dosarului și mă privește peste ochelari:

– Ce-ai mai inventat? Că acu’ trei ani ne-ai zăpăcit, mai să ne scapi din gheare.

– N-am inventat. Pur și simplu nu mai țin minte nimic. Nu știu nici cum o cheamă pe nevastă-mea. Habar n-aveam că am un copil… Cam de prin ‘89 nu mai nici o amintire.

– Te-au bătut ăia, pe acolo?

– Habar n-am! După cum îmi vorbești se pare că eram familiari. Crede-mă, fața ta nu-mi spune nimic.

– Hmmm… sunt Vasile, căpitanul Vasile. Se uită la mine critic, neîncrezător.  Ce ai de gând să faci acu’? Doi ani ai niște inderdicții, știi… adică ar trebui să știi. Ce joc e ăsta inginere? Se ridică în pumni și se apleacă fioros asupra mea. Dacă vrei să te scoți că te-au bătut ăia acolo de ți-a sunat apa-n cap, să știi că n-o să țină, ba ți-ai făcut greșit temele, să nu te trezești cu un ultraj de să te bage la loc. Ai grijă!!!

– N-am nimic, cu nimeni. Ți-am zis ca să știi cum stă treaba. Am găsit o adeverință cum că m-am calificat electronist și chiar simt că le am cu meseria asta. Am să mă duc la o cooperativă, poate-mi dai ceva la mână…

– Hai că mai vii de acasă. Îți dau, cum să nu-ți dau. Ai și caracterizarea din penitenciar… Te descurci, că ești băiet deștept.

Dau să plec:

– Nu scrie prin hârtiile alea cum o cheamă pe nevastă-mea? Am venit direct încoa’, că puteam să vin și mâine, numai ca să nu trebuiască, cumva, să-i zic pe nume și să mă dau de gol.

– Să-ți dau și o trimitere la doctor. Să treci pe aici să văd și eu ce zice ăla. Maria, pe soața ta o cheamă Maria.

Ies și în urma mea aud înjurături crâncene și ceva ca de dosare date de pereți.

*

Au trecut trei zile. Încet, încet, m-am integrat în viața cotidiană. O vizită la bibliotecă m-a adus la zi cu evenimentele:  Am aflat despre lovitura de stat din URSS care a culminat cu micul război nuclear din 89 din care americanii și rușii au ieșit cam mototoliți, de unirea țărilor islamice într-un Califat, de China care a preluat locul SUA în relațiile internaționale, de moartea fulgerătoare a lui Ceaușescu și lovitura de culise prin care Manea Mănescu,  devenit Secretar General, a început o apropiere fără precedent de China lui Jiang Zemin, deschizând porțile la masive investiții ce au transformat România în placa turnantă a afacerilor chineze în Europa, de propulsarea lui Paul Mănescu în arena politică și care, devenit președinte în 2002, schimbă titulatura țării în RPR.

Desigur am aflat și excrocheriile mele cu electronică contrafăcută în Singapoor care mi-au adus o cazare de trei ani la Poarta Albă.

Mă trezesc la ușă cu un individ ochios care-mi pare cunoscut. Îl duc în biroul meu.

– Noi, începe bombastic, ne-am achitat partea de învoială. Lui Maria nu i-a lipsit nimic cât timp tu ai stat… acolo. Sper că și tu ți-ai ținut partea ta de înțelegere.

– Mai aveam această discuție dacă n-ar fi așa?

– Da! Bună chestia asta cu amnezia… Inventiv ca întotdeauna. Pune un diplomat mic, din aluminiu, pe birou: Aici e restul de bani, partea ta, pe care noi i-am păstrat și chiar i-am mai înmulțit. De acum drumurile noastre se despart.  Ești pe cont propriu. Îmi strânge mâna: Adio, tovarășe!

Durerile de cap și viziunile au încetat astfel că doar insistența fără drept la replică a căpitanului m-a făcut să urc scările Institutului de neurologie și neuro-psihiatrie din Berceni. Aici am fost întors pe toate părțile, legat la tot soiul de encefalografe și alte asemenea drăcovenii pentru ca, într-un final, medicul Avramescu să ridice, a neputință, din mâini în cabinetul său:

– Nu am mai întâlnit așa ceva. Creierul dumitale prezintă o activitate continuă în banda 3-50 de herțzi cu amplitudini de peste 100 de microvolți.

