Lumina din adâncuri III

− Ei, lasă-mă, exclamă Costică.

− Adică cum, globulare? Adică, așa? Ca niște bile? Ha! Fulgere-bile, tare asta!

− Am citit eu câte ceva, se pronunță, cumva ezitant, don professore. Îmi căută privirea: fulgerele sunt fascicule de plasmă produse de ionizarea excesivă a atmosferei datorată marii diferențe de potențial electric dintre doi nori învecinați. În cazul unui fulger de mare amploare energia electrodinamică declanșată de-a lungul unui fascicul de plasmă este atât de mare încât smulge, brutal, electronii din atomii de gaze atmosferice, în cantitate atât de mare încât apare fenomenul tensiunii superficiale (ca în cazul baloanelor de săpun), astfel că plasma ionizată rămâne captivă într-un cocon de electroni de formă, îndeobște, sferică. Dar asta nu durează mult căci odată combustibilul (electronii liberi) își regăsesc pozițiile în jurul nucleelor atomice, învelișul protector cedează iar plasma interacționează, de obicei violent, cu moleculele de gaz producându-se o explozie de toată frumusețea.

− Așa-i profesore! Ai nimerit-o! îl tachinez, distrându-mă să-l văd cum se burzuluiește. Ei bine, închipuie-ți că pe atunci n-aveam mai multă minte de câtă are Zolo acum, lovesc fără de milă de jur împrejur, așa încât am reacționat la fel: Ce… globulare, toa căpitan?

Vasiliu n-a mai apucat să-mi răspundă. Semnalizatorul de cart a strigat: „Om la apă!” și toți ne-am bulucit la tribord.

În apă se afla nu un om, ci o barcă pneumatică. În barcă se găsea într-adevăr un om. Prin binoclu se deslușea bine inscripția de pe botul bărcii: „Mica Nigrum”. Vasiliu nici n-a trebuit să-l caute pe naufragiat, căci el s-a înfățișat singur și credeți-mă pe cuvânt că era o figură tare ciudată, în orice caz cel mai ciudat naufragiat pe care l-a salvat vreodată.

După toate aparențele, nici nu s-a prea bucurat că a fost găsit. Cânta un cântec pirateresc, acompaniindu-se de chitară. Din când în când lăsa chitara, vâra un pantof  în mare, lua apă și stropea geamantanul care ocupa aproape jumătate din barcă. Apoi lua iar chitara și cânta cât îl ținea gura:

Îmi place să văd pânza fremătând,

Pe căpitan văzduhu-adulmecând…

Tu, Madona, aibi grijă de pirați!

O, sfinți, pe mateloți să nu-i uitați!

Mi s-a făcut lehamite și mie,

La naiba cu atâta acalmie!

− O fi suferit un șoc nervos, se pronunță și doctorul nostru un rezident tinerel care înainte de-a ne trata se încuie la el în cabină, iar gurile rele zic c-ar consulta niscaiva notițe de prin facultate.

Fără prea multă ceremonie l-am săltat pe punte. Cu tot cu geamantan, pentru că se apucase de mânerul lui cu amândouă mâinile.

− Mulțumesc, spuse, punând cu băgare de seamă valiza pe punte. Dați-mi voie să mă prezint: Antoniu Dănuț Preda doctorand al Facultății de Energetică, an terminal.

Era purul adevăr. Am avut foarte curând prilejul să ne convingem că tânărul din fața noastră chiar era doctor în științe energetice, dar atunci, pe punte, semăna mai degrabă cu un brigadier de hamali din port. Imaginați-vă un vlăjgan de aproape doi metri, într-un maiou, cu pantalonii uzi, suflecați până la genunchi. Mă uitam la el și, defect profesional (!) deja estimasem că n-am combinezon de scufundare atât de mare cât să-l cuprindă. Avea o față plăcută, deschisă, veselă, cu pomeții obrajilor proeminenți, nas cârn și doi ochi căprui depărtați unul de altul. Părul negru, pana corbului, tuns pe-o parte, ud cum era, tot îi cădea, ca o meșă, peste sprâncenele stufoase, de unde-l sălta la loc, pe cap, cu un gest al mâinii stângi care-i devenise tic nervos. Zâmbea într-una cu niște dinți mari, albi, în stare, cred, să roadă lanțul de la ancoră și, în general era foarte mulțumit de sine și de tot ceea ce era în jrul lui.

− Sunteți de pe „ Mica Nigrum” îl întrebă politicos căpitanul.

Tânărul doctorand dădu din cap:

− Exact. Naufragiat, ca să zic așa… De mic copil visam la o aventură ca asta. Antoniu Dănuț râse cu dinții lui mari și continuă pe un ton confidențial: Chiar de la început aveam impresia că o să mi se-ntâmple o aventură. Ba chiar am ochit din vreme locul unde se afla barca asta. Acum toți traversează oceanele cu plutele, cu bărcile… Ați auzit de Kon Tiki, nu? Spuneți-mi, unde m-ar fi dus curentul ăsta?

Vasiliu se încruntă (nu suferea oamenii ușurateci), mestecă din buze și spuse pe un ton plictisit:

− Îmi pare bine… Îmi pare bine. Băieți, duceți-l în salon. Doctore, vezi, te rog, dacă are nevoie de ceva.

− Are nevoie de mâncare, bombăni rezidentul nostru, vizibil gelos pe această aparență stenică, el fiind mic, bondoc, și cu tendințe spre obezitate. E sănătos ca… făcu o pauză, căutând, se vede treaba, o expresie originală, apoi răsuflă adânc și încheie: E sănătos ca un buhai!

Toți cei care nu erau de cart îl însoțiră pe Dănuț în salon. Geamantanul îl căra el, iar chitara și pantofii le duseră, solemn, băieții. Doctorandul nostru le plăcuse numaidecât la toți.

După ce l-am echipat corespunzător din efectele navei și-a dat gata două porții de pârjoale în sos tomat  Antoniu Dănuț Preda se întinse, căscă de-i pârăiseră fălcile și se vedea bine că-l trage ața la somn, dar se scutură leonin și puse geamantanul pe masă:

− Și acum, să vedem ce mai fac dihăniile mele.

Zicând asta meșteri ceva la încuietorile geamantanului și…

Am văzut niște fulgere și am auzit un tunet.

va continua