Speranța II

I-am explicat inginerului că nu era nimic mistic.

Navele staționate definitiv rămân cu aparatajul electronic conectat la sistemul de alimentare. Lucrul acesta e necesar pentru ca nava să-și poarte singură de grijă: să ia măsuri împotriva coroziunii, a jivrajului, să nu lase să se strângă praful și noroiul, să semnalizeze un pericol neprevăzut. Uneori creierul electronic manifestă inițiative cu totul inutile. Face observații asuprea Lunii și a stelelor, înregistrează radiația cosmică, furtunile magnetice… Dar să zboare în cosmos nava nu poate: n-are echipaj, n-are combustibil, îi lipsesc agregatele principale ale acceleratorului gravitațional.

Inginerul clătină din cap a îndoială și întrebă:

− Și țeava? De ce o îndreaptă spre far?

N-am apucat să răspund.

Deasupra cabinei navei ieși afară un reflector. Raza albăstruie străpunse cu ușurință pâcla ce stăruia deasupra mării în așteptarea furtunii și, lunecând pe țărm, se înfipse în temelia farului, după care se ridică spre platformă.

Din pricina luminii puternice am închis fără să vreau ochii. În aceiași clipă reflectorul se stinse.

− Uite! Exclamă inginerul cu o voce schimbată, luându-și repede binoclul. Uite! Asta nu s-a mai întâmplat niciodată…

Pe navă se aprinseră toate luminile de pe bordaj, luminând bolovanii negri, șlefuiți de valuri, ai insuliței și carcasa verzuie a astronavei. În peretele navei apăru o crăpătură: se desfăceau canaturile trapei principale…

− Asta… nu s-a mai întâmplat! repetă surescitat inginerul.

Nu-și mai luă binoclul de la ochi și vorbea foarte tare, aproape că striga. Vântul, mai puternic acum, vuia în grinzile de fier ale farului. Auzeam numai frânturi de fraze: „ În patruzeci de ani… predecesorii mei… nu știa nimeni…”

Valurile măturau insulița. Dar bătrâna navă, care a văzut marile uragane din Lumea Stelelor, nu mai lua în seamă furtuna ce se apropia. Cu o încetineală gravă, chiar măreață, făcea tot ceea ce trebuie înaintea unui zbor.

Din trapă coborî o scăriță. Sistemul complex de antene luă poziție de zbor. În partea centrală a corpului navei ieșiră în afară niște aripi scurte, trase înapoi. În spatele duzelor motorului de lansare apărură cârmele cu gaze. Erau îndoite, dar se plasară ireproșabil, așa cum era nevoie pentru scurtul lansaj pe apă. Emițătorul periscopic al videosistemului (țeava de care vorbea inginerul) se întoarse spre larg. Lumina semnalului de start clipi de trei ori și deasupra cabinei se ridică un fanion purpuriu.

Era tradiționalul semnal: „Gata de zbor!”

Valurile se prăvăleau pe insuliță. În jurul navei apa clocotea. Deodată mi s-a părut că marea stă nemișcată, iar nava s-a avântat înainte.

va continua