Chivotul sufletelor I

– Două generații ratate. Trădarea cu chip nou ne-a răpit zborul. Roma și Elada s-au prăbușit dinăuntru măcinate de idei subversive și trădare. Stau acum în fața voastră, respectabili cetățeni, plâng și acestea sunt lacrimile mele. Lacrimi curate, lacrimi în fața cărora trebuie să vă coborâți cu tristețe, dar și cu mânie. Neamul nostru de ziditori este alungat din pământurile strămoșești, încet, metodic, de vrăjmași puternici și fără milă.

Am lăsat uneltele și am luat armele căci am rămas ultima redută a civilizației. Acum, aici, pe pământul vechii Dacii, se va da bătălia finală. Glet, vorbește:

– La est sunt mongolii și tătarii. Au steaguri cu cruce, nu se sfiesc, cred în viața de apoi, în paradisul promis de creștini. Se tot adună dincolo de Prutae… Iulius vorbește mai departe:

– Hmm, la granița din nord-vest sunt huni, nu par prea hotărâți deși au ridicat steagurile lor. Putem ai ține în frâu, dar cu mari pierderi la fiecare invazie. Valid, vorbește tu:

– În sud-vest sunt francii. Nu au steaguri. Putem face față cu ajutor de la iagizii și gepizii pe care i-am găzduit pre’ când îi fugăreau hunii și care au trecut la credința noastră. Ilios, vorbește și tu:

–  După ultima înfruntare cu evreii lui Iisus am rămas numai cu 7 nave, două cozere de linie pe abur, 3 veliere și două berbece cu prizonieri… Încă odată și debarcă. Dacă fac cap de pod…

– Cum stăm cu hrana, Greg?

– Avem asigurată cam două treimi din hrana de iarnă. Lucrez cu toți cei disponibili, femei, copii, răniți de război, dar ultima epidemie…

– Asta nu-i treaba ta, Greg. Iginer, ce ne poți spune?

– Nimic, Decilius! Continuăm…

– Continuați mai repede…

– Timp, Decilius, timp. O să ai mai o generație sau două, după cum fată. După aia îți poți lua de grijă. Nu o să se mai îmbolnăvească nimeni. Vaccinurile sunt bune, dar trebuie timp până le înmulțesc.

– Bine. Să se mai ducă o solie la franci, mai deșteaptă. Dați și la huni ceva, nu știu ce, ceva acolo, o femeie, una d-aia rea de muscă, să-i întârziem. Vlasias?

– Se poartă tratative intense pentru o alianță, deocamdată fără succes. Băieții mei sunt peste tot, porumbeii vin zilnic, vei ști totul cu 2-3 zile înainte…

– Vlasias, cum putem să-i întărâtăm pe ăștia cu cruci cu ăștia a lui Iisus?

– Ce să mai întărâți? Se bat între ei ca dihorii da-s în stare să moară pe același steag, treabă de durată… am spioni, nu pot să-i mișc prea repede, păcat de ei.

– Deci asta e! Pericolul iminent este la răsărit și la mare. Am nevoie de oameni, am rămas sub 10 blazuri…

– Aduc, cam 20-30 de duzini de refugiați pe zi, dar merge greu, trebuie verificați, trebuie să ucid mulți… Decilius, nu mai putem aștepta. Așteptarea e împotriva noastră. Tot ce s-a vorbit aici sunt paliative de lași. Trebuie să atacăm noi. Să le intrăm în punctul cel mai slab și să-i sfârtecăm.

– Știu și eu cum pare, Vlasias, dar deocamdată nu avem cu ce. Trebuie să-i ținem dezbinați, iar tu și oamenii tăi trebuie să creați iluzia că suntem dracii pe pământ, până când… până când. Deschidem încă un șantier, la Evrotas, Ilios să defalce specialiști, ridicăm două furnale noi , sunt două mine vechi de cupru, le redeschidem, lângă cupru este fier. Mi-aduci toți oamenii, verificați sau nu. Vreau încă patru nave cu bot de fier până la prima fătare. Puteți a merge.

Zalmoxis Părintele nostru e încă cu noi!

– Cu o moarte toți îi suntem datori!

