Copii la indigo VI

Bobinăm la un bufet suedez ad-hoc, iar tizul mă interpelează cu gura plină:

– Sclipire, îî? Lasă că știu eu…

– Normal că știi, acum, că mă gândesc, presupun, cumva că am străpuns membrana spațio-temporală, creierul meu contopindu-se, o zecime de secundă, cu cel al originalului.

– Zecime de secundă! exclamă tizul. Vai! Cum de n-am verificat?!

– Ce-i? Ce s-a întâmplat?

– Sistemele inerțiale. Sistemele inerțiale au valori fixe în interiorul lor la variabile față de alte sisteme inerțiale.

– Timpul, exclamă și Don Profesore. Cum stăm cu timpul?

– Singura metodă prin care putem să facem o comparație, brută, absolut neștiințifică e cea a timpului subiectiv.

Lăsăm naibii mâncarea și revenim în laborator:

– Avem aici timpul nostru obiectiv dat de ceasul universal conectat la internet, care utilizează tranziția frecvenței electronice în zona microundelor, opticii sau a ultravioletelor dintr-un spectru electromagnetic al unui atom, avem aici un ceas cu cuarț care măsoară timpul prin dilatarea și contracția unei fărâme de cuarț atent tăiate pentru a vibra doar la o anumită frecvență. Mai avem și ceasul matusalemic al lui Don Profesore, care măsoară timpul, gravitațional, pe principiul inerției unui corp în mișcare și mai avem aici trei creiere, care au sisteme de temporizare aproape perfecte.

Ne privim:

– Sincronizăm… Acum!

Rezultatele sunt catastrofale.

 

– Am dat de dracu’

– Măcar de-aș da de el, să-l strâng oleacă de coaie…

– Copii! Hai să facem o declinație Doppler, se bagă iar între noi Don Profesore.

Răscolesc și scot anticul laser cu rubin, model Electronica 1970. Cât tizul îl instaleazeă, fixez cele trei lentile confiscate  cândva de la un cinema sătesc și oglinda din cuarț argintat. Un sistem inerțial nu poate păcăli viteza luminii, care este identică oriunde te-ai afla, astfel încât întârzierea ei ne poate comunica date despre timp sau distanță. Laserul cu rubin emite o radiație monocromatică în spectrul roșu cu o frecvență crescătoare, o prismă va împărți în două fasciculul. Una va fi reflectată de o oglindă cealaltă de un giroscop. Diferența între creșterea celor două frecvențe ne indică starea sistemului inerțial, repaos, mișcare uniformă sau accelerată.

– Eeee? întreabă Don profesore.

– Declinație spre verde, aproximativ… Față de sistemul inerțial teoretizat pe baza ceasului gravitațional al lui Don Profesore ne deplasăm cu de două ori viteza luminii. Atât pot, cu ce am. Probabil ne rotim, deci trebuie să demultiplicăm cu „pi” și nu-l jignim pe Einstein.

Tizul socotește adânc, apoi ridică privirea:

– Am înlocuit în mc2… pe lângă noi o supernovă e un artificiu de anul nou.

– Timpul, Nhihail, timpul?!

– Estimație largă. Probabilistic și în timpul nostru subiectiv, mai puțin de șase ore până la masa critică apoi…

– Șase ore? Înseamnă că nu mai apuc să-mi fac siesta.

– Măgarule, măcar tu te-ai bucurat de-o ieșire în oraș!

– Și ce rahat mare am făcut? Am mâncat o coașcă de pui și-am beut tri pahare de vin. Nu-ți zice nimeni să n-o suni pe Feon…

– Feon!? Tizul rânjește: e o idee!

– Ce-aveți mă? V-ați bolunzit? Soarta întregului univers depinde de doi papagali care-s cu gândul la puță! Eeee! La muncă! Trebuie cumva să inversăm sistemul.

– Nu avem ce face, Don Profesore. E peste poate.

Gândește-te la un balon mic, dar mic de tot, legat printr-o țeavă de un balon mare… mare tare, în vid.

Ăsta mic se tot umflă până crapă iar ăla mare se golește prin gaură. Mai avem șase ore. Eu o sun pe Feon. Altceva la îndemână n-am. Dacă tot e să mor, măcar să mor satisfăcut, în brațe dă fimeie. Punct!

– Poate… Mă, tu nu ești prost degeaba. Mă uit la tiz. Îți arde să tragi pompe, îîî? Să mori satisfăcut…

– Păi…. Tulai, frate! Ce nu zici? Ha! Feon, iubita mea, noastră, se corectează la privirea mea feroce, salvatoarea noastră. Pompare, Don Doctore, pompare!

– V-ați bolunzit! Dar devine atent:

– Principiul vaselor comunicante, Profesore! Ce luăm pe mere, dăm pe pere.

va continua