Custodele Observatorului băgă capul pe ușă.
Vasidus era concentrat asupra unui papirus, la masa lui de lucru:
– Ce-i?
– Prințesa Ilioara însoțită de un tânăr dorește o întrevedere.
Mirat ridică din sprânceana dreaptă:
– Poftește-i!
Ilioara roti privirea. Bârlogul lupului singuratic era mobilat sumar ca pentru un ascet ce era.
– Adu niște scaune, strigă acesta către custode. Cu ce prilej, onoarea?
– Chestiuni de stat, declamă prințesa așezându-se maiestuos pe jilțul adus în grabă.
Vasidus tuși zâmbind în barbă. După jumătate de oră nu mai zâmbea deloc. Pe fața lunguiață, cu un cap prea mare și urechi clăpăuge, emoțiile erau încremenite. Doar micii stropi de sudoare de pe frunte trădau zbuciumul interior. Cercetă cu atenție inscripțiile de pe brățara lui Ionlas apoi luă un mulaj și le transcrise pe un papirus și, trecând la masa lui, începu să le confrunte cu cele pe care le avea deja dinainte, la sosirea prințesei.
Tăcerea deveni stânjenitoare. Într-un târziu ridică privirea din hârtii:
– Hmmm!
Luă un ac fin dintr-o trusă și cu lupa în mână începu să cerceteze din nou brățara:
– Aha! Introduse vârful acului și brațul drept al lui Ionlas zvâcni brusc. Încercă în alt loc, piciorul stâng păru a avea personalitate proprie. Brățara asta nu e tocmai o brățară. Adică… e mai mult decât o brățară. Îl măsură din priviri pe Ionlas: S-ar putea să se potrivească… Prințesă, ne scuză două clipe.
Trecu dincolo cu Ionlas și când reveni fata nu putu să-și stăpânească un mic țipăt de surpriză:
Lângă Vasidus de afla un războinic îmbrăcat în straie de luptă și cu un coif mască care-i ascundea privirea.
– Eu sunt. Ionlas.
– E un fel de strai care te apără de frig și căldură, îți înzecește puterile și cu care poți chiar zbura dacă am citit bine instrucțiunile. Numai cine posedă brățara poate să activeze costumul. E ca o punte de legătură între corp și costum. O legătură nervoasă, foarte intimă. Sunt sigur că Igner va confirma… prin natura meseriei m-am intersectat câteodată cu jucăriile lui, mai ales când am avut de interogat pacienți mai recalcitranți… Vasidus buchisi pe papirus: Apasă cu mâna stângă pe încheietura stângă. Acolo… lângă încheietură… Pe partea ailaltă, deșteptule, răbufni pentru prima oară stresul din Vasidus. Viziera se deschise. Mai apasă odată. Viziera se închise peste fața lui Ionlas și acesta avu un tremur de panică. Se liniști și rămase imobil.
Vasidus se neliniști.
– Primesc instrucțiuni, se auzi clar și limpede vocea lui Ionlas. Părea că vine de nicăieri și totuși dinspre el. O să dureze ceva… mergeți de luați masa. Aici va mai dura.
*
– Trei dungi de foc au coborât în tabăra mayașii-lor, Comandante. Martorii spuneau că veneau dinspre triunghiul de stele de la răsărit.
– Preoții spun că acele stele au apărut pe cer acum doi ani și nu s-au mai mișcat din locul lor ca celelalte.
– Un spion de-al lui Vasidus spune că erau zei care s-au întrupat în forme de oameni înalți și acoperiți cu aur.
– Le-au dat ceva și i-au vindecat de boala lui Igner..
– Se regrupează.
Amud coborî după un cal în spume:
– Atacă din nou!
*
Tunelul era săpat în stânca dură, magmatică, și urca ușor.
Decilius se avântă cu sabia scoasă, dar trebui să se întoarcă. Chiar la intrase mai multe făclii, înfipte în scobituri săpate în piatră, așteptau a fi aprinse. Intră într-o sală largă care părea a fi fost o peșteră și căreia făclia nu-i putea lumina capetele. Era o liniște de-ți țiuiau urechile, iar când de sus , din beznă, se auzi un șuierat ascuțit lui Decilius i se făcu pielea de găină. Se uită după marele preot, dar realiză că-l lăsase la intrarea în grotă. Strânse mai tare sabia în mâini. O lumină albă, strălucitoare, de nu te puteai uita, cobora agale din tavanul peșterii. Când ochii i se acomodară cu lumina lui Decilius nu-i veni să creadă:
Un ostaș în zale de aur plutea spre pământ, iar când se pregătea să cadă în genunchi văzu ceva ce depășea orice închipuire:
– Peste poate… cred că am înnebunit.
Se holbă siderat căci oșteanul cobora agale ținând cu gingășie în brațe pe fii-sa, Ilioara.
*
Amud intră în cort și-și scoase platoșa din piele tăbăcită de zimbru în care se ițea un cap de săgeată. Examină vârful care-i zgâriase coastele. Mulțumit că nu era otrăvit turnă din pocal o parte pe rană și strâmbându-se, restul de rachiu pe gât:
– E timpul să intrăm în ei. Am stabilit căpitanii. Îi atacăm simultan prin toate cele 12 porți. O să le arătăm cum se smulg inimile din piept prin părțile astea…
Ilios ridică o privire apatică:
– S-a terminat Amud. Să bem și să ne pregătim de aruncarea în furci… Încercă să bea din pocal, dar îl scăpă din mâini.
