Chivotul sufletelor II

Marele preot părea Moartea din imaginația creștinilor.

Acum era în plină meditație iar capul, ca o hârcă afumată de netrebnicii tătari, se bălăngănea agale în gulerul robei albe de in.

Decilius se așeză tăcut pe o prispă de granit, una din cele douăsprezece ce înconjurau altarul de cult, și se prăbuși în propriile gânduri:

Oare el să fie ultimul conducător al poporului de păstori? Popor care atâtea mii de ani a fost leagănul civilizației încât nici chiar Roma nu a cutezat să-l atingă? Lăcașul unde poposise Zalmoxis în casa lui zburătoare, se unise cu fecioara neprihănită a acestor plaiuri și apoi au adus împreună înțelepciune peste triburile sălbatice?

  Dacă da, atunci o va face cu onoare și moartea lui va merge alături de moartea Părintelui său al cărui sânge îl mai are încă-n vine.

Marele preot începe să dea semne că revine pe astă lume.

Decilius se ridică respectuos.

– Aaaa. Ai venit. Ajută-mă să mă ridic. Așaaaa. Vlasias ți-a zis de navele ciudate, nu?

Brațul cu care-l sprijinea pe Marele Preot începu să-i tremure…

– Fii calm, mi-a zis Ilioara, a tras cu urechea la consfătuirea voastră. Unde ești fată, că pe taică-tu-l lasă puterile, bag seamă.

Decilius se blestemă în gând pentru slăbiciunea de suflet și-și promise să înroșească fundul lui fii-sa.

– Mergem în Sacratorium, vreau să-ți arăt ceva… Mai demult, oooo, cât de demult, am găsit printre tăblițe una mai ciudată. Aparent era vorba de o despărțire, dar limba în care era scrisă era foarte veche și am pus-o în seama unui copist mai zelos. Deseori m-am întors asupra ei și am tot adunat-o cu povești de prin folclorul abia uitat cărora înaintași de-ai mei le zicea erezii. Abia acum, cu această ultimă informație primită prin intermediul grațioasei tale fiice, am putut lega ceea ce pare a fi adevărul. Iată această tăbliță. Zice așa, acum în traducere corectă:

„ – Au plecat?

–  Da.

– Toți?

– Nu… Au mai rămas câțiva care se au cu femei de-ale noastre…

– Ce vei face?

– Ce pot face? Fără știința lor, pe care nu ne-au dezvăluit-o, totul se va prăbuși cât de curând.

– Dar Preoții?

– Preoții vor încerca să mențină cât mai mult această stare de fapt… până la prima sclipire…

– Și acum?

– Mă gândesc să plec în nord peste mare… e un podiș între munți… acolo mă duc. Dar tu?

– Și eu trec marea, mă duc pe celălalt continent…

– Nu ne vom mai vedea…

– Viață lungă și prosperă !

– Adio Quetzalcoatl !

– Adio Zalmoxes !”

– Înțelegi? continuă preotul după ce-și trase suflarea. Părintele nostru nu a fost Unicul așa cum ne-a plăcut a crede… nici măcar o ființă supranaturală, așa cum se străduie preoții mei să zăpăcească lumea, iar eu îi las… A fost la rândul lui un sclav, ales pentru că era mai deștept de către zeii care au hălăduit pe aceste pământuri în urmă cu atât amar de vreme încât nici nu ne putem imagina. Când acești zei au plecat, Părintele nostru a fost nevoit și el să fugă, probabil urmărit de acei ce au rămas, după cum scrie în tăbliță, poate pentru a nu le dezvălui identitatea, cine mai poate ști… Dar aici scrie că avea un prieten de sânge, un prieten care la rândul lui s-a ascuns, după cum mai spune aici, dincolo de marea cea mare… unde se pare că mai sunt pământuri după cum ne spuneau cei cu coarne la coifuri ce-au coborât pe râuri până la noi. Iacă și el, acest prieten de la care își ia adio Părintele nostru a izbândit pe acel pământ virgin iar acum copii lui au ajuns aici, poate căutându-ne, iar dacă ce spune Vasidius e adevărat au mai multă deșteptăciune ca noi. Nimic nu-i întâmplător atunci când ai mintea și răbdarea de a potrivi fiecare ciob spart al ulcelei până ce-o vezi iar întreagă, chicoti Marele Preot. Ce-ai auzit aici, aici trebuie să moară.