Vlasias întârzia…

– Mai a-mi ceva a spune?

– Ar fi ceva… nu-i clar, dar decât să auzi de la Ilios…

– Zi!

– Nimic precis, pescari de-ai noștri, care s-au avântat după bancurile de pește înspre strâmtoare, au povestit că au văzut bărci mari care nu scoteau fum și care au dispărut repede când ei s-au apropiat. Ziceam să-ți spun…

– Asta ce să mai fie, Vlasias?

– Nu știu, Decilius, poate ultimul nostru blestem.

*

– Cum te cheamă, pari egiptean…

– Ionlas. Nu sunt egiptean, sunt dac, dar am fost ucenic la Alexandreea.

– Un Învătăcel… și cum ai ajuns aici, pe fundul bărcii?

– Am fost atacat de pirați pe când traversam strâmtoarea. Pe tine cum te cheamă?

– Amud.

– Nu am mai auzit un asemenea nume, de unde ești?

– Sunt rupian din triburile lui Temujin.

– A, ești mongol…

– Nu sunt mongol sunt rupian!

– Și?

– Noi credem în Dumnezeu.

– Ei, și…îți dă apă? Mi-e tare sete…

– Crede și ți se va da.

– Cred de două ruthuri că dacă mai beau din apa asta sărată, de pe fundul bărcii, am să crap.

–  Ba nu, vei ajunge în Paradis, acolo unde ajung sufletele neprihănite, dacă nu ai făcut la nimeni rău…

– Pentru ca eu să ajung acasă au murit trei oameni și trei cămile în deșert  altfel nu ajungeam la Amal… apoi comandantul fregatei și…

– Nu vorbi așa, asta e voința Domnului. El te-a salvat cu prețul a trei necredincioși. El nu a uitat asta, ți-a păstrat viața…

– Ca să ajung aici, pe fundul ăsta de barcă, legat fedeleș…

– Nu te plânge, puteai să fii oase acum, îndură, Domnul are un țel cu tine. Vină mai aproape. Desfă legăturile, așa încet, nu-mi răni mâna o să am nevoie de ea.

– Unde pleci? Ai zis că mă dezlegi și pe mine… trebuie să ajung la ai mei.

– Taci, o să-i trezești, te dezleg după ce-i omor.

– Amud? Amud!

– Ce strigi?

– Nu mă dezlegi cum ne-a fost înțelegerea?

– Învătăcel prost. Tu ești un necredincios pe care Bunul Dumnezeu mi l-a adus în cale. Misiunea ta, sfântă, s-a încheiat. Roagă-te la zeii tăi.

– Dezleagă-mă!

– Domnul fie cu tine, nu pot, am o misiune. Ne vedem în Paradis.

– Amud, Amud…

*

– Străjerule, în timp ce patrulam am văzut o barcă trasă la mal. Barca e o juncă cum sunt cele ale piraților și-n ea am găsit trei inși cu gâturile tăiate și omul acesta, egiptean după haine care zăcea legat fedeleș pe fundul bărcii. I-am dat apă și acum, că s-a mai întremat, l-am adus înaintea ta ca să spună cine e și cum a ajuns aici, pe plajele Mare Nostrum.

– Cine ești străine?

– Sunt Ionlas, fiul lui Ionlas, care am fost dus de mic novice al templul lui Ra, pe malul Marelui Nil, pentru a învăța înțelepciunea la marea bibliotecă a Alexandreei. M-am întors cu vești importante pentru Marele Preot și pentru neamul nostru, dar la trecerea prin strâmtoare, am fost capturat de pirați.

– Și atunci cine i-a tăiat pe pirați?

– Un fugar. Își zice Amud, rupian din triburile lui Temujin. M-a amăgit să-l dezleg și apoi m-a părăsit în fundul bărcii.

Grație vouă, care m-ați salvat, trebuie să ne grăbim.

– Nu v-au învățat prea multe pe la Alexandreea… De ce te-am crede?

Ionlas își sumetecă mâneca cămășii. Pe biceps strălucea o brățară de aur plină de cuneiforme.

– Nu încercați a o scoate. A fost turnată direct pe brațul meu.

*

va continua