– Apâi… și fașim?
Ăsta-i la mine semn de stres maxim:
– Și fașim, ci nu fașim… Ne gândim!
– Dezleagă-mă! Păcat de bunătate de cablu.
– Neea!
– Vreau la budă.
– Să râdem cu Amza Pellea. Lasă vrăjelile, ce-i în gușă și-n căpușă. Ce-mi trece mie prin cap îți trece și ție.
– Nu-i adevărat. Acum suntem separați. Chiar dacă am plecat de la un punct comun, acum logica noastră evoluează diferit.
– Ce vrei să zici?
– Zic că am putea să ne completăm reciproc.
– Oops! Știi că n-ai idei rele?! Te dezleg, dar la prima încercare de independență îți tai macaroana.
– La fel. Hrrrr! Frate!
Nu încăpem la masa din bucătărie gândită pentru o singură persoană, pâine e doar pentru un om, întindem mâinile sincron după același lucru și chicotim sfârșind în a râde în hohote:
– Mereu am vrut să am un frate!
– Și eu!
Și, iar ne prăpădim de râs.
– Dar nici chiar așa…
Redevenim serioși.
– Ce s-a întâmplat oare?
– La mine a fost ca o furtună care m-a făcut praf. La tine?
– Cum ți-am zis…. Acum, că mă gândesc: parcă am simțit o zdruncinătură internă cam pe când dădeam colțul, la Vrânceanu.
– Cam pe-acolo. Ce-o să facem? Trebuie să ieșim cu rândul.
– Sau pun o telegramă cum că vine fratele meu geamăn…
– Ba eu o pun, eu sunt…
– Ba eu!
– Tu ai ieșit copie.
– Ba tu!
Încep să-mi sclipească ochii:
– Asta-i casa mea. Intru și ies când vreau!
– Și a mea. Nu uita c-am buletin la fel ca tine. Aaaa!
Nici n-am auzit ușa de la intrare. Don Profesore intră, mândru ca de obicei, sesizează ceva în neclar, își scoate ochelarii și, tacticos, începe să-i șteargă cu pielicica de căprioară.
Noi ne luăm brusc mâinile din jurul gâturilor și rânjim excedați.
– Deci ai reușit! exclamă Don Profesore. Fabulos! Te-ai duplicat. Care-i originalul? ne întreabă privind adânc de la unul la altul, prin multele-i dioptrii.
Și acum începe țiganiada!
Hârșit în astfel de chestiuni, Don Profesore ne amenință cu notă mică la purtare și ne îndepărtează cu un gest larg de mână.
– Aici trebuia să fie aparatul. A zis că să vin să…. Cât e ceasul?
Răspundem sincron:
– Aproape doi’șpe!
– Vai! Am întârziat. Din nou am întârziat.
Se mai uită odată de jur împrejur apoi ne privește pe noi.
Pare să ne cântărească din priviri, apoi emite sentința:
– Nici unul nu e originalul, amândoi sunteți copii.
Copii la indigo!
va continua
Mihail stories 