– Pe românește, doctore…

– Ai și activitate alfa și beta în același timp.

– Și? E de rău? Am vre-un anevrism ceva?

– Nuuu… Doar că nu le poți avea pe amândouă… ori alfa în stare de relaxare, ori beta la efort intelectual sau stimuli externi puternici. Cei mai curios este că ai câte o descărcate de unde tetha cam pe la cinci herțzi cu o amplitudine de circa 30 de microvolți cu o periodicitate de aproximativ 7 secunde.

– Asta ce mai înseamnă?

– Nu știu. Parcă ai fi resetat din 7 în 7 secunde.

– Mă împiedică să am o viață normală?

– Nuuu! Clinic ești sănătos tun.

– Atunci dați-mi ceva la mână, ceva din care să rezulte că am o amnezie definitivă, care să-i mulțumească pe cei de la miliție și să ne vedem sănătoși. Aaaa, mai bine treceți cu vederea micile ciudățenii pe care le-ați descoperit, nu dau bine la dosar. Nici la mine, nici la dumneavoastră.

Nu scap așa de ușor de Avramescu. Mă conduce până la ieșire și-mi dă o carte de vizită:

– Xin Jiang Li e un psihoterapeut de talie care poate să-ți facă o regresie hipnotică, mergi cu încredere și să nu-mi spui că nu vrei să afli ce ai făcut cu adevărat în anii ăștia.

Mă privește cumva ciudat și parcă temător, îmi strânge mâna și pleacă puțin gârbovit.

*

Xin Jiang Li e un chinezoi mititel căruia cineva i-a răsucit arcul prea tare. N-are astâmpăr o secundă, iar româna ciripită pe care o condimentează cu expresii chinezești ar face deliciul oricărui program de divertisment. Din păcate nu-mi arde de loc de glumă. După o săptămână calmă, stările de angoasă și halucinațiile au reapărut și mai virulente, ajungând să mă scoale noaptea din somn și să-mi sperie familia și pe mine. Mă conduce într-un salon în stil chinezesc și mă roagă să mă întind pe o canapea foarte joasă. Nu văd nici un dispozitiv medical, iar psihiatrul, parcă intuindu-mi întrebarea, se atinge cu un deget noduros la tâmplă:

– Ăsta este cel mai bun aparat.

Începe să mă pipăie, să mă apese, să mă asculte cu urechea făcându-mă să cred că am ajuns pe mâna unui șarlatan. Apoi începe o litanie monotonă și mă transformă într-un arici. Cu fiecare ac care-mi pătrunde în piele simt că voința îmi slăbește pentru ca, într-un final, să mă prăbușesc într-un hău fără fund. Sunt doar conștiință. Eliberat de încătușarea materiei pot să văd trecutul, prezentul și viitorul. Mă văd în ipostaza de agent principal și nimic nu mă miră. Ceva mai presus de mine mă face să insist asupra momentului când am traversat oglinda spre o altă dimensiune. Pot vedea o umbră care mă însoțește și dispare atunci când mă stabilizez, mă văd pe mine întins pe canapea acoperit de ace subțiri și lungi, mă văd ridicându-mă, ieșind din cabinetul doctorului, aproape simt arsura glontelui care îmi străpunge pieptul, tunelul, căderea și… deschid ochii.

Sunt legat zdravăn de mâini și de picioare. În fața mea Xin Li mă privește zâmbitor:

– Pentru siguranța ta. Am avut cazuri care au încercat să se sinucidă după ce au aflat secretele ascunse cu grijă în cele mai adânci sertare ale creierului lor. Dar tu te comporți admirabil. O remarcabilă stăpânire de sine spre deosebire de personalitatea ezitantă cu care mi te-ai înfățișat. Pot spune că am avut succes?

– Cred că da, doctore. Încă sunt multe lucruri tulburi ca de exemplu: cine mă va împușca atunci când voi ieși din cabinetul vostru. Pe de altă parte, chiar dacă acum știu cine sunt cu adevărat, povestea asta se complică și mai mult și-a dracului să fiu dacă mai pricep ceva.

– Viitorul e volatil. Însuși faptul că l-ai privit îl face și mai incert.