– Te-ai îmbătat… Tată, ridică privirea, ce mă fac?! Trezește-te Ilios, încă nu-i totul pierdut. Mai avem castrele de peste munți, ne putem retrage, hărțuindu-i, până în ghețurile veșnice din nord, de va trebui, dar nu ne vom preda. Scoală soldat bătrân, scoală.
O palmă năprasnică îl aruncă pe Ilios direct în stiva de măști. Se ridică burzuluit și cu mâna pe sabie. Se repezi ca un taur, dar Amud nu mai era acolo. Încă o palmă năprasnică zgudui fălcile comandantului. Amud îl luă de ceafă și-l băgă cu capul în ciubărul cu apă:
– Trezește-te Ilios. Ăsta-i exemplul pe care-l dai ostașilor tăi care luptă pe metreze? Scoală și pune-ți armura.
Ilios ridică o privire încă tulbure. Încet, încet, se îndreptă:
– Să murim… Dar să murim mândri. Batu, băiatul meu. Se ridică greoi și-și puse platoșa de oțel cu pinten. Amud și-o puse și el pe a sa.
Ieșiră amândoi din cort și afară se auziră chiote și lungi fluierături ascuțite.
Ilios ridică sabia deasupra capului:
– Să le scoatem ficații!!!
Fortul se zgudui de răcnetele ostașilor.
*
– Dar ce avem aici? Vasidus dădu drumul la funia pe care alunecase din intrarea secretă în Lupul-Om și privi extaziat priveliștea, ignorând privirea canibală a lui Decilius.
– Poate să-mi spună și mie cineva ce se petrece aici? Cred c-am îmbătrânit și m-am sclerozat.
– Foarte simplu, tătic drag. El este Ionlas, fiul preotesei Trahia de la Muntele Sfânt Toaca- Pion și, împreună cu Vasidus, au reușit să înțeleagă cum funcționează costumul spațial al bunului nostru Zalmoxis.
– Costum spațial?…
– O haină pe care o porți în ceruri, unde nu este aer, și frigul te îngheață instantaneu… dar ți-oi povesti… Am venit după Chivotul Sufletelor. Aici l-a ascuns bunul nostru și el ar putea să ne fie scăparea.
Vasidus examina o structură în formă de sferă care, deși pârjolită pe jumătate din suprafață, părea să fi fost reasamblată cu grijă.
– Cred că asta-i nava zburătoare cu care a fugit Zalmoxis de zeii din ceruri.
Decilius se scutură leonin:
– N-ai pierdut timpul degeaba.
– Ba chiar îl pierdeam dacă nu era Prințesa Ilioara și acest tânăr care a venit tocmai de la Alexandreea cu cheia costumului.
Ilioara țipă:
– Uite-l! Chivotul Sufletelor! E aici.
*
Marele Preot simțea că-l lasă puterile. Avea aproape nouăzeci de ani, o vârstă fabuloasă, iar ultimele evenimente îl zguduiseră din ce în ce mai tare. Când un preot veni în fugă să-i zică că Ilios a dat drumul la cei patru sute de câini și lupi turbați știu că dușmanul e la meterezele orașului, iar Ilios se pregătește pentru ultimul, eroic, atac.
O sfârșeală îl cuprinse:
„Ultimul, ultimul…” nu putea să gândească decât acest cuvânt care i se reverbera dureros în minte, sleind-o. Știa că mai e ceva, că trebuie să mai facă ceva…
Începu să se târască pe tunel către peștera de sub Lupul-Om.
*
Chivotul părea din plumb cu multe desene sub formă de șerpi de aur și argint, cu inscripții în aceiași limbă asemănătoare cu cea cuneiformă, și avea aspectul a două ouă puse cap la cap, cu două mânere de aur la capete. Vasidus puse mâna pe el, dar o retrase imediat. Era rece precum gheața și privi cum buricele degetelor se înroșesc ca de-o degerătură. Apucă apoi de un mâner. Era ușor ca un fulg. Îl trase mai aproape de lumină, îngenunche, și începu să copie inscripțiile.
*
Ilios îl privi pe Amud în ochi. În adâncul tăciunilor aprinși descoperi ceva nou. O putere, o putere misterioasă care-i pătrunse în suflet:
– Da, Ilios. Nu sunt Batu din neamul lui Batkushan, sunt Amud, Fiul lui Iisus, și am venit aici cu o misiune. Cu o misiune sacră.
E timpul Ilios… E timpul!
*
Marele preot ajunse în pragul peșterii și cu ultimele puteri îl strigă pe Decilius:
– Ilios a dat drumul la câini… Acum, Decilius… sceptrul… Acum!
Se prăbuși gâfâind.
Decilius scoase sceptrul de la brâu, iar Vasidus îi arătă calea.
– Aici, Măria Ta.
În dreapta scaunului pilotului, o rozetă aurită plină de simboluri. Decilius împinse vârful sceptrului în locaș, roti o dată la stânga și apoi o dată la dreapta.
Nu se întâmplă nimic.
*
Cele douăsprezece porți se deschiseră și dacii, urlând, cu capetele de lup vâjâind în vânt, se năpustiră asupra dușmanului.
Ilios cu paloșul într-o mână și securea în cealaltă își croi pârtie până când, lovit, calul său se prăbuși nechezând a moarte.
Amud îl zări copleșit și, cu roibul lui de trei ani, călcă în copite pe mayași.
Ferocitatea luptei atinse culmi demențiale.
*
va continua
Mihail stories 