Chivotul sufletelor VII

Marele preot ajunse în pragul peșterii și cu ultimele puteri îl strigă pe Decilius:

– Ilios a dat drumul la câini… Acum, Decilius… sceptrul… Acum!

Se prăbuși gâfâind.

Decilius scoase sceptrul de la brâu, iar Vasidus îi arătă calea.

– Aici, Măria Ta.

În dreapta scaunului pilotului, o rozetă aurită plină de simboluri. Decilius împinse vârful sceptrului în locaș, roti o dată la stânga și apoi o dată la dreapta.

Nu se întâmplă nimic.

*

Cele douăsprezece porți se deschiseră și dacii, urlând, cu capetele de lup vâjâind în vânt, se năpustiră asupra dușmanului.

Ilios cu paloșul într-o mână și securea în cealaltă își croi pârtie până când, lovit, calul său se prăbuși nechezând a moarte.

Amud îl zări copleșit și, cu roibul lui de trei ani, călcă în copite pe mayași.

Ferocitatea luptei atinse culmi demențiale.

*

Ilioara cuprinse mâinile tatălui ei:

– La dreapta… Și la stânga!

Un fior cuprinse peștera. Firele de păr se ridicară, bățoase, în sus. Marele preot simți o fulgerare în piept și mai apucă să spună:

– Strămoșii, strămoși ai mei… vin la voi.

Capul de hârcă mai zvâcni odată apoi lucirea ochilor pieri, rămase încremenit iar Lupul- Om începu să cânte:

Era mai întâi o tânguire înceată, glasul de lup tânăr chemând nemărginirea în fața lunii pline, care se ridică din ce în ce mai mult într-un acut care parcă sfredelea auzul, iar apoi vocala finală, tăria lupului Alfa când dă semnalul de atac și toată haita se năpustește, zgudui munții. Ilios simți cum carnea se încrețește pe el și timp de secole rămase stană de piatră și, mai întâi cu colțul ochilor apoi cu ei amândoi, văzu cum dușmanul își smulge măștile de pe față și, îngrozit, o ia la fugă:

– Pe ei ostașii mei!

Răcnind din toți rărunchii se năpustiră asupra mayașii-lor în derută.

 

*

– S-a terminat! Decilius cuprinse mâinile fiicei sale în palme și le sărută.

– Ba nu s-a terminat nimic! Ionlas dă semne de neliniște. Cineva vrea să preia controlul asupra costumului meu. Păși forțat către chivot și o mână se îndreptă către mâner. Nu pot, nu pot să-l stăpânesc…

Vlasidus se năpusti. Începu să apese pe inscripțiile de pe antebrațul costumului. Acesta se muie brusc pentru ca în secunda următoare să se reactiveze. Mâna se apropie de mâner.

Urmă o adevărată confruntare mută între două inteligențe hotărâte. Vlasidus tasta pe antebrațul costumului și primea imediat o replică. Sărmanul Ionlas se zguduia în toate părțile de parcă era în brațele ielelor. La un moment dat Vasidus scoase pumnalul și izbi într-o tastă. O scânteie scurtă și costumul se prăbuși la pământ.

Cu greu îl scoaseră pe Ionlas . Brațul drept încă avea spasme, iar de sub brățară se prelingea un fir de sânge.

– Să luăm chivotul… vin după el… ei, zeii din ceruri.

 

*

Sunt toți adunați în marea sală de ceremonii din Templul Sacru al Omului. Chivotul Sufletelor stă impenetrabil în fața lor. Toate încercările de al deschide eșuaseră.

Dinspre răsărit, dinspre cele Trei Stele Noi, trei raze de aur se desprinseră și, cu o curbă largă, se îndreptară spre templu. Se condensară în trei trupuri umane care, de la înălțimea de peste zece coți, îi dominau pe cei adunați în sală:

– Zbaterile voastre sunt inutile. Chivotul e acum plin. Am venit să ne luăm tributul.

Decilius făcu un pas înainte:

– Doar peste trupurile noastre!

– Fie!

Cel din mijloc ridică mâna și…, în timpul oprit, Ionlas vede văpaia din ochii lui Batu:

– Ochii ăștia… Amud!!!

Dă să se repeadă, dar mai iute acesta se năpusti înainte. Raza de aur îl lovi drept în piept aruncând văpăi din scutul de oțel. Căzu în genunchi. Din scut ieșeau fuioare de fum amestecate cu abur. Ridică privirea către Decilius.

Slab, foarte slab, vocea lui se ridică totuși în tăcerea adâncă care s-a lăsat:

– Ce ironie… Am venit aici ca să te omor și mor salvându-te!

Ionlas se repezi să-l sprijine:

– Ochii ăștia, ochii ăștia… Amud !

– Da, Ionlas. Eu sunt. Ți-am zis că am o misiune, dar nici nu știam cât de măreață va fi. Ridică-mă, te rog.

Sprijinit de Ionlas, Amud ridică mândru capul către cei trei zei:

– Căci acum văd! Eu sunt fiul lui Iisus și vă sfidez. Tatăl meu e proscrisul… L-ați căutat mult și iacă… m-ați găsit pe mine. Acum eu eliberez această lume, așa cum tatăl meu a făcut cu celelalte o sută.

Întinse mâna și chivotul începu să vibreze apoi capacul sări cât colo…

– Nuuuu!!! Cei trei zei se schimonosiră și priviră cu ură în jurul lor: Ne vom întoarce și vă vom ucide pe toți. Să nu mai rămână stirpe în univers. Se transformară brusc în trei dâre de aur care începură a se îndepărta pe un arc prelung către triunghiul de stele ce clipeau la răsărit.

– O inimă deschisă și neînfricată, șopti Decilius, Ilios îi cuprinse brațul:

– Fiul unui zeu, asemenea lor.

Din chivotul deschis, o lumină verde, de un verde intens, fosforescent, izbucni, luă urma celor trei raze și le atinse exact când ajungeau la navele lor celești. Toată lumea își acoperi fețele. O explozie de lumină, urmată de un val de căldură infernală, îi făcu pe toți să se adăpostească.

Lumina verde se împrăștie agale și fiecare simți o paradisiacă beatitudine.

Părinți, bunici, străbuni de-a valma, îi înconjurară mângâindu-i pentru ca apoi să dispară în sclipiri fosforescente.

În mijlocul aulei, în jurul lui Amud, încremenit în brațele lui Ionlas, se condensa o lumină verde.

Blând, din trupul lui se ridică un fum. Avea chipul acestuia. Întinse un braț cu palma deschisă către cei prezenți, zâmbi și, contopindu-se cu străbunii zeilor săi, se ridică încet la ceruri.

Întru nemurire.

***