Desfăcând nodurile artistice se apropie  de urechea mea și-mi șoptește: Pentru a afla răspunsul la întrebarea ta nu e nevoie de călătorii în timp. Putem apela la mijloace clasice și verificate. Ochii și așa destul de migdalați s-au transformat în două dungi incerte. Ca din pământ un pui de chinezoi apare aplecându-se adânc, de trei ori în fața lui Li și o dată în fața mea. Doctorul îi șoptește ceva în chineză, iar puștiul, după încă o serie de temenele, se evaporă la fel de silențios. Acum însă, avertizat, îl surprind cu colțul ochiului dispărând de după o draperie.

– Să mergem să mâncăm și poate îmi spui, dacă asta nu te deranjează, povestea ta.

M-a ascultat cu atenție fără să pară prea uimit. Am comentat, împreună, cum moartea unui singur om, una din bombele nucleare a picat peste garajul lui Bill Gates așa că aici s-a rămas la Fortran și Cobol informatica ridicând o castă la fel de atotputernică, ermetică și discreționară precum cea medicală, poate înspica atât de dramatic două realități.

Puștiul apare la fel de misterios și, după marota cu plecăciunile, șoptește la urechea maestrului.

– Afară e îngrămădeală mare, zâmbește fin Xin Li. Ești filat de Miliție, Securitatea se bagă și ea în seamă, iar mirosul fin al lui Hua, puștiul atinge podeaua cu fruntea, a descoperit o terță la un nivel energetic superior. Hua nu se înșeală la lucruri de-astea, încă o plecăciune. Văzând că nu pleacă maestrul îi face semn să continuie: un schimb rapid de replici în mandarină cu priviri strecurate spre mine.

– Am observat punguța pe care o ții la piept. Am crezut că-i un lingam, dar Hua mi-a schimbat părerea. Pot să o văd?

– Desigur și i-am povestit cum am ajuns în posesia ei.

O cântărește în palmă și mi-o înapoiază fără a o deschide.

– Într-o povestire chinezească, se vorbește despre un om care a petrecut câțiva ani într-o mânăstire daoistă, unde starețul cunoștea meșteșugul de a trece prin zid fără să se rănească. Când a fost să părăsească mânăstirea, omul, pe nume Wang, l-a rugat să-l învețe și pe el acest meșteșug. Călugărul a zâmbit și s-a învoit. L-a învățat pe Wang câteva vorbe tainice, i-a spus să le rostească și să se repeadă în zid. Wang șovăia. Călugărul l-a îmbărbătat.

– Lasă capul în jos și mergi înainte. Nu mai sta pe gânduri.

Wang s-a dat înapoi cu câțiva pași, a rostit vorbele, a lăsat capul în jos, și s-a repezit fără șovăire. Zidul a părut că se topește dinaintea lui, iar Wang s-a trezit afară din încăpere, nevătămat și nebun de bucurie.

I-a mulțumit din suflet călugărului, care i-a dat câteva sfaturi, și s-a întors acasă.

Nici n-a ajuns bine, că s-a apucat să-i spună nevestei lui că deprinsese meșteșugul de a trece prin zid. Femeia, bineînțeles, nu i-a dat crezare. Atunci, urmând cu ștrășnicie sfaturile călugărului, Wang a făcut câțiva pași înapoi, a rostit vorbele tainice, a lăsat capul în jos și s-a repezit într-unul din pereții casei. De data aceasta, izbitura a fost destul de zdravănă.

Năucit, Wang s-a prăbușit la pământ, iar nevasta lui a izbucnit în râs. Pe frunte i s-a ivit un cucui cât toate zilele, pe care soața îi punea mereu comprese, neputându-și stăpâni râsul.

Mai înțelept pentru Wang ar fi fost  să păstreze taina și să se folosească de ce știa doar într-o împrejurare deosebită. Tu la fel. Taina nu ai păstrat-o ci ai spus-o primului venit care putea să nu fie de bună credință și să-și însușească el talismanele pe care ți le-a lăsat în grijă bătrâna Frăsina. Acum, iată, momentul deosebit a venit. Este timpul să asculți de cele spuse de solomonară, să sperăm că nu și-au pierdut puterea și nu vei da cu capul în perete.

va continua