Beznă.
De cum am dat colțul străzii și am început să urc dealul observ că nici un bec nu mai luminează. Avansez în virtutea inerției, deși cu o strângere de inimă. O ceață groasă mă cuprinde. Nu mai văd în față, în spate… Sunt pierdut în vălătuci ca de fum și simt că sunt rupt, rupt de mine, rupt din mine. Nu-mi mai simt picioarele. Ceața se rotește ca un maelström și în fereastra din centrul lui apuc să mă văd cum mă ridic din genunchi și-mi continui drumul.
Și atunci răcnesc!
*
Mă regăsesc sprijinit c-o mână de gardul lui Vrânceanu și cu ailaltă pipăindu-mă, precaut. Se pare că-s întreg, strada, ridicând abrupt dealul, e luminată de becurile roșii cu iod și de undeva un câine jelește în lanț.
Mai încet cu beutura Nhihăiță că te-adună ăștia de la salubrizare pe foraș de dimineață, bâzâi intern.
Mă scutur adânc și reîncep ascensiunea. Intru pe alee. La mine, lumină.
Ori Costică, dar mai sigur Don Profesore.
Deschid și intru:
– Care ești, bă?
Aud zgomot de ceva trântit și lumina se stinge. Mi se ridică părul pe schinare: Doar nu am un hoț? ronțăi mental, ca și cum ar fi vorba de-un șoarece rătăcit la mine-n casă. Înșfac bâta de basebal din tocul ușii, o cumpănesc bine în brațul drept și deschid încet ușa atelierului, de unde s-a auzit bufnitura. Văd cu colțul ochiului o umbră și actele reflexe, ale lui Pavlov, se pun în mișcare. Ciomagul lovește necruțător și tipul cade ca un sac de cartofi.
– Al meu ești, nefericitule!
Ceva nu e în clar dar, cum adrenalina se joacă adânc cu mine, nu mai am timp de filosofii. Aprind lumina și îl învârt ca să-i aplic lovitura de grație.
Rămân cu bâta-n aer:
– Oops! Nu-i bine să te ciomăgești singur.
De jos și cu ochii dați peste cap îmi rânjea amețit un Nhihăiță tras la indigo:
– Ăsta nu e tata…
*
Îl împung, prudent, cu un deget, în obraz:
Carne, dom’le… Măi să fie!
Nu mai stau la discuții, cum-necum, cestiunea pute. Îl ridic de subțiori, greu bre… și-l salt pe canapea. Mă uit după ceva cu care să-l leg și nu găsesc decât cablul de la microfon. Cu o urmă de regret, pentru cablu, îl fac fedeleș. Trec, cam gâfâind, în bucătărie. Mi-aprind o țigară și rumeg adânc cu atât mai bulversat, cu cât adrenalina se metaboliza în uree:
Ce poveste, dom’le?!
Îmi trag, brusc, o palmă. Doare. Da’ am mai avut eu vise de-astea de m-am trezit cu junghiuri aiurea. Nici un selfcontrol. Un sistem nu poate fi conștient de sine decât relaționându-se la alt sistem:
Mda! Ia să-l relaționez o țâră!
Are un mic șoc atunci când mă identifică, dar se calmează repede. Strânge din buze. Ne privim în ochi. Aceiași privire iscoditor-malițioasă:
– Zi! mă pronunț.
– Zi tu!
Normal.
– Eu sunt mai sus. Mă ridic în picioare.
– Mda… Ce să zic? Nu înțeleg nimic. Aparent tu ești un eu.
– Adică, tu ești un fel de eu. Asta cred că-i evident! Dar cum ai ajuns la mine-n casă?
– Pardon! La mine-n casă.
– Așa nu mai terminăm niciodată. Povestește.
– Ce să povestesc? Am intrat, m-am dezbrăcat de geacă și am trecut în atelier. Mi-am scos blugii și m-am tras în trening când am auzit ușa trântindu-se și o voce răcnind: „Care ești bă!?” Am stins lumina și căutam ceva să iau în mână, apoi am fost lovit, adică tu m-ai lovit și iaca… asta-i tot, încheie îmbufnat.
– Mda. Mă uit la cuierul de lângă sobă: o pereche de blugi negri, la fel ca ai mei. Caut prin buzunări. Conținutul identic cu cel din ai mei.
Mă urmărește cu privirea:
– Ia vezi geaca…
Mă duc în hol, iau haina și revin în atelier. Scot din buzunarul de la piept un portofel, iar de la mine din jachetă altul. Răscolesc. Două buletine identice. Până și micile zgârieturi, prin care marcasem codul PIN pentru cazuri de uituceală extremă, la locul lor. Privesc cele două poze identice:
– Amice, avem o problemă.
Va continua
Mihail stories 