Lumini în adâncuri V

− Ia încercați să le luați în mână! Hai, care ai curaj?!

Spre cinstea băieților noștri trebuie spus că nu s-a fofilat nimeni. Toți s-au apropiat de geamantan.

− Dar mai întâi să închidem hublourile, ne preveni Antoniu. Dihăniile mele pot să-și ia zborul. Sunt cam nărăvașe…

Am scos și eu cu băgare de seamă din geamantan un fulger liliachiu. Trebuie să vă spun că era o senzație ciudată! Cam așa de parcă ai încerca să ții în mână o picătură de mercur, sau un săpun ud. Ți se pare că ai ceva în mână, dar cum apeși un pic, fuge… Fulgerele n-aveau, într-adevăr, aproape de loc greutate, în orice caz nu cântăreau mai mult decât niște baloane cu aer pentru copii. Fulgerul liliachiu era complet rece, pe când cel roșu abia puteai să-l ții în mână. Bucătarul, care a pus mâna pe el, l-a aruncat imediat la loc în geamantan.

− Fiți cu băgare de seamă, prieteni! Vă rog să fiți cu băgare de seamă! Repetă Dănuț. Trebuie să vă purtați delicat cu ele. Ia să vă arăt eu…

Dar n-a mai apucat să ne arate. Am fost convocați pe puntea de comandă:

− Uite-o și pe Mica Nigrum, spuse Vasiliu. Poți s-o admiri!

De fapt nu prea aveai ce admira. Din apă răsăreau numai vârful catargelor. Izbindu-se de stânci Mica Nigrum s-a scufundat cam la o sută de metri de Falca sfărâmată.

Închipuiți-vă două creste stâncoase, ce se cațără din mare și se întind paralel pe o distanță de un sfert de milă. Stâncile erau negre, joase și răsăreau din apă ca niște măsele stricate. Cunoșteam bine Falca asta Sfărâmată. Multe vase și-au găsit aici sfârșitul. Pe vreme de furtună valurile se plimbau în voie pe deasupra stâncilor și lumina micului far instalat pe una din stânci se vedea prost… Da, Falca Sfărâmată știa să muște rău!

− Adâncimea nu e mare, spuse căpitanul. Vreo cincisprezece metri. Ei, ce spui? Am putea scoate fulgerele astea? Notează, te rog, că e o acțiune voluntară. Așa mi s-a transmis de la direcție. Cine poate ști cum au să se comporte sub apă…

− Da, foarte interesant! Interveni Antoniu Preda. Noi am făcut tot felul de experimente cu ele, dar să le ținem sub apă…, ei bine, asta nu ne-a trecut prin cap! Până acum e de presupus că s-au conservat, dar… Dacă explodează unul, iau foc toate celelalte și atunci s-a zis cu insulița asta. Știți ce? Dănuț se întoarse spre căpitan: dați-mi un acvalang și intru eu. Am să pot. S-a făcut?

Vasiliu mestecă multă vreme din buze, apoi mă întrebă:

− Dumneata ce zici?

I-am zis că sunt gata să cobor. Dar dacă voi găsi, totuși, un costum pe măsura lui Antoniu Preda, e mai bine să coborâm amândoi, pentru că fulgerele astea, așa cum a spus chiar Dănuț însuși, sunt nărăvașe.

− E-n regulă! exclamă Dănuț. Mergem împreună.

I-am explicat că, la bord, decide căpitanul.

Vasiliu a mestecat încă multă vreme din buze, uitându-se plictisit la catargele care răsăreau din apă.

− Mergeți amândoi, spuse în cele din urmă. Încărcați fulgerele în barca pneumatică și le duceți pe insulă. Uite colo; vedeți? Am să chem prin radio un șlep, fiindcă nu vreau să-mi expun Nava.

