Speranța

Farul se afla pe o stâncă înaltă, ieșită departe în larg. Oamenii veneau aici numai arareori, ca să verifice utilajul automat. La vreo două sute de metri de far se ridica din apa liniștită o insuliță. Cu mulți ani în urmă pe insulița asta a fost așezată, ca pe un postament, o navă cosmică. Nava a revenit pe Terra după un raid lung. Astfel de nave nu-și mai aveau rostul a fi trimise în cosmos.

Venisem aici cu inginerul care răspundea de toate farurile de pe litoralul Mării Negre. Când ne-am urcat pe platforma de sus a farului, inginerul mi-a dat binoclul și mi-a spus:

− Vine o furtună. E foarte bine: înainte de a se strica vremea, ea prinde întotdeauna viață.

Soarele roșiatic scotea reflexe opalescente pe coamele cenușii ale valurilor. Stânca spinteca talazurile, care o ocoleau și se cățărau mugind pe bolovanii lunecoși și ruginiți. Apoi, trăgându-și cu zgomot răsuflarea, se scurgeau în prâiașe înspumate, dând drum altor valuri. Așa atacau legiunile romane: după ce izbea, șirul din față se retrăgea prin golurile pe care le făcea șirul următor, care apoi se strângea la loc și pornea la asalt cu o nouă forță.

Prin binoclu vedeam bine nava. Era un cercetaș de frontieră foarte vechi, de două locuri, de tipul „Vigilent look”. În partea de sus ieșeau în evidență două spărturi cu grijă astupate. De-a lungul carcasei se întindea o adâncitură serioasă. Colierul acceleratorului gravitațional era despicat în două și turtit. Deasupra cabinei se roteau încet senzorii în formă conică ai unui sistem de detecție de mult învechit.

− Observi, spuse inginerul, ea simte furtuna.

Undeva țipă speriat un pescăruș. Marea îi răspunse cu plescăitul înfundat al valurilor. Pâcla cenușie ce stăruia deasupra mării învăluia treptat orizontul. Vântul ridica înspre nori coamele albite ale valurilor iar norii, suprasaturați, se lăsau deasupra apei. Din atingerea cerului cu marea trebuia să izbucnească furtuna.

− Ei bine, urmă inginerul, asta înțeleg: panourile solare asigură suficientă energie pentru un regim de avarie, creierul pozitronic și dispozitivele anexă fiind pe deplin funcționale. Dar toate celelalte… Câteodată pare că uită de pământ, de mare, de furtuni și începe să se intereseze numai de cer. Radiotelescopul iese în afară, antenele locatoarelor se rotesc zi și noapte… Sau altceva: câte odată apare ceva, ca o tijă, și se apucă să examineze oamenii. Iarna aici bat vânturi reci și nava se acoperă cu un strat de gheață, dar e suficient să vină oameni la far, pentru ca gheața să dispară numaidecât… De altfel nici algele nu se prind de ea…

Marea asalta insulița. Valurile se succedau într-una, unele mai înalte și mai puternice decât altele. Cât vedeai cu ochii numai valuri cenușii. Pe navă se aprinseră luminile de furtună.

− Vezi, vezi?! spuse triumfător inginerul. Acum o să-și aprindă reflectorul. Uneori am impresia că o să zboare. Uite-așa, o să zboare… Am fost o dată aici noaptea și încă și până astăzi… înțelegi? Luna se ridica deasupra mării, iar nava… se întindea înspre ea. Țeava, tija asta de observație, antenele și alte chestii de-acolo, din spatele cabinei, toate erau îndreptate către Lună. Era ceva mistic, zău!…

I-am explicat inginerului că nu era nimic mistic.

va continua