Vocea-i deveni tăioasă:

− Ai înțeles? Poate în timp… poate. Acum fă-i o legendă lui Vasidius și să încercăm a lua legătura cu acești frați ai noștri. Hai!

*

– Au sosit doi porumbei!

Vasalul se înclină respectuos și așeză pe masa de stejar colivia în care doi voiajori se împăunau.

El, mai ascuțit, cu o frunte largă și ciocul scurt se apropie de porumbiță guruind cu gușa umflată, coada evantai și penele crupionice zbârlite erect. Ea, după ce dădu de câteva ori din cap a aprobare, se întinse a fi sărutată. Masculul o ciuguli mai întâi discret printre pene apoi urmă un veritabil sărut ca la franci care le produse fiori de plăcere.

– Ce vă pasă vouă? Zburați, mâncați, și vă regulați…

Vasidus întinse mâna și scoase porumbița. Frustrat masculul dădu să-l ciupească.

− Las’ că i-o tragi mai încolo…

Desprinse mica brățară de pe piciorul drept și extrase din interior un sul de pergament. Făcu la fel și cu recalcitrantul mascul.

Se duse în camera hărților unde, după ce fixă cele două benzi de papirus pe cititorul din sticlă de sulf, aprinse lumânarea de ceară albă cu fitil de mătase. În penumbra camerei minusculele înțepăturile de ac din pergamente străluceau verde- gălbui. Meticulos, transcrise simbolistica pe un papirus mai mare, liniat cu câte cinci dungi paralele apoi aruncă foițele în flacăra lumânării. Adăugă parola corespunzătoare zilei când au fost lansați porumbeii căci fără de cheie, chiar dacă cineva știa codificarea, nu se putea obține decât un șir de cuvinte fără sens, și retranscrise tot. Când termină fluieră, adânc, în surdină:

– Mai să fie!!!

*

Fortul era construit din blocuri de granit îmbinate fără mortar și avea o formă ovoidală. De la poarta masivă din stejar porneau patru spirale ce înconjurau trei străduțe înguste care se terminau, la rândul lor, cu încă trei porți. Atacatorii imprudenți, care în euforia luptei se avântau după inamic în acest labirint, se trezeau prinși ca într-o capcană de șobolani, iar moartea le venea de sus.

În fața fântânii centrale Ilios trecea în revistă proaspeții recruți. Printre ei un chip mongoloid îi atrase atenția:

– Tu, acela… care ți-e numele?

– Batu, stăpânul meu. Batu din neamul lui Batukhan.

– Măi să fie? Din neam de domnitori, râse batjocoritor Ilios. Și cum de-ai ajuns tocmai pe plaiurile astea?

– Am fost luat prizonier la lupta de la Ismailia și făcut sclav de tătarii lui Nogai apoi, când jumătate din hoarda lor a fost decimată de căpetenia voastră Nour, m-am strecurat pe urmele ostașilor voștri și iacătă-mă-s, umil slujitor cu voia voastră.

– Da. A fost o bătălie pe cinste. Ilios zâmbi amintirilor. Și… știi să lupți?

– Cu înfocare, Mărite Stăpân. Stăpânesc arta tragerii cu arcul, lupt bine cu sabia, iar cu arcanu-ți prind dușmanul de la douăzeci de pași.

– Dați-i o sabie.

Norodul se apropie, urma un duel, fluierături scurte și ascuțite se făcură auzite în mulțimea ațâțată.

Se apropiară unul de altul. Se vedea de departe că mongolul era incomodat de sabia Falx grea, lungă și curbată a dacilor, dar înainta cu curaj.

Prima lovitură transversală dată de Ilios aproape i-a smuls-o din mână. Atunci, rânjind, Batu a apucat-o cu amândouă mâinile și execută o împungere paradă care aproape-l luă prin surprindere pe dac. Lamele scrâșniră, iar dacă ar fi fost întuneric probabil s-ar fi văzut scântei.

Ilios agăță în curbura sabiei arma adversarului și, printr-o răsucire pe piciorul stâng, îl dezarmă. Tocmai încheia întoarcerea pentru a da lovitura de grație când se simți luat pe sus, zbură peste umărul mongolului, și ateriză, nu tocmai plăcut, pe spinare.

Se scutură leonin și izbucni într-un hohot uriaș de râs:

– Ăsta-i omul meu! Cum ai făcut asta? Vreau să învăț și eu. O aruncătură care te poate scoate din multe necazuri… De mâine ai să treci să lucrezi cu novicii.

Amud se înclină până la pământ iar ochii îi sclipiră scurt.

*

va continua