 

Trebuie să mărturisesc că mi-a fost teamă, chiar așa nebun cum mă știți. În două rânduri am avut prilejul să particip la îndepărtarea unor mine submarine. Eu le legam, cu mii de precauții, într-un ham special, apoi mă îndepărtam prudent, iar ele erau scoase la suprafață în capătul unui catarg lung de unde erau duse la mal pentru a fi dezamorsate sau distruse de către geniști, dar alea erau niște lăzi negre acoperite cu scoici și iarbă de mare, aproape familiare prin prezență, în schimb fulgerele luminau. Și cum mai luminau! Când am ajuns la cală și le-am văzut, am simțit o dorință irezistibilă de a ieși cât mai repede la suprafață… Fulgerele iradiau o lumină fantastică- puternică, scânteietoare, fremătătoare. Era ceva înfiorător, dar frumos. Știți, lumea submarină e bogată în priveliști frumoase. Dacă, de pildă, te culci pe spate și te uiți prin valuri la soare, vezi un joc de culori uluitor. Dar o frumusețe ca asta nu mai avusesem prilejul să văd. Nici nu știu cum să mă exprim. Luați niște briliante, măriți-le pe fiecare până la mărimea unui cantalup, aruncați-le în apă și luminați-le… Apa era verzuie-albastră și foarte curată, iar fulgerele iradiau o lumină galben- portocalie. Rezulta o priveliște feerică cu totul neobișnuită: în apă jucau niște culori de o strălucire orbitoare, de la galben-portocaliu până la purpuriu.

Am uitat să vă zic că fulgerele se mișcau. Pluteau, legănându-se încet, ca niște meduze mari, ceea ce stârnea un joc de culori cu neputință de descris. Nu mai spun de bulele de aer care se ridicau la suprafață la fiecare expirație a noastră; ei bine, cea mai uluitoare era luminiscența acestor bășici. Nu știu în virtutea căror legi ale opticii se întâmpla lucrul ăsta, dar fiecare bulă de aer era luminată pe dinăuntru și lumina asta era alta decât lumina din apă. Bășicile aveau o luminiscență roșie, portocalie, galbenă, pe câtă vreme apa își menținea mereu o nuanță mai dulce-purpurie, verzuie, albastră. Nu mi-am închipuit niciodată că pot exista combinații de culori atât de bogate…

Antoniu Preda prinse un fulger și-l privi cu atenție. Mi s-a părut că nu era prea mulțumit și se temea de ceva. De fapt îmi închipuiam eu de ce anume ar putea el să se teamă. Dar teama de la început, ca să zic așa, a trecut și trebuia o spaimă mult mai mare pentru a mă inerva din nou. Nici eu nu știu de ce dar aveam convingerea că nu se va produce nici o catastrofă.

Pe urmă Preda a coborât în cală și a început să aleagă fulgerele. După câte îmi dau seama, le alegea pe cele mai periculoase. Am observat că erau mai luminoase decât celelalte.

Am avut bătaie de cap cu fulgerele astea. Le scoteam câte două-trei bucăți. Preda le pescuia cu o plasă, mi le dădea mie, iar eu le scoteam la suprafață și le puneam în barcă. Când adunam vreo două zeci- două zeci și cinci de bucăți, mă urcam în barcă și vâsleam până la insuliță. Aici descoperisem o scobitură în stâncă pe care-o alintam peșteră, la gura căreia întinsesem o foaie de cort. Le depozitam acolo, apoi mă întorceam la Preda sub apă. Din oră în oră făceam câte o pauză și câtă vreme noi ne trăgeam sufletul venea o șalupă de pe Bursucul ( ancorat la vre-o două ancabluri, căci Vasiliu a refuzat să se apropie mai mult), iar băieții schimbau buteliile cu aer comprimat.

Începusem pe la unsprezece. Pe la șase seara pe Mica Nigrum mai rămăseseră maxim o sută de fulgere. Ne-am aburcat din nou acvalangurile socotind că vom termina înainte de lăsarea întunericului, dar a fost să fie altfel.

Va continua