Suferințele lui Wang V

– Hai să vedem ce-i cu fantoma… Acu’ face ochi.

Explicațiile mele abracadabrante nu l-au convins, așa că are nevoie de acțiune. Metodic… vorba vine, îl dezbrăcăm pe individ la pielea goală. Nik! Mai pipăim cu fereală pe ici pe colo, până dau de un inel. I-l smulg de pe deget și, brusc, individul capătă consistență.

– Cum te cheamă, taică? Ceara, candela și psaltirea ta! îl contrează Vasile.

Mie mi se învârt imagini prin cerebel. Îi iau falca în mână. O-ntorc pe-o parte, închid ochii. Mă mai uit la el, închid ochii:

– Căpitane, să fiu a naibii de nu-i profesorul pe care-l caut. Am văzut poza aia doar odată, mică, în dosar… dar memoria mea vizuală nu mă înșeală. Ăsta e Don Profesore Honoris Cauza Ailoaie. Dottore o să facem pâș, pâș, înapoi la căsucă, să facă borș DGI-ul cu tine, că eu îs sătul.

Ăsta mă privește cu ură:

– Ce nu ai stat cuminte în banca ta de nefericit? Te-ai băgat în rahat până-n gât.

– Iete ce tupeu? Vasile îl apucă, cu mâna lui mare, de fudulii: Ia luminează-ne oleacă, că am nevastă și copchii și mai vreau să ies și la pensie…

Poarta scârțâie prelung. Ne repezim la geam:

– Mătușă-mea. Și a zis că stă până vineri. Vasile se repede la ușă. Prea târziu.

Cu pieptul dolofan înainte, mătușa pătrunde în cameră:

– Ce-i Vasile cu tine? Te-o dat fimeia afară? Mă vede și pe mine. Musiu cine-i? Mai dă raită cu privirea:

– Îu, ptiu drace, doamne iartă-mă de păcate…  Profesore, nu ți-e rușine?

– Tanti Frăsina! mă crucesc și eu și, de odată, simt că nu pot respira. În jur totul se dizolvă, se amestecă … și mă pierd și eu.

*

Sunt întins pe spate. Senzația e clară deși totul în jurul meu e neclar: un bondar trece pe lângă mine, bâzâitul lui mă agasează și vreau să-l îndepărtez cu mâna, dar nu am mână. Șoapte, clinchet de metal, un fornăit parcă de cal, eu sunt? Ce sunt? Și unde sunt?

– Ai fost avertizat!

Vocea e de nicăieri și de aici. Din mine și de afară. Și sunt doar eu. N-am teamă deși știu că ar trebui. Răspund indolent:

– Un act caritabil care presupune un altul pe măsură…

– Dacă te lepezi, toate se vor întoarce cum au fost.

Îmi vin în fire. Indiferent ce-ar fi cu mine, ăstuia i-e teamă. I-e teamă dihaniei de vrea neapărat  o finalizare. Ooo, de ce n-am pe procurorul Ionescu lângă mine. L-ar desființa. Dar poate, totuși? Mai bine calm, calm copil, obține informații, stilul tău, mergi pe stilul tău:

– Profesorul avea nevoie de ajutor…

– Nu era treaba ta.

– Ba da. Vezi tu… Profesorul a deschis accidental un portal. Un portal către lumea ta.

– Nuuu.  Nu e lumea mea… E cușca mea în care sunt zidit . De ce nu te supui?

– Cineva mi-a zis că o să mă lupt cu antihristul și că-l voi doborî…

– Ești prea mândru. Din doi voi face unul și-l voi trimite să ducă legea mea.

– Oi fi dracul… și ți-e frică de mine… Halal diavol fricos.

– În lanțuri… două mii de ani. Dezleagă blestemul pe care l-ai legat.

– Habar n-am ce spui…

– În mizeria în care vă complace-ți, un om, un nimic… incredibil, a descoperit pușcăria mea. În prostia și autosuficiența lui m-a eliberat parțial. Nu sunt nici aici, nici acolo, nici acum, nici altădată, nici întreg, nici în bucăți. Eliberează-mă să mă răzbun și jur că de va fi să cuceresc tot universul, nu mă voi atinge de planeta voastră de pitici.

– Pe cine să te răzbuni?

– Pe ei… Pe toți. Ne-am certat… mai multe războaie… Ei sunt acolo. Îi simt. Mă pândesc din tenebre.

Mă burzuluiesc.

– E un mod de gândire prea uman, sunt sceptic, vreau dovezi că exiști și nu e o stare paradoxală a creierului meu.

– Gândește-te la Frăsina. Și nu zăbovi mult. Altfel moartea mea va fi și moartea voastră.

*

Vasile îmi ridică capul:

– Ce ne-am speriat…

– Dezleagă-l.

Profesorul se ridică în capul oaselor fricționându-și brațele. Se uită spre mine și dă să deschidă gura.

– Ciocu’ mic! Și-așa ai făcut destule prostii. Cât o mai duce dihania?

– Nu știu. N-am reușit să o scoatem decât parțial din interdimensiune.

– Și atunci ai apelat la frac’tu care tocmai ce izolase bozoni W+ de mică energie. Parcă aievea paginile dosarului mi se perindă prin fața ochilor.

– Nici nu știam ce facem…  A fost surpriza vieții mele.

Ochesc telefonul:

− Sună-ți ocrotitorii. Zi-le să vină la discuții.

Vasile dă și el un bip scurt. La cinci minute patru bărbați încep să miroasă zona.

Sufrageria e neîncăpătoare: Eu, Vasile cu patru subordonați de o parte, Profesorul cu patru securiști îmbufnați de cealaltă parte și un colonel care face, nervos, un du-te vino scârțâind dușumelile.

– Nu cred o iotă. Ce-i povestea asta cu babe și căpcăuni? Profesore te credeam om cu capul pe umeri.

– Dihania aia, căpcăun, drac, alien, sau ce-o mai fi, e în stare instabilă. Am calculat energia rezultată în cazul dezintegrării  și ne rade de pe suprafața pământului. Ce spun eu… nu mai rămâne nimic din întreaga planetă.

Simt că ceva lipsește. Nu pot să mă concentrez. Totu-i prea ușor chiar dacă e a dracului de greu.  Flerul meu îmi spune că vom fi carne de tun.

Tanti Frăsina vine încărcată de oale:

– Mâncați, copilași, să aveți putere… Colonelul începe o cruce mare, dar când realizează ce face stuchește cu năduf. Pune mâna pe telefon și începe o discuție în contradictoriu.

Frăsina se uită la mine, ridică bărbia și intră în bucătărie. O urmez. Se sprijină de masă și mă privește adânc:

– Spune!

Ascultă cu calm:

– Dă să văd!

Salt punguța de la gât și i-o pun în degete. Desface cu mii de precauții și răstoarnă pe masă. Cu mâna întinsă trece pe deasupra figurinelor de parcă le-ar scana.

– Ai să mori. Ea nu ți-a zis, nu?

– Cu o moarte toți suntem datori, dar șira spinării pare a fi de altă părere.

– Îmi apucă amândouă mâinile de încheieturi:

– Trebuie să te duci. Trebuie. Dacă vrei să merite.

 

*

Același bloc. Același hol, o scară în spirală ce înconjoară liftul, aceiași ușă. Stau pe vine și aștept. Ușa de la intrare se deschide. Mă trag și mai în umbră și-l chem. Vine nedumerit. Îi întind plicul și un teanc de bani:

– Urmează atent instrucțiunile din plic.

Pușcăria l-a dresat bine. Rânjește:

– Fără grijă, tovarășe!

Îl urmăresc plecând și-apoi sun la ușă.

– Ai întârziat! Îmi sare de gât și unul mic se-mpiedică printre picioarele noastre.

O lacrimă chinuită mi se strecoară pe sub gene.